30.09.2009,  10:38:10 | 0 comentarii | 748 vizualizari
Povestiri cu Saveta Ititesc
de Mircea ANDRAȘ
Poveşti intrate în legendă
 
Cunoscuta (de acum) prozatoare Saveta Ititesc revine. Şi nu cu mâna goală. Aduce cu ea, spre edificare, cea de-a şaptea sau a opta carte (nu mai ştiu precis că prea au venit, una după alta), aşa cum dă bine creaţiei şi umililor ei slujitori. Cartea se numeşte „Poveste de iarnă” şi a apărut la Editura Confluenţe din Petrila, având atât coperta cât şi ilustraţiile interioare efectuate de către pictorul Petru Birău (tablouri şi detalii de tablou), atât color cât şi în varianta alb-negru din care reproducem câteva. Cartea  cuprinde atât poveşti, cât şi legende după cum urmează: „Poveste de iarnă” (care dă şi titlul cărţii), „Prinţul Verde”, „Inelul fermecat”, „Copilul neascultător”, „Povestea Zorelei” (reprodusă în această pagină), „Darul mamei” şi „Ana şi duhul”. Scrise la fel de inspirat ca şi până acum, aceste proze dezvăluie pentru a nu ştiu câta oară talentul narativ al Savetei Ititesc şi totodată măiestria ei în alesul cuvintelor pentru mai târziu. Aşa cum am mai spus-o de atâtea ori, fiecare proză „comisă” de această de acum scriitoare trăieşte într-un fel aparte, cu împlinirile şi destul de rar, neîmplinirile ei. Totul într-un joc sublim al cuvintelor de fiecare zi. Totul în deplin acord cu o lume mirifică, specială şi plină de inedit. Câteodată frazele se înlănţuiesc atât de benefic încât par de când lumea în acel text şi fiecare amănunt pare de-acum un punct de reper în imensitatea iminentă. Poveştile, legendele şi povestirile autoarei denotă cunoaşterea bine întemeiată a vieţii în general, a lumii în special şi a literaturii în particular (am zis-o!). Drept înainte, doamnă! Prin literatura imperiului culturii şi la a douăzecea carte vă opriţi să răsuflaţi. Nu mult, că vă ajung ceilalţi din urmă!
 
Povestea Zorelei
 
Se spune că demult, tare demult, Zâna Zorilor s-ar fi căsătorit cu Petru Voinicul care îi furase apa din fântâna fermecată.
În  acei  ani fericiţi  Zâna  Zorilor îi  dărui împăratului Petru o fetiţă frumoasă cum nu mai văzuse soarele şi pământul. Fetiţa se născuse în revărsatul zorilor şi părinţi îi puseră numele Zoreaua.
Părinţii o priveau cu mare dragoste, i-au făcut un leagăn de mătase azurie, ţesut cu fir de aur, şi-o înveliră în scutece de borangic subţiri ca firul de păianjen. Douăsprezece zâne stăteau zi şi noapte în odaia fetiţei, veghindu-i somnul.
Anii trecură unul după altul. Sub privirea drăgăstoasă a tuturora, Zoreaua crescu mare şi frumoasă cum nu se poate spune. Avea părul bălai şi lung, obrazul alb ca şi neaua şi nişte ochi mari de căprioară, cu privirea blândă şi senină ca cerul limpede în dimineţile de vară.
În fiecare zi, Zoreaua se plimba prin grădina înmiresmată cu flori de lângă castel. Culegea flori şi cânta voioasă, odată cu ea cântau şi păsărelele, iar florile îşi aplecau capul în semn de salut. Atâta frumuseţe şi armonie o încântau pe fată, o făceau să alerge cu pletele în vânt, să privească zâmbind cerul senin care-i umplea inima de viaţa.
Măritul Soare o privea de sus, din carul lui de foc, o privea cu drag şi îşi trimitea razele blânde pentru a-i mângâia obrajii fini şi părul mătăsos. O privea intens şi nu se mai sătura de frumuseţea ei. Azi aşa, mâine aşa, se trezi măritul Soare îndrăgostit de frumoasa pământeană. Nemaiputând răbda bătăile inimii, se hotărî să coboare pe pământ şi să o ceară de soţie. Opri carul lui de foc şi lunecând pe o rază coborî în grădina palatului în apropierea fetei. Cu înfăţişarea lui cea mai mândră i se adresă:
- Bună vreme, fată mândră şi frumoasă!
- Bună să-ţi fie inima voinicule! Cine eşti şi cum ai pătruns în grădina palatului, unde picior de om străin nu poate intra?...
- Eu sunt Soarele de sus, am coborât din carul meu de veacuri pentru a-ţi spune că-mi eşti dragă, Te-am privit mereu, zi de zi, şi te-am îndrăgit. Aş fi nespus de fericit dacă ai vrea să-mi fi soţie, să laşi lumea ta de aici, să vii cu mine în palatul meu din aur, unde să fii stăpână, eu însumi mă voi considera a fi supusul tău.
La început Zoreaua rămase uimită de frumuseţea şi strălucirea Soarelui, căci era frumos şi mândru cum numai soarele poate fi. Mult o uimiră şi vorbele lui, cererea lui în căsătorie era peste înţelegerea ei. Se uită lung la Soare. Ce putea să-i răspundă?
După o clipă de gândire, îşi dădu seama că nu-i va fi drag niciodată. O uimea măreţia, frumuseţea şi strălucirea lui. Toate acestea o uimeau, dar n-o puteau amăgi, nu-i puteau încălzi inima. De aceia răspunse cu glas sfios, privind în pământ:
- Aş fi nespus de fericită dacă aş putea să te urmez, pentru a-ţi fi soţie. Dar nu vreau să te amăgesc. Nu-mi eşti drag!... Niciodată nu voi putea părăsi lumea mea albastră şi verde pentru aurul de sus.
Când auzi răspunsul, Soarele se făcu roşu de mânie. Nu înţelegea cum poate o pământeană să-i refuze cererea în căsătorie, să-l refuze pe el, cel mai strălucitor rege care a fost vreodată!... Cu mare greu îşi stăpânii mânia şi spuse încet:
-  Poate doreşti să-ţi mai las timp de gândire! Voi fi fericit ştiind că te gândeşti la mine. Dar bagă de seama, niciodată nu vei fi soţia altuia, vei fi numai a mea. Te iubesc mai mult ca oricine şi nu voi renunţa la tine.
Ultimele vorbe le spuse zâmbind dulceag, dar privirea arunca văpăi, care parcă arseră inima Zorelei. După cele spuse, Soarele se întoarse în împărăţia lui. Zoreaua rămase tare necăjită. Nu înţelegea cum de s-a îndrăgostit Soarele de ea. Nu ştia ce să facă, simţea că nu-l va putea iubi niciodată, orice s-ar întâmpla, nu-l va putea urma pe tărâmul lui de foc. Alergă la Zâna Zorilor şi-i spuse:
- Bună, măicuţă, uite ce am păţit... şi-i povesti tot; Spune-mi, mamă, ce să fac, nu-l iubesc şi nu mă pot căsători cu el.
Răspunsul veni ca un trăsnet pentru fată.
-   Draga mea, va trebui sa te supui. Dacă Soarele te iubeşte, nu te va lăsa în pace şi va trebui să-l urmezi, altfel se va întâmpla ceva groaznic. Pe cât e de frumos, pe atâta e de crud şi rece cu cei care îi stau împotrivă.
Zoreaua se uită la mama ei cu durere în suflet. Crezuse că în ea va găsi un sprijin şi uite ca tocmai ea îi spune că trebuie să se supună. Lăsă capul în jos, să nu-i vadă mama ochii înlăcrimaţi. Sărută mâna mamei şi se retrase în odaia ei.
Zile în şir a stat închisă în palat. N-a vrut sa iasă la lumina Soarelui. Apoi începu sa iasă numai noaptea, când el n-o putea zări. Colinda până în zori grădinile palatului, când se iveau zorile se închidea în palat. Sigur că plimbarea nu mai avea acelaşi farmec, păsările nu mai ciripeau, florile nu-şi mai plecau capul la paşii ei, toate acestea îi lipseau, dar nu avea de ales.
Tot colindând grădinile, într-o noapte senină văzu Luna pe cer, era mare cât o roată de car. Zoreaua se rugă de ea:
- Mărită Lună, tu regină a nopţii, ajută-mă să scap de tristeţea ce-mi umple sufletul. învaţă-mă tu ce să fac.
Luna privi cu milă spre fată. Lin, coborî pe pământ în faţa Zorelei şi-i spuse:
- Copilă frumoasă, ţi-am auzit strigătul de ajutor, nu mai fi supărată, am să încerc să te ajut. Am o fată care seamănă cu tine, o voi aduce aici în grădină, când va coborî Soarele, ea îl va urma. Până la nuntă va trebui să stai închisă în castel, ca Soarele să nu te zărească, şi atunci totul o sa fie bine.
Cât de mult s-a bucurat Zoreaua ! Nu bănuia că bucuria îi va fi scurtă, că Soarele nu putea fi păcălit şi că, fără să vrea, Regina nopţii o va pierde.
-  Mă bucur mult că mă poţi ajuta, am să Jac tot ce-mi vei porunci.
-   Nu-ţi poruncesc decât să stai închisă în castel până ce-ţi voi spune eu, şi să nu sufli nimănui o vorbă din înţelegerea noastră.
Zoreaua intră în casă şi se prefăcu bolnavă. Când o văzu Zâna Zorilor se înspăimântă:
- Draga mamii, ce-i cu tine, ce te doare?
-  Nu am nimic mamă, doar o ameţeală, dacă stau în pat mă liniştesc.
Multe zile pe Zână a măcinat-o neliniştea crezând că Zoreaua e bolnavă. Apoi a început să se neliniştească văzând că Soarele nu mai vine în peţit.
În acest timp Regina nopţii îşi puse planul în aplicare. Îşi găti fata şi o duse în grădina palatului. Trist, Soarele privea de pe cerul senin în grădina palatului. Când o văzu pe fata Lunii, crezând că-i Zoreaua, s-a bucurat nespus de mult. Coborî în faţa ei şi-i zise blând:
- Draga mea, mă bucur să te văd! Te-ai gândit să mă urmezi?
Fata Lunii se făcu roşie ca bujorul. De mult aştepta ea un cuvânt dulce din partea Soarelui. De aceia îi răspunse repede.
- Da, cu bucurie te voi urma!
Atunci Soarele o învălui cu o rază caldă şi se înălţă cu ea în palatul lui de aur unde o aşeză în dreapta lui pe tron. Nemărginită era dragostea lui pentru fată.
Nemărginită era şi bucuria Lunii când îşi văzu fata de-a dreapta Soarelui. Totuşi în sufletul ei se strecură un bob de teamă. Se gândea la furia Soarelui în cazul în care ar vedea-o pe Zoreaua în grădina palatului. Dar Soarele era fericit şi nu mai privea spre pământ. Era ocupat cu pregătirile pentru nuntă.
Într-o noapte, văzând-o pe Zoreaua prin grădina palatului, Luna cobori pe pământ şi-i spuse:
- Draga mea, planul nostru este reuşit. La ivirea zorilor începe nunta Soarelui cu fata mea. Mâine spre amiază te poţi plimba liniştită prin grădină. Soarele nu va mai avea ochi pentru tine.
A doua zi pe la amiază bucuroasă peste măsură ieşi să zburde în voie prin grădină. Totuşi păşea cu teamă, cu sfială, fără să privească cerul. Şi avea de ce sa-i fie teamă pentru că măritul Soare amânase nunta pentru a doua zi.
Tocmai atunci se nimeri ca Soarele să-şi aducă aminte de părinţii Zorelei. Privi în jos cu regret că nu i-a chemat la nuntă. Şi ce-i văzură ochii? O văzu pe Zoreaua mai frumoasă şi mai voioasă ca oricând, alergând şi culegând flori.
La început a crezut că i-a plecat mireasa, apoi când văzu fata Lunii lângă el a înţeles totul. O mânie cumplită puse stăpânire pe el. O alungă pe fata Lunii din palatul lui, apoi coborî val-vârtej lângă fata dragă inimii lui.
Când fata l-a văzut pe Soare a înţepenit, nu mai putea face nimic. Se temea de el şi de mânia lui.
Soarele o privea cu mânia dragostei curate şi două lacrimi mari, primele şi ultimele care au curs din ochi lui, s-au prelins pe obrajii lui frumoşi. I se adresă cu glas mânios:
- Ce ai făcut, dragă fată! De ce m-ai înşelat? Acum, oricât de mult te-aş iubi, nu te mai vreau de soţie. Suferinţa mea e mare şi veşnică, dar să ştii că nici a altuia nu vei fi.
Se întoarse şi plecă după cum a venit. Zoreaua a rămas mult timp nemişcată. O durea durerea Soarelui, dar parcă inima-i era de piatră.
Trei zile s-a închis Soarele în palatul lui de foc, nimic nu-i putea alina durerea din suflet. Apoi se gândi la pământenii de rând care suferă pe nedrept şi a patra zi se urcă în carul lui de foc şi porni pe drumul lui celest, îşi jurase să nu mai privească vreodată spre palatul Zorelei.
La început, în primele zile, Zorelei i-a fost teamă de Soare, apoi văzând că zilele trec şi Soarele n-o bagă în seamă se potoli şi teama ei. Zilele treceau, dar Zoreaua nu îndrăznea să privească Soarele.
într-o zi tatăl ei, voinicul Petru o lua cu el în împărăţia lui părintească. De cum au ajuns aici, au început să vină peţitori pentru a cere mâna fetii. Inima Zorelei l-a ales pe un prinţ frumos şi bogat şi au început pregătirile de nuntă. Zoreaua nu se mai gândea la Soare şi la durerea lui.
Măritul Soare privind de sus a înţeles totul. A înţeles că Zoreaua urma să fie a altuia şi el nu putea îngădui asta. Se gândi la răzbunare.
Zoreaua nu bănuia nimic, era voioasă şi fericită. Sosi şi mult aşteptata ziuă a nunţii. Zoreaua, îmbrăcată mireasă, aştepta în grădină sosirea mirelui. Era aşa de frumoasă, încât Soarele se opri o clipă locului şi o privi cu drag. Într-o clipă cobori lângă ea. O privi intens.
- Zoreaua, draga mea iubită, iată-mă din nou lângă tine. Vino cu mine sus în împărăţia mea şi voi uita trecutul. Te iubesc nespus de mult, vino să-mi fi soţie.
De teamă, Zoreaua nu putu scoate un cuvânt, clătină doar din cap. Acum, suferinţa Soarelui era şi mai mare, nu înţelegea cum poate fata să-l refuze. Atunci, îi zise cu glas stins.
- Bine copilă frumoasă, am încercat totul ca să fi a mea, dar tu îmi refuzi dragostea, să ştii că nici a altuia nu vei fi.
Cu privirea tristă, Soarele întinse mâna şi făcu un semn cabalic. Pe dată Zoreaua se preschimbă în floare. O floare frumoasă, micuţă, ca o cupă albastră.
Soarele plecă furios, când ajunse sus se uită cu regret spre pământ să vadă floarea, dar ea îşi închise petalele. Nici aşa nu vroia să-l vadă pe Soare.
Oricine cunoaşte Zoreaua ştie că numai noaptea îşi deschide petalele. La cele dintâi raze de soare se închide, nelăsând ca razele Soarelui să-i pătrundă în inimă.

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 3 ori 8  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter