Majoritate ţăranilor care au mai multe primăveri în spate au un fel de nostalgie a vremurilor, a timpurilor vechi, o nostalgie legată de o climă mai statornică, de ritmicitatea şi aspectul anotimpurilor. Fiecare anotimp era aşezat la locul lui, la timpul potrivit. Acum aşa cum îmi spunea cu vădită tristeţe în glas un bătrân din satul Jieţ: „S-au schimbat vremurile, s-au schimbat oamenii, nimic nu mai e ca înainte vreme şi parcă mergem din rău în mai rău. Parcă totul e mai greu, până şi vremea se grăbeşte, nu mai e statornică, se bagă un anotimp peste altul, de parcă am fi mereu în zilele babelor. Suntem părtaşi uneori în timpul unor zile chiar la câte trei anotimpuri. Dimineaţa e iarnă, ninge, viscoleşte, seamănă a Bobotează, la amiază e cald, soare, se topeşte zăpada, miroase a  primăvară iar spre seară plouă fiind un timp moale ca toamna, şi toate astea în luna lui Gerar. Cum să nu te doară capul sau să nu fi necăjit?”. 

Pe vremuri, aceste capricii ale vremii se întâlneau doar în luna martie, luna „babelor”. Odată cu vremea „Babelor”, deci cu primele zile ale lui martie, survenea aşa deodată un dezechilibru în natură, dar un dezechilibru aşteptat. Până atunci nu se vedeau pe cer decât nori groşi împovăraţi de greutatea zăpezii venind furioşi, te miri de ce şi din ce parte, fugăriţi, se izbeau bezmetici de vârfurile Parângului, se vânzoleau, se tăvăleau, se făceau una cu pământul, se scuturau bine şi plecau lăsându-şi în urma lor cojoacele albe care acopereau pământul transformându-l într-un deşert alb. În tot acest timp măreţul glob auriu care ne dă lumina zilnică era mai tot timpul acoperit de aceşti nori. Zilele cu soare de la sfârşitul toamnei şi până la începutul primăverii puteau fi numărate pe degetele de la o mână în această parte a ţării. 

 

În prima jumătate a lunii martie, parcă nimeni nu mai putea comanda naturii care îşi făcea de cap cum voia, fără a mai respecta niciun fel de reguli, ori fuziune meteorologică fie ea venită chiar din partea vestitului Topor, mare vestitor al schimbării vremii prin radioul Bucureşti. Acum ningea, acum ploua, ca pe urmă să ningă iar şi a doua zi să te pomeneşti cu un soare călduţ de primăvară iar noaptea cu un geruleţ ca de iarnă. Totul se încadra însă în tiparele normale, era de aşteptat. Bătrâna iarnă care stăpânise în tihnă, nestingherită de nimeni peste tot cât vezi cu ochii de jur împrejur, vedea cum este înconjurată şi ameninţată de dincolo de munte de către tânăra împărăteasă a florilor de primăvară care vroia s-o detroneze nu cu mătura ci cu buchetul de flori. Iarna însă, aşezată între zidurile sale de gheaţă ale “Masadei” nu se lăsa dusă uşor, trimiţându-şi la atac şi ultimele rezerve: babele. Se încingea o luptă puternică, pe viaţă şi pe moarte. Balanţa înclina când într-o parte, când în  cealaltă. Lanţul munţilor sta obstacol în faţa soarelui nelăsându-l decât târziu să zăbovească şi să-şi trimită asupra văii razele lui binefăcătoare. De când răsare se furişează când după un vârf de munte, când după altul, doar găseşte un loc mai prielnic să se ridice şi să vadă Valea mai bine. Înspre ora 9, cu greu a înşelat vârfurile acoperite de omăt ale munţilor şi se ridică pe bolta cerească râzând nămeţilor de zăpadă când îi vede cum se zvârcolesc topindu-se încetul cu încetul ca un bolnav înaintea sfârşitului său. Îl mai ajută şi câte un vântuleţ căldicel venit dinspre sud ori dinspre apus la măcinarea mai rapidă a zăpezii. 

Mai fulguie din când în când, mai ales noaptea, ca pe urmă să se transforme în lapoviţă dimineaţa, ori în ploaie peste zi. Ici-colo, pe mantia albă imaculată a zăpezii apare câte un petec negru mai ales în locurile expuse mai bine la soare. Pe măsură ce trec zilele pământul înghite tot mai mult din neaua de pe el lăsând să se vadă goliciunea.       

Aproape toată luna lui mărţişor pe aceste meleaguri s-a dat această bătălie între iarnă şi primăvară, patronată de zilele Babelor aşa zise pe nou sau pe vechi, dat tot atât de capricioase ca şi soacrele. Odată cu trecerea acestora, a „zăpezii mieilor” şi a „moşilor”, primăvara intră biruitoare în luna lui Florar.

De când se ştie, din vremurile vechi, luna martie nu a lipsit niciodată din Postul Paştilor. Paştile fiind o sărbătoare cu dată mobilă şi lăsatul Postului Mare are tot o dată mobilă, dar este cuprins numai între 15 februarie şi 21 martie. Deci, oricum ar sta lucrurile, luna martie „prinde postul”. Local există şi o zicală pentru cei omniprezenţi „a nu lipsi ca martie din post”.

Momârlanii de pe Jiuri, cărora poienarii şi haţeganii le-au spus jieni, au o sumedenie de obiceiuri legate de perioada Marelui Post. Prin câteva însemnări ne vom opri doar la „lăsarea” acestui post.

În urmă cu cinci sau şase decenii, când mijloacele de distracţie la ţară erau mai puţine, lipsind televizoarele, ba chiar şi radiourile, ţăranii organizau după tradiţie anumite distracţii ale lor. Se vorbeau bătrânii (tineri pe atunci) cu o săptămână înainte de „lăsatul postului” unde să „se strângă” să mai stea de vorbă şi să joace puţin că doar „n-o fi foc”. La casa stabilită venea fiecare cu glaja de un lităr cu ţuică de prună, după ce cinase în familie. La „strânsură” (numită tirc) se întâlneau mai multe familii din sat şi chiar din satele vecine. De obicei veneau cei invitaţi, dar cu aceştia mai venea şi fata ori feciorul lui cutare sau feciorul lu’ văru’ ori al lui naşu, şi aşa se găseau neamuri de la a şaptea ori a opta spiţă. Ce mai vorbă, ei erau toţi de-un neam şi pe bună dreptate când spuneau acest lucru căci făceau parte din neamul românesc. Aşa sunt ţăranii, ţin la neamuri, îi întâlnesc şi la bine şi la rău. Badea Cârţan din Curtişoara, îmbrăcat în straie ţărăneşti, cu traista în băţ, a mers pe jos până la Roma 43 de zile pentru a-şi întâlni „neamurile” la Columna lui Traian.

La lăsatul postului se juca până a doua zi în zori. Era un fel de tirc mai evoluat cu invitaţii (orale). La celelalte tircuri sau strânsuri de peste ani venea cine voia. Biletul de intrare îl constituia glaja de ţuică în straiţă.

Fluieraşii satului, Petru Mitulesc, Călina Ionel, Şelu, Ionică al lui Sălişteanu sau Petru Dănăreaţă din Cimpa, ca şi Olaru Petru din Sălătruc aveau mare bătaie de cap cu aceste petreceri. În acompaniamentul fluierelor acestora, tinerii şi vârstnicii au rupt de-a lungul anilor multe „plotoage” la opinci.

Aceste întâlniri dădeau posibilitate jienilor să se întâlnească mai mulţi la un loc, să aranjeze unele treburi gospodăreşti, să dea posibilitatea tinerilor să se întâlnească, fete cu feciori, să joace, să se distreze.

Acum, parte din aceste aranjamente se fac cu ajutorul telefonului sau a altor mijlocitoare de acest fel.

Dumitru Gălăţan-Jieţ