13.10.2009,  15:24:52 | 0 comentarii | 711 vizualizari
Omul de lângă noi, Liviu Florin Ţabrea
de Mircea ANDRAȘ
“La toţi ni-i greu, da’ nu la toţi la fel!”
(Liviu Florin Ţabrea)
 
Interviu la rece cu cuvinte calde
Mircea Andraş: Domnule Ţabrea!... respectiv mă Liviuţ! Cum preferi?
Liviu Ţabrea: Judecă şi tu că nu eşti plantă. Sau eşti?
M.A.: Aş vrea să fiu... da’ medicinală. 
L.Ţ.: Să ne faci bine...
M.A.: Normal! Că rău vă fac destul ceilalţi. Auzi, tu eşti get-beget din Petroşani? Şi de când? 
L.Ţ.: Mai precis din marginea Petroşaniului. Şi mai precis din cartierul Gârbeşti (care şi-a luat numele după mormântul Gârbea), undeva pe lângă turnu’ de apă (ca să-ţi dau un punct de reper). Trebuie să-ţi spun că era cât pe ce s-o sfeclesc şi să mă nasc de ziua muierii, da’ m-am grăbit o ţâră şi le-am luat-o înainte, venind pe lume în 7 martie, anul de graţie 1952, prin graţia moaşei Jeni, care s-a deplasat pentru asta la noi acasă, personal fiind (pare-se) prea comod să mă nasc la maternitate. 
M.A.: Deci ai fost o fiinţă normală? 
L.Ţ.: Atunci, da! 
M.A.: Mă refer la greutate... înălţime...
L.Ţ.: Cine mai avea timp de astea atunci? Erau alte lucruri mai importante. Lumea nu stătea în mine. 
M.A.: Aşa ai crezut atunci...
L.Ţ.: Şi aşa cred şi acum. Tata era tâmplar şi cerinţele în sectorul ăsta nu erau prea mari. Mama era casnică şi se străduia să ne înţeleagă şi pe mine şi pe fratele meu mai mic, deşi eram foarte greu de înţeles. Mai ales eu. 
M.A.: Cu şcoala cum stăteai? 
L.Ţ.: Eram prieteni. Asta e părerea mea. A ei nu o ştiam. Şi n-am aflat-o niciodată. Am făcut prima clasă la şcoala de la Dărăneşti, apoi am avansat drept în centru, la Şcoala Nr. 4, unde (spre norocul meu, cel care venea destul de rar pe la mine) se afla, în vecinătate (cam pe locul hotelului “Onix”) şcoala populară de muzică...
M.A.: Să nu-mi spui că erai bun la muzică! 
L.Ţ.: Ba da. Uite că-ţi spun. Şi cântam la vioară ca George Enescu (iertată-mi fie comparaţia) şi nu oriunde. În orchestra semisimfonică a şcolii, cu care am avut şi concerte, primul în sala “Gheorghe Apostol”, actualul teatru de acum. Dirijori prof. Petru Barbă Roşie care era şi directorul şcolii şi prof. Alex Pataky...
M.A.: Şi ce cântaţi?
L.Ţ.: Ce vroia muşchii noştri. Bineînţeles şi Beethoven şi Strauss, care erau preferaţii mei... 
M.A.: Îţi place muzica simfonică? 
L.Ţ.: Nu numai... Şi muzica de operă... şi muzica rock... în general muzica bună. Aveam la teorie pe profesorul Benghel Hantz Georg care ne cerea să-i precizăm acordul în care bat clopotele la biserica din vecini şi eu eram singurul căruia i s-a părut firească această solicitare...
M.A.: Deci erai împătimit de muzică până peste cap?
L.Ţ.: Da. Dar nu numai. Îmi plăcea mult, până la divinizare chiar, arta plastică, în special, pe atunci, modelajul. Mă refugiam deseori (atunci când condiţiile îmi permiteau) la atelier unde modelam, mai fericit ca oricare altul, atât lutul cât şi ghipsul. Ca o paranteză, trebuie să reliefez, nu fără o oarecare mândrie, că acolo am fost coleg cu actualul preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Dumitru Şerban. Bineînţeles, arta plastică m-a urmărit şi după aceea, prin metalo-plastie şi iconografie, mai puţin modelajul, cu care am avut o sumedenie de expoziţii colective şi, sper cu tărie, că voi realiza şi o personală. Chiar şi în dome­niul artei populare. 
M.A.: Bine, bine... şi muzica ai dat-o uitării?
L.Ţ.: Nicidecum. Ca să-ţi spun aşa, prima iubire nu se uită niciodată. Astea nu sunt vorbe în vânt, să ştii! Am fost coleg la Timişoara cu Iosif Kapll, concetăţeanul tău care venise atunci de la formaţia “Clasic XX” ca să lanseze la apă formaţia “Phoenix”, împreună cu Ladislau Herdina, chitarist şi viorist la, până atunci, “Progresiv TM”, şi organistul Iosif Moll de la “Amicii“, care au încercat, fără să reuşească însă să mă aducă pe drumul muzicii...
M.A.: Şi ai renunţat!
L.Ţ.: Nu întru totul. Am fost ani la rând membru al corului ortodox al Bisericii cu hramul “Sf. Nicolae”- paroh Mihai Muntean, cor dirijat de regretatul muzician petrilean Vladimir Ureche, intitulat “Dragoste de neam”, cu care am câştigat concursuri de muzică religioasă la Catedrala din Orăştie, Mănăstirile Bistriţa şi Lainici, Mănăstirea Dintr-un Lemn - Vâlcea. Te asigur că a fost sublim. Da’ tu n-ai de unde să ştii asta pentru că n-ai fost acolo...
M.A.: Nu uita că am imaginaţia bogată.
L.Ţ.: Înseamnă că poţi fi oricând un mincinos notoriu. Imaginaţia bogată aicea duce. 
M.A.: Mulţumesc pentru constatare. În ceea ce te priveşte, mai ştiu - aşa în particular, că eşti şi un bucătar pe cinste. Îmi amintesc că la o manifestare - nu ţin neapărat să precizez care, preparai varză cu carne la ceaun în timp ce alături, într-un alt ceaun, un artist fotograf - am spus că nu dau nume, prepara mămăliga. Şi organizatorii au scăpat din lanţ un câine şi vroiau să-l prindă prin fugă şi bietul câine sărea, în fuga lui, când peste un cazan, când peste celălalt - lucru care nu i-a împiedicat pe (co)meseni să  le golească până la fund. Dar continuă cu amintirile tale. 
L.Ţ.: Eu nu le-aş zice aşa. Dar, mă rog. Am terminat trei ani la Grupul Şcolar Energetic Deva, secţia electrician centrale şi reţele şi perioada armatei la vânători de munte unde mi-am însuşit şcoala de şoferi de la Brădet-Săcele şi am participat, parţial, la construirea Transfăgărăşanului. Am lucrat apoi - ţine-te bine! - la Termocentrala Paroşeni, ca electrician, la Uzina de Autocamioane Braşov ca şofer, şi apoi ca CTC-ist la montajul general. La TCI Braşov, cu care am construit sediul nou al IRUMP. La IPSRUEEM, tot ca electrician şi, în fine, la mina Petrila, ca lăcătuş. Ce zici, e multe? 
M.A.: E ceva. Cred că totodată cartea ta de muncă e ca un roman. 
L.Ţ.: În care personajul principal sunt eu. Reţine asta. Nimeni altcineva decât eu. Am reţinut, de la mina Petrila, ce trebuia să ai ca să fii un miner adevărat: “Carte multă nu se cere. Să fii prost, să ai pute­re! Şi să nu ştii unde-s birourile!”. Clar. Restul e istorie. Crede-mă! Şi-am cunoscut aici un personaj care reuşea să se comporte ca atare. Pe Gyuri. Ei bine, Gyuri era, n-ai ghicit!, un şobolan. Un şobolan mare, cafeniu, cu nişte ochi expresivi, dar şi inteligenţi, care îşi făcea apariţia de nicăieri şi niciunde, întotdeauna când ne aşezam la masă. Niciodată nu cerea, nu implora. Avea o demnitate a lui. Se aşeza şi aştepta. Cu infinită răbdare. Ni-era drag şi în scurt timp era înconjurat de mâncare. Mânca încet, fără de frică. Nu se temea de noi. Când auzea că strângeam hârtiile pleca încet şi tacticos. Era singurul lucru pe care l-am regretat din perioada aia. Singurul. 
M.A.: Bă, tu erai bun de prozator. Crede-mă  repede, că se termină filmul. Câte ceva despre familie. Scurt. 
L.Ţ.: Vezi? Aşa e în viaţă când e ceva despre familie o dăm pe scurt. OK, tipu­le! Am împlinit recent 30 de ani de căsnicie cu Maria (Mancy), fie-i fericirea în siguranţă! Având sau realizând doi copii Lorenzo-Paul şi Rowena Laura, ultima făcându-mă şi bunic, prin nepoţica Cristina-Maria, o scumpă şi trei sferturi. Am fost destul de scurt sau trebuie să mai tai din cuvinte? 
M.A.: Şi pentru că ştiu ce rol a avut muntele în viaţa ta, câteva cuvinte despre el. 
L.Ţ.: Muntele a fost, şi este, una din iubirile mele şi, regret, nu pot să-l înghesui în câteva rânduri. Susţin doar că, deşi eu plâng rar în viaţă, am plâns mult la arderea Căsuţei din Poveşti. Cred că chestia asta spune destul de mult, nu? Şi să ştii, ca o ştire de ultimă oră, începând din acest an Artele Plastice de la Timişoara mă vor avea ca ucenic. Un ucenic mai “trecut” dar care a strâns ceva experienţă până acum. 
M.A.: Eu zic să trecem peste rubrica “Hai să  ne lăudăm!” şi să revenim la viaţa, la arta şi la greutăţile noastre...
L.Ţ.: Că bine zici. La toţi ni-i greu, da’ nu la toţi la fel! Ave! 
 
Viaţa-i dor şi legământ, 
Se naşte-n cer, moare-n pământ, 
Şi n-are dreptul la cuvânt!


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 6 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227







Publicitate
Newsletter