16.02.2010,  11:35:16 | 0 comentarii | 290 vizualizari
Trăind în albastru scorojit, o tânără face o declaraţie cutremurătoare: „Eu, dacă m-aş naşte şi ar trebui să aleg între câteva boli, tot pe asta aş alege-o. Pentru că eu nu ştiu cum e să nu fi infectat cu HIV/ SIDA, eu ştiu doar cum e să trăieşti cu HIV/SIDA”
de Ziarul Vaii Jiului
La marginea cartierului 8 Martie din Petrila, există o clădire de o culoare albastru spălăcit. Şi această clădire adăposteşte speranţa tinerilor infectaţi cu virusul HIV/SIDA. Ascunsă între câteva blocuri triste, fără ferestre, Asociaţia Noua Speranţă este, din anul 2002, locul în care tinerii seropozitivi vin să caute consiliere psihologică, o îndrumare sufletească, o vorbă bună, un zâmbet fără teamă. 
Dacă nu ştii unde se afla Noua Speranţă, trebuie să te gândeşti de două ori înainte să întrebi pe cineva pe stradă pentru că încă trăim închişi în noi, închişi între munţi, iar ceea ce este aproape interzis nu ne interesează sau ne este pur şi simplu frică. HIV/SIDA a făcut până acum în Petrila aproximativ 200 de victime, 200 de tineri infectaţi care, vrând, nevrând, trăiesc printre noi, cu teamă şi neîncredere. Iar când se simt singuri se întâlnesc în clădirea albastră de la poalele dealului cenuşiu. 
Cu cât ajungi mai aproape de Noua Speranţă, începi să te întrebi dacă chiar poţi să intri să vorbeşti cu cineva de acolo. O poartă mare pe care atârnă un semn destul de strict „Intrarea persoanelor străine interzisă” şi gratiile de fier de la ferestre şi uşi parcă îţi spun să te opreşti, că nu ai voie să intri. Şi, totuşi, eu nu am ascultat mesajul  acesta şi am intrat.
Fiind destul de dimineaţă, nu am găsit acolo decât personalul calificat, format din psihologi, consilieri şi asistenţi sociali. La început, atmosfera ţi se poate părea încărcată, ei nefiind obişnuiţi cu persoane străine. După acele câteva secunde de acomodare, mi se desluşeşte frumuseţea interioară a clădirii. Pereţii sunt foarte frumos aranjaţi, un amestec de artă creată de copii, afişe educaţionale, calculatoare aranjate şi ordonate ca într-o sală de internet. Mâinile verzi, albastre, galbene, roşii de pe pereţi te salută prieteneşte şi parcă te cheamă să îţi laşi şi tu amprenta digitală, să scapi de titulatura de străin. Sunt luat în primire de către Daniela, psiholog în cadrul asociaţiei. „Orice nume ori caracteristică ce ar putea să dea în vileag identitatea tânărului infectat nu trebuie să părăsească pereţii aceştia. Sper că ştii acest lucru. E foarte important pentru noi şi, mai ales, pentru ei. Unii tineri au trecut peste toate greutăţile şi au decis să iasă în lume, să spună Da dom’le sunt bolnav şi ai de ales: ori mă accepţi sau treci pe lângă mine ca şi când nu aş exista. Şi aşa e corect din toate punctele de vedere.”
Încăperea începe să se umple de lume. „Avem nişte musafiri de la Deva. O chem pe C. şi intraţi în biroul meu unde puteţi să staţi cât vreţi voi de vorbă”.  C. este o tânără seropozitivă din Petrila, o tânără ca oricare altă tânără de vârsta ei. Ne-am salutat puţin stânjeniţi, ne-am strâns mâinile aproape fără a ne atinge pielea, nu din frică, nu din teamă, ci din simplul motiv pentru că eu nu ştiam cum să reacţionez. „Stai liniştit că eu sunt printre puţinele care ies în lume şi îşi arată chipul. Lumea ştie despre mine, ştie că sunt bolnavă, că am HIV/SIDA.” În timp ce îmi povestea cum la 8 ani a aflat că e bolnavă, luând boala de la 8 luni, în urma unui ac, care, iniţial, ar fi trebuit să-i injecteze în corp un vaccin şi nu o boală mortală, stăteam pe scaun şi o priveam aproape uimit cât de mult râdea şi cât de degajată mă privea ea pe mine. „Cât de mult ştie un copil de 8 ani ce înseamnă aia HIV/SIDA? Într-adevăr, şi după mine strigau copiii cuvinte urâte precum Sidoasa sau mai ştiu eu, dar eu întotdeauna am ştiut ce să le zis şi cum să îi iau. Oricum, părinţii mei ca să mă scape de astfel de probleme, m-au luat de la şcoală. Şcoala am terminat-o aici la Noua Speranţă. Am făcut 6 ani într-unul singur”. Râsul ei sună frumos în cameră mică, camera în care foarte mulţi tineri şi-au găsit alinarea sufletească. „Pentru mine, boala asta nu înseamnă prea mult. În afara faptului că trebuie să iau de câteva ori pe zi nişte pastile, eu pot să fac orice. Pot să alerg de-mi sare ficatul, să fac sport, să mă plimb. Orice. Chiar să îmi întemeiez şi o familie.” Abia acum, când îmi pomeneşte de familie, mi-am adus aminte că ea este căsătorită şi aşteaptă... un copil. Încărcată de haine, arată ca o copilă de 8 ani care încă nu ştie că este bolnavă, care este fericită în copilăria ei. „Sunt mulţi copii infectaţi care au fost, pur şi simplu, alungaţi din şcoli, pentru că arătau unii profesori cu degetul după ei prin clasă. Personal, şi eu am fost de multe ori respinsă când mă duceam la dentist sau când mă ducem să îmi fac manichiura. Când le spuneam că am HIV/ SIDA strâmbau din nas şi mă pofteau afară. Şi eu plecam râzând sau plângând.” Tinereţea ei furată pare că a lăsat, totuşi, urme adânci în sufletul ei, urme care poate nu se vor vindeca niciodată, care nu se vor lăsa să fie vindecate niciodată. „Indiferent cât de puternic ai fi, chiar dacă laşi impresia că eşti împăcat cu tine, nu trebuie să laşi garda jos niciodată. Pentru că, de cele mai multe ori,  omul de lângă tine nu are valoare, este rău, iar tu trebuie să îi aduci aminte că noi existăm printre ei. Eu, dacă m-aş naşte şi ar trebui să aleg între câteva boli, eu tot pe asta aş alege-o. Pentru că eu nu ştiu cum e să nu fi infectat cu HIV/SIDA, eu ştiu doar cum e să trăieşti cu HIV/SIDA”.
Vorbele ei îmi răscolesc sufletul, iar sinceritatea ei îmi arată cât de mult au de învăţat oamenii de la aceşti tineri, care, prin suferinţa lor, arată lumii cum trebuie să priveşti un suflet pur. Părăsesc clădirea albastră şi păşesc în oraşul proaspăt spart de excavatoarele care vor pregăti noua stradă, noul asfalt. Privesc oamenii de pe trotuar, care indiferent cât de mult timp ar trece, indiferent cât de multe străzi s-ar asfalta pentru ei, nu vor putea fi în stare să zâmbească firesc alături de un tânăr infectat, iar încrengătura de litere HIV/SIDA întotdeauna va suna ca o avalanşă de pietre în urechile lor.
 
Răzvan Necreală


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 6 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *

* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter