18.02.2010,  15:36:15 | 0 comentarii | 454 vizualizari
Bancuri vechi în haine noi
de Mircea ANDRAȘ
Bancurile acestea nu sunt ale mele. Nici ale voastre.
Ci ale strămoşilor strămoşilor noştri Întârzierea ajungerii neapărate
 
Vară. Anotimpul visărilor eterne. Soarele, discret, monitorizează tot (şi toate), trimi­ţând (contra-cost, desigur) la preţ de second-hand. Norii doar se interpun între oameni şi cer. Şi se interpun ca lumea. Şi lumea... ştiţi dumneavoastră cum e! Ion şi Gheorghe, fraţi de cruce (da’ nu siamezi) pasc oile (nu, n-am greşit, dar se pare că e mai bine aşa... ei pasc oile iar oile... pasc iarbă. Iarba nu se ştie ce paşte). În spatele imaşului e o râpă foarte adâncă (ce poate fi numită şi prăpastie deoarece pe marginea ei s-au spus tot felul de prăpăstii). Pe marginea ei a fost instalat un banner cu un text în limba italiană „E pericoloso sporgersi!”. Adică tradus mot a mot: „Nu vă aplecaţi în afară!”. Dar Ion nu ştie, n-a ştiut şi nici nu va şti vreodată o limbă străină, fie ea şi italiană. Dar e totuşi vară (şi cum ştim cu toţii, vara nici iarba nu creşte), deci Ion trece cu vederea cele înscrise, trece şi prea aproape de marginea prăpastiei şi... scapă înăuntru. Uşor, ca un vis de vară. Nici n-apucă să ţipe. După nimeni. Gheorghe tocmai omoară un ţânţar care (la fel ca moşierii de altădată) tocmai sugea  sângele poporului, respectiv al lui, că în acel caz el era reprezentantul celor despre care se făcea vorbire, când îl văzu dispărând în râpa mai sus-menţionată. Şi atunci începu să ţipe şi el (cu diplomaţia de rigoare): „Ioaneee! Păţât-ai ceva?”. De undeva de foarte departe se auzi vocea lui Ion, imediat după ecou: „Nu, mă!”.
Gheorghe insistă, în timp ce căldura face ravagii, chiar aici în focul evenimentului: „Ruptu-ţi-ai vreun picior?”. De departe vocea lui Ion abia ajunge până la el: „Nuu, mă!”. Incertitudinea paşte iarba verde. De lângă ei. Căldura e infernală. Dar Gheorghe insistă necontenit: „Ioane, chiar n-ai păţit nimic?”. Se lasă linişte densă. Apoi, într-un târziu, vine şi vocea lui Ion: „Nu ştiu încă, băi Gheorghe! Că încă n-am ajuns jos!”. Soarele străluceşte din ce în ce mai tare. Bată-l să-l bată!
 
La bărbier ca la bărbier
Bărbierul, încins cu un halat împestriţat de vreme, încearcă să-l bărbierească pe un tip trecut de mult de vârsta medie, mărturie stându-i multitudinea ridurilor care îi brăzdează obrazul bine bronzat. Afară plouă şi trăsneşte. Şi bărbierul stă să explodeze. Briciul se împotmoleşte în amintitele riduri şi pe pielea scofâlcită, ca un plug într-o arătură întărită şi denivelată. Ceilalţi, care îşi aşteaptă cuminţi (şi totodată zgomotoşi) rândul, bârfesc tendenţioşi pe seama lor, iscodindu-i cu ochi vicleni. Bărbierului îi vine o idee, pe care o folosea, de regulă cu succes, în multe rânduri, dar de care uitase până atunci. Întinzându-se luă de pe raft o bilă de mărime mijlocie, din cauciuc, pe care i-o întinse clientului, cu specificaţia de a o ţine în gură, pentru a-i îndrepta obrazul, cu toate ridurile existente. Ideea pare a nimeri la fix. În felul ăsta operaţiunea curge mult mai repede şi mai concret. 
Deodată, clientul pare să fie şi el străbătut de o idee, de cu totul altă natură. „Domnu’ bărbier, numai puţin. Opriţi-vă! Chestia cu bila pare a fi satisfăcătoare. Dar... pentru că există şi un dar aici, ce fac în cazul în care (ferească sfântul) înghit din greşeală bila?”. Bărbierul, foarte relaxat de altfel, surâde şi îi explică bine dispus: „Ce să faci? Nu faci nimic. O aduci înapoi după ce o elimini. La fel cum au făcut şi ceilalţi!”.
 
Două poduri
Guvernul englez (sau regina, că nu mai ştie nimeni precis cine comandă acolo) a hotărât la un moment dat, în Camera Lorzilor (sau în altă cameră, că au destule, amărâţii ăştia), că având nişte fonduri europene de consumat să purceadă la construcţia unui pod peste Canalul Mânecii apropiindu-şi, în felul acesta, toată Franţa sau măcar o parte din ea. Bineînţeles, totul prin licitaţie, că de-aici ies banii. Bani negri, pentru zile (aţi ghicit) albe. Se prezintă, cu tot tacâmul de rigoare şi cele mai ascunse dar revolute taine de construcţie, trei firme, una mai capitalistă ca ailaltă. Una americană, una japoneză şi alta românească. Într-un cadru festiv, din care nu lipseau bannerele cu promisiuni, aproape electorale. Intră americanii. Cazinoul unde se petrecea licitaţia vuia de lume şi de idei dătătoare de speranţă, pentru că se ştia deja, “Speranţa moare ultima!”. Americanii ca americanii. Cu tupeu dar fără vorbă lungă: “Precizăm că stilul nostru de lucru este, în general, cam acelaşi. Începem cu două formaţii de lucru: una pe pământ francez şi alta pe pământ englez. Şi ne întâlnim la mijloc cu o deviaţie de ordinul micronilor”. Aplauze, ovaţii, stări febrile. Toţi ciocnesc paharele. Pline. Muzică, mici discursuri, toate alea. Intră în scenă japonezii (după ce au rezolvat în locul organizatorilor o pană de lumină): „Şi noi vom folosi, spre regretul americanilor, aceeaşi manieră de lucru ca şi confraţii noştri, doar atât că noi ne vom întâlni la mijloc fără nicio deviaţie”. Aplauzele, ovaţiile, turbulenţele ating o formă maximă, debordantă, distrugătoare. Lumea îşi revine cu greu, încât aproape că nici nu iau în seamă intrarea firmei româneşti. Aceasta însă nu disperă. Românul nu se pierde cu firea aşa uşor, dacă în viitorul cât apropiat îl aşteaptă nişte bani. “Noi, încep ăştia, aparent surprinzător de modeşti, vom proceda la fel ca şi colegii noştri, o echipă pe-un mal, alta pe celălalt, astfel că... (şi se face o linişte sublimă. Curiozitatea este mama tăcerii) astfel că... în caz că nu ne întâlnim la mijloc, o să aveţi... două poduri!”. 
 
Să fii bărbat 
Ion se plimbă cu Mărie, cât e uliţa de lungă, timp berechet, vreme minunată (nu ca la „buletinul meteo”), Mărie e faină tare. Sau bine. Sau mişto. Puneţi dumneavoastră ce vreţi aici. Că nu e pe bani. Ei se ţin de mână. De şotii nu. Că el are unele păreri. Diferite. Totul decurge normal. Şi decent. Şi romantic. Şi... (tăiaţi „şi”-ul ăsta). Trebuie precizat din capul locului că numitul Ion nu bea, nu doarme şi nici nu umblă cu muieri (în afară de Mărie) pe care n-o sărută, n-o mângâie, n-o una alta, până la nuntă. Mai precis până la noaptea nunţii. Şi astfel, pentru Mărie, plictiseala e ca la ea acasă. Vorbesc totuşi. Între ei. Discuţii. Să fie acolo. Să fie! „Auzi, Mărie! Ţie ţi-ar plăcea să fii bărbat?” îngaimă Ion, poticnindu-se, în timp ce priveşte pe lângă ea. Răspunsul nu se lasă aşteptat: „Mie da, Ioane. Da’ ţie?”.


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 9 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227








Publicitate
Newsletter