„Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Naţiunea mea mă îmboldeşte a stărui în fapta, ca încă şi după moarte să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul Naţiunii mele“.

(Emanuil Gojdu)

 

Am vrut iniţial să intitulez acest articol „Axa românismului şi pierderea sensului”, dar un tratament teoretic al problemei românismului trebuie făcut cu mult discernământ şi cu multă rigoare, dincolo de ceea ce se poate spune într-un articol a cărui scriere e determinată de apariţia lucrării lui Tiberiu Gagyi, Bisericile ortodoxe româneşti din Ungaria. Prezent şi perspective, Casa de Editură Exclusiv, Vulcan, 2009. Înainte de a prezenta cartea distinsului meu coleg, am să atrag atenţia asupra unei probleme de fond, cea a românismului, problemă pe care istoricii de azi, mulţi dintre ei „coloraţi” în fel şi chip, o escamotează ca pe o ruşine. Le atrag atenţia acestor „domni” care nu se preocupă în opera lor decât de problemele marginale, convenabile pentru anumite ideologii, că istoria pe care o propun ei nu este altceva decât restul acesteia. Românismul este esenţa fiinţei noastre naţionale şi a cărui axă autentică e reprezentată de istoria reală a românilor. Românismul are sensul de spirit românesc, aşa cum se găseşte acesta ca trăire, ca sentiment major de recunoaştere a mătcii prin care a curs românitatea, cu tot ceea ce are ea pozitiv în istorie. Am scris în urmă cu mai mult timp un studiu intitulat Românismul lui Mircea Eliade, publicat în Studii şi eseuri filosofice, în care am făcut diferenţa dintre sensul istoric şi sensul cultural al românismului, în care acesta apare ca o diferenţă faţă de rest. Ideea este că sub formele lui finale este purtător a ceea ce poate fi numit „sfârşitul istoriei”, sfârşit care va fi înlocuit cu „teroarea istoriei”. Axa românismului pe care o am în vedere este axa pozitivă a poporului român, cu rădăcini în latinitatea nord-dunăreană şi cu o desfăşurarea amplă prin veacurile care au trecut. Testamentul politic al lui Neagoe Basarab, visul despre românitate şi spiritul creator al generaţiei de la 1848, al lui Eminescu, Haşdeu, Iorga, Blaga, Eliade, Cioran, Noica, Enescu, Brâncuşi etc. se înscriu în această axă. A te îndepărta de lumina ideii fundamentale care străbate existenţa acestui popor, şi acest lucru se întâmplă în istoria recentă tot mai frecvent, presupune degradarea finală.

Ortodoxia reprezintă o imagine profundă a românismului şi ea s-a manifestat în timp ca o „teologie” a salvării. Românitatea şi-a găsit în ortodoxie sălaşul în toate veacurile de suferinţă, ceea ce a dus la o identificare a acestora. Criza prin care trece ortodoxia de o vreme încoace este şi criza românităţii, fiind în ordin moral o reaşezare a valorilor. Din acest motiv, apariţia unei cărţi care are tangenţă cu ortodoxia şi românitatea este un eveniment. Cartea lui Tiberiu Gagyi atrage atenţia asupra crizei prin care trece biserica ortodoxă românească din Ungaria care nu este sprijinită suficient de România (respectiv, Biserica Ortodoxă Română) în lupta sa pentru existenţă. Aceasta este o problemă politică ale cărei consecinţe pot să fie iremediabile. Pentru românii din Ungaria, ca şi pentru cei din alte teritorii aflate în afara statului român, biserica tradiţională (ortodoxă) a jucat şi joacă un important rol social, dar şi un rol  spiritual extrem de înalt. Limba română din teritoriile aflate în afara ţării este în comuniune cu credinţa cea mai adâncă a strămoşilor. 

Bisericile româneşti din Ungaria reprezintă o lucrare de întindere relativ mică (80 pagini), dar care este redată în trei limbi: română, engleză şi franceză. Cartea este expozitivă şi conţinutule ei reprezintă un „inventar” al celor 19 biserici ortodoxe româneşti existente pe teritoriul Ungariei de azi. Ele sunt repartizate în felul următor: în Protopopiatul Micherechi 8 biserici, în Protopopiatul Jula 5 biserici, în Protopopiatul Chitighaz 6. Cele 19 biserici reprezintă 18 localităţi din Ungaria locuite de români, în Jula existând două biserici. Lucrarea lui Tiberiu Gagyi poate fi considerată un studiu de caz deoarece înfăţişează succint cazul istoric şi actual al lăcaşelor ortodoxe de cult româneşti din Ungaria. Datele istorice ale fiecărui caz în parte sunt însoţite de imagini revelatoare. La finalul cărţii sunt redate câteva luări de poziţie semnificative. Este de menţionat Apelul ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, către membrii Comisiei Juridice a Senatului României cu privire la moştenirea Fundaţiei Gojdu.

Preocuparea lui Tiberiu Gagyi pentru problema complexă a bisericilor ortodoxe româneşti din Ungaria este mai mult decât meritorie. Ea vine în sprijinul eforturilor de a determina factorii politici responsabili să nu neglijeze aspectele esenţiale are supravieţuirii românilor din afara graniţelor ţării. La nivel politic, problema menţinerii ortodoxiei româneşti din Ungaria este una crucială. România s-a dovedit incapabilă să rezolve pe cale diplomatică moştenirea Gojdu în conformitate cu cerinţele testamentului acestui mare român. Emanuil Gojdu, avocat român de succes din Ungaria, prin testamentul din 4 noiembrie 1869, încheiat legal la Budapesta, a lăsat o imensă avere „acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care aparţine la confesiunea orientală ortodoxă”. Scopul acestei averi a fost să acorde burse studenţilor şi să-i sprijine pe preoţii români. În 1871 s-a înfiinţat Fundaţia Gojdu, cu sediul la Sibiu şi reprezentanţă la Budapesta, care a acordat un număr important de burse până în 1918 (peste 5300) unor studenţi români, printre care pot fi menţionaţi Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza, Victor Babeş. În 1920, conturile fundaţiei au fost blocate de autorităţile maghiare. Moştenirea Fundaţiei Gojdu este estimată la 1.100 miliarde dolari în valori financiare şi mobiliare. După anul 1945, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de regimul comunist din Ungaria. Dup anul 1990, Ungaria a refuzat să retrocedeze bunurile acestei fundaţii, ceea ce a dus la o serie de discuţii diplomatice din care România a ieşit perdantă. Pierderea acestei moşteniri este extrem de gravă mai ales că de aceasta ar putea să beneficieze peste 4.500.000 de români ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Eşecul diplomaţiei româneşti este unul succesiv şi demonstrează incapacitatea acestei diplomaţii de a servi interesele naţionale şi de a călca în picioare testamentul unui mare român.

Lucrarea lui Tiberiu Gagyi este un semnal de alarmă bine venit care trebuie să ducă la o meditaţie serioasă asupra sensului istoric al românităţii ce nu trebuie să-şi piardă identitatea şi nici interesul pentru drepturile pe care le are. Aceasta accentuează o problemă cu un conţinut minat care ar trebui să fie o preocupare a istoricilor, politologilor, politicienilor şi guvernanţilor. Din păcate, la nivel politic se ignoră în România postdecembristă valorile cele mai profunde care ne definesc. Politicienii români au un comportament de farisei şi pentru ei trădarea este obişnuinţa care a devenit regulă.

 

Ion HIRGHIDUŞ