14.11.2009,  15:27:17 | 0 comentarii | 441 vizualizari
Umor popular
de Mircea ANDRAȘ
Pentru a intra în acest deziderat (scuzaţi, acestui umor) cât mai de râs, am purces (ce cuvânt am scos de la nafta­lină!) la o „anchetă stradală”, cu tot ce presupune ea, la care au răspuns reprezentanţii poporului, aflaţi pe stradă în acel moment tensionat. Sau nu? Chestia asta îmi aminteşte de trecut, când cineva (probabil un împăti­mit al umorului) îţi punea o întrebare de referinţă. Ţi se cerea (nici mai mult, nici mai puţin) să-ţi prezinţi definiţia ta referitoare la şampanie, o băutură rară pe timpul ăla. Ştiţi care era? „Şampania este băutura tradiţională pe care o beau masele populare, prin reprezentanţii acestora”. Tot pe acele timpuri circula un banc cu ample rădăcini în realitatea iminentă. Cică pe aeroportul Otopeni, un tip, destul de dubios de altfel, striga în cele patru vânturi: „Bilete pentru Paris! Bilete pentru Paris!”. Un cetăţean se apropie şovăitor şi întrea­bă: „Nu vă supăraţi, dus şi întors?”. Tipul se uită la el contrariat şi explodează: „Nu discut cu tâmpiţii!”. 
Afară e ger, atât cât îşi poate permite toamna asta, şi strada este scăldată în brumă. Iată că apare primul viitor intervievat. Se numeşte Popa Dumitru, este (după cum declară el cu năduf) pensionar, cu o pensie între cea minimă şi cea medie, dar cu o cheltuială maximă, având în vedere că e şi bolnav. De una, de alta. E de acord să ne spună două bancuri (sau chiar trei, dacă e cazul) de pe vremea răposatului. Îl asigur că e cazul. Şi el începe simplu, cu o voce puţin tărăgănată: trei tineri, un francez, un american şi un român discută despre distracţiile lor în acele timpuri. „Noi suntem douăzeci de tineri, zice francezul, şi luăm cu noi douăzeci de tinere, pe care le ducem în afara oraşului. Printre cele douăzeci de tinere, una este canibală, dar noi nu ştim care-i aia. Să vezi distracţie după aia!”. „Şi noi suntem douăzeci de tineri, zice la rândul lui americanul, şi ne ducem într-un hangar vechi, având fiecare câte un pistol, dintre care numai unul este încărcat, dar noi nu ştim care-i acela. Să vezi distracţie după aia!”. Într-un târziu ia cuvântul şi românul. „Şi noi suntem atâţia tineri şi, cu toţii, mergem într-o bombă ordinară în care spunem bancuri politice. Dintre noi, unul e securist, dar noi nu ştim care e acela. Să vezi distracţie după aia!”. Râdem, deşi cunoşteam bancul, şi el se pregăteşte să atace al doilea banc. Cică englezii şi cu francezii se întâlnesc pentru a angaja o trupă (corect firmă) pentru a construi un pod peste Canalul Mânecii. Zis şi făcut. Se prezintă trei formaţii de lucru, una japoneză, una americană şi una românească. Sunt rugaţi ca fiecare să-şi prezinte modul de lucru. Încep americanii. „Noi începem cu o echipă pe malul englez şi alta pe malul francez şi ne întâlnim la mijloc cu o deviaţie de 0,008 microni”. Comisia aplaudă. E rândul japonezilor. „Noi începem  la fel ca şi confraţii noştri şi ne întâlnim la mijloc fără nicio deviaţie!”. Aplauzele sunt tot mai puternice. Vine şi rândul românilor. „Şi noi începem cu o echipă pe malul stâng şi una pe malul drept şi dacă nu ne întâlnim la mijloc înseamnă că o să aveţi două poduri!”. Râdem din nou şi el atacă cel de-al treilea banc, cu aceeaşi dezinvoltură. Cică Bulă este arestat şi dus în faţa tovarăşului (ştiţi voi cine), iar acesta îi „comandă” un banc în care să nu fie vorba de el. Vrând, nevrând, Bulă acceptă şi începe: „Până la urmă stimata noastră tovarăşă, eminenta savantă, mamă şi soţie iubitoare, rămâne gravidă...”. „Stai!, explodează tovarăşul, am spus că nu cu mine...”. „Păi, nu cu dumneavoastră, tovarăşul secretar!”, precizează Bulă.
„Excelent!, îi spun, da’ ceva mai recent nu ne poţi zice? Ceva din zilele noastre?”. Mă priveşte oarecum ofuscat şi conchide: „Nu, că acum se interpretează! Mai bine nu!”, şi se îndepărtează mergând spre niciunde (ca şi România, de altfel). Apare un tip mic şi de o culoare îndoielnică, dar foarte simpatic. Nu ne spune cum îl cheamă că (cică) lucrul acesta nu e deloc interesant dar ne face cunoscut (pe nerăsuflate) un banc „de-al nostru şi cu noi”, după cum ne precizează el. Cică, Piranda iese de la medic şi soţul aflat în sala de aşteptare o ia la rost: „Ce ţi-o dat, fă?”. „Iaca, zice ea, nişte suspozitoare!”. „Şi ţi-o zis cum să le iei?”, o chestionează el, în continuare. „Păi, nu, admite ea, încurcată. „Atunci du-te şi-ntreabă!”, îi recomandă el. ”O zâs să le bag în rect!”, precizează ea, ieşind din cabinet. „Şi? Tu ştii ce-i acela rect?”. „Nu!”, conchide ea, nonşalant. „Atunci du-te şi-ntreabă, ce mai stai?”. „O zâs să le bag în anus”, mormăie ea ieşind de la domnu’ doctor. „Păi, mă muiere, tu ştii ce-o acela anus?, răbufneşte din nou soţul, du-te şi-ntreabă”. Piranda iese din nou din cabinet şi (aşezându-se pe o bordură) se confesează: „Cred că l-am inervat pe domnu’ doftor, c-o zâs să mi le bag în cur!”.
Apare şi-o tanti, aparent taciturnă, dar prima impresie e de obicei înşelătoare. „Vreţi un banc? Păi vi-l spun acuş. Da’ numai dacă aveţi simţul umorului. Da sau nu?”. O asigurăm că îl avem. Ne dăm şi cuvântul de onoare. O cheamă Ana şi (după cum ne face ea cunoscut) e o urmaşă a Anei lui Manole, cea zidită „pentru eternitate” (citat tot din ea). Cică două neveste de miliţieni (nu de poliţişti, ferească sfântul) discută (despre una, despre alta) ca tot omul, mai ales dacă ăsta e feminin. „Auzi, tu!, zice prima, soţul meu e un insensibil şi jumătate. De doi ani dirijează circulaţia la intersecţia de la florăria Codlea şi mă crezi că nu mi-a adus nici măcar o floare? Una singură. Atât doar...”. „Al meu e şi mai insensibil. Şi el dirijează circulaţia lângă Conservator. Crezi că mi-a adus măcar o dată vreo... conservă?”. Un moment se face linişte. Nu mai circulă nimeni. Doar un puşti pe care îl cheamă Geo. „Mie-mi place umorul negru, sau gri - ni se confesează acesta - pot să vă zic câteva monstre?”. Îl asigurăm că poate. „Alinuţa, nu te mai juca dom’le cu foarfeca aia! Uite, ai făcut numai degete prin casă!” sau „Bunicuţă, pot să mă joc cu ţâţele tale? Da, numai să nu ieşi în stradă cu ele” sau „Bunicuţo, dacă mergi la piaţă să-ţi iei sutienul, că e noroi pe jos!”.
În ceea ce ne priveşte încheiem cu un banc care întotdeauna mi-a mers la inimă. Cică Ion şi cu Gheorghe cosesc la marginea unei prăpăstii. Şi, deodată, Ion cade (cu un ţipăt scurt) în ea. Gheorghe stă puţin (cam cât ai trage un fum de ţigară) după care strigă: „Ioane, păţit-ai cevaaaa?”. După câteva secunde vine şi răspunsul lui Ion: „Nuuuu!”. Gheo insistă: Ruptu-ţi-ai vreo mânăăă?”. „Nu!” strigă Ion într-un târziu. „Ruptu-ţi-ai vreun picior?”, insistă Gheorghe. Şi răspunsul este tot negativ. „Atunci ce-ai păţit, Ioaneee?”, nu se lasă Gheorghe. Şi-ntr-un târziu vine şi răspunsul lui Ion: „Nu ştiu mă, că încă n-am ajuns jooos!”.


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 8 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227







Publicitate
Newsletter