„Anul 1950. Primul şi, totodată, cel mai important punct de referinţă din viaţa mea” ne spune Romulus Ştefan Venţel, vorbind „ca la carte”, deşi pretinde că nu e un bun orator. „Fiecare (continuă el) dintre noi susţine (sau măcar are impresia) că viaţa lui poate constitui subiectul unui roman. Important e cât de reuşit va fi acel roman. Pentru că (de regulă) uităm, suspect de repede, lucrurile frumoase, bucuriile, precum şi stările de fericire (în acest caz neavând ce să uit, deoarece aceste stări au lipsit cu desăvârşire în prima parte a vieţii mele pe pământ). Şi, în acelaşi timp, ţinem minte tot ce-a fost trist, plin de suferinţă şi nelalocul lui, în aceeaşi perioadă de viaţă. În acest sens, eu n-am uitat nimic. Venisem pe lume într-o perioadă în care (s-o spun drept) numai eu mai lipseam. Vicisitudinile de tot felul, sărăcia, ignoranţa şi alte impedimente făceau ca viaţa să fie o utopie. Şi asta la mâna a doua. Interesant a fost un alt amănunt. Puţin cam ieşit din tipare. În timp ce la ceilalţi amintirile copilăriei încep la patru ani, sau chiar mai târziu, în cazul meu acestea se prefigurează din 1952, pe când aveam nici mai puţin dar nici mai mult decât doi ani. Ce înseamnă doi ani în viaţa unui om? Şi, totuşi, înseamnă mult!”. Romulus Venţel a intuit repede, la vârsta aceea fragedă, că viaţa nu e ceva extraordinar, ci e aşa cum e, că ea se împarte în bogaţi şi săraci, în fericiţi şi suferinzi, în corecţi şi canalii şi niciodată nu poţi alege de care parte ai vrea să fii. Primele amintiri: Petrila, oraş modest, sărac prin excelenţă, plin de fum şi noroi, gri din cap până în picioare. Strada Minei. Cea mai importantă stradă din oraş (mai importantă decât strada principală, cea a Republicii). Pe aici era ultimul drum al unor mineri, pe care mina îi înghiţea, lacomă şi haină, precum şi un drum al făgăduinţei, pe care îl parcurgea la fiecare ieşire din şut (în sens invers, dinspre întuneric spre lumină), semn  că mina (în deplină înţelegere cu viaţa) le mai acorda o şansă. Deci, pe strada Minei, undeva pe partea dreaptă, cam pe locul unde se află acum ruinele sălii de sport, în spatele unor case private, printre noroi, moloz şi băltoace rău mirositoare, pline de mătasea broaştei, se afla o colonie de pavilioane, 24 la număr, unde, într-un spaţiu strâmt şi insalubru, îşi duceau viaţa cei care îşi permiteau

să-şi rişte viaţa pentru un dărab de pâine, acolo jos, aproape de centrul pământului. Amintirile curg. Ca un şuvoi dureros dar binefăcător. Ca să ne putem cunoaşte mai bine trebuie ca, printre ele, să luăm viaţa din primele ei clipe şi până în prezent, cu riscul de a rămâne cu gustul amar al greşelilor şi a tuturor faptelor vrute sau nevrute, petrecute până atunci. „Dis-de-dimineaţă, adică cu noaptea-n cap (cum spunea ea), bunica punea cu grijă pe masa veche din bucătărie patru-cinci bucăţi de zahăr cubic (sau coţca, cum îi spuneau toţi), acesta fiind fără tăgadă micul dejun” povesteşte fără nostalgie, dar cu muguri de lacrimi în ochi, Romulus Ştefan Venţel. „Mă trezeam destul de dimineaţă. Frigul şi foamea nu îmi permiteau să lenevesc şi nici să visez cai verzi din poveşti. Cercetam tăblia mesei, la care abia ajungeam, înşfăcam cele câteva cuburi de zahăr, pe care le îndesam în singurul buzunar scăpat nerupt până la ora aia şi escaladând geamul ieşeam în lume. Nu prea foloseam uşa de teamă să nu o uit deschisă. Deşi un eventual hoţ ar fi fost destul de contrariat de ceea ce ar fi putut găsi aici sau în oricare locuinţă din pavilioanele amintite. Eram liber şi independent. Bunica pleca de dimineaţă la strâns lemne de pe Jiu, pentru foc, nu pentru a le vinde. Era îmbătrânită de vreme dar destul de agilă, ciolănoasă şi nu arăta în niciun fel a fi marcată de starea ei şi a celorlalţi, având o demnitate aproape numai a ei”. Dar cum a ajuns Romulus Venţel la bunica lui? Trebuie amintit din capul locului că primul lui nume se dovedise a fi Mogoş, care era de fapt numele mamei. Noţiunea de tată el n-a cunoscut-o niciodată, deşi îi invidia uneori pe cei care dispuneau de aşa ceva. Ciudat, deşi îşi aminteşte prenumele mătuşilor şi a unchilor (uneori chiar şi numele) nu mai ştie cum o chema pe mama sa. De fapt îşi aminteşte foarte puţin despre ea. Bunică-mea, care era un fel de cronicar al acelor timpuri, ştia totul, prin ea am aflat, cu totul întâmplător, şi (culmea) mi-au rămas în memorie aceste mici amănunte: „Se duse biata Silvia. Muri azi noapte şi bietu’ copil rămase singur!”. Da. Se pare că aşa o chema. Şi moartea ei nu a făcut mare vâlvă, acolo, în acele vremuri, moartea fiind la ordinea zilei. La naşterea a două gemene, care n-au mai vrut să se nască. Romulus Venţel a fost încredinţat bunicii, care abia se descurca singură, darămite cu un copil pe cap. „Aici, la barăci, l-am cunoscut, de fapt am luat cunoştinţă despre existenţa pictorului Dumitru Muscalu, care avea să-mi devină prieten, şi care era „fanfarist”, adică se producea cu tuba în fanfara minei, cea care îi ducea pe toţi pe ultimul drum”, completează Puiu, diminutiv sub care îl cunoşteau toţi, dar destinul era pe urmele lui. Bunica a murit şi ea, aşa cum cerea orânduirea firească a lucrurilor, şi copilul a fost încredinţat surorii mamei sale, Lia sau Mărioara cum era cunoscută de vecini. În această perioadă l-am cunoscut eu. Bunicii mei, la care stăteam, erau vecini cu mătuşa lui. Era destul de imprevizibil, dar nu părea un învins ci chiar un învingător. Stoic, plin (pe atunci) de idei năstruşnice, deşi n-avea decât patru ani şi nici un suport moral. Apoi viaţa, nevrând să-l păsuiască în niciun fel, i-a schimbat din nou cursul trecerii prin această lume. A ajuns la cămin, împreună cu alţi vitregiţi ai sorţii. Şi aici, pentru prima dată în acest început de periplu al lui prin lume, a răsărit soarele şi pe strada sa. Şi asta chiar de Crăciun. Un Crăciun care i-a adus şi lui a doua naştere. Cursul vijelios al vieţii a prins o nouă matcă. Mai umană. Ca o poveste în care toate personajele au fost repuse la locul lor. A fost înfiat. Cea de-a doua mamă a lui s-a dovedit a fi (până la urmă) prima. Eva Venţel. Aceasta împreună cu soţul ei au făcut o minune. I-au redat unui copil fără niciun viitor dreptul la viaţă, acel drept sfânt pe care nu ar trebui nimeni să ţi-l ia. „E seara cea mai fericită din viaţa mea, spune Venţel. Ningea uşor, ziua se îngâna cu noaptea şi pe poteca bătătorită cineva mergea cu mine de mână, Eva şi Iacob, reprezentanţii viitorului pentru mine. Acasă (aveam în sfârşit şi eu o casă) era cald şi bine, iar în cameră se înălţa un brad împodobit (cu ce se găsea pe atunci) pe care nu-l râvnisem până atunci, fiindcă nu ştiam de existenţa unei astfel de minuni. Dar cel mai grozav lucru era cadoul ce se afla sub brad, o sanie masivă, frumos vopsită, pe care într-un exces de triumf am ridicat-o sus, deasupra capului, ceea ce i-a îngrozit pe noii părinţi, sania fiind aproape la fel de grea ca mine”. 

Noul lui domiciliu se afla nu departe de căminul din care (într-un fel) evadase, adică peste drum de parc şi biserica catolică, vecin cu marele Ion. D. Sîrbu şi (pe o axă longitudinală) cu solistul de la „Phoenix”, Iosif Kappl. Prima „aventură”, potrivit noii sale aşezări, a fost „furtul” în grup a unei cantităţi de carbid (necesar „puşcării” de Paşti) de la cunoscutul şi „intratul în istorie” artist plastic Ladislau Schmidt, de pe urma căreia a scăpat fiind minor. Doar ca vârstă desigur...

Aceştia au fost primii patru ani din cei 60 pe care Romulus Ştefan Venţel îi împlineşte astăzi. În continuare, dacă doriţi să mai ştiţi, pe scurt: odată cu înfierea, prenumelui Romulus i s-a alăturat prin voia noilor părinţi şi cel de Ştefan. 

l A fost ultima promoţie a şcolii tehnice de maiştri, cu scoatere din producţie. 

l În 1971, după satisfacerea stagiului militar, este directorul cultural obştesc la clubul din Petrila, contribuind organizatoric la „Cenaclul Literar Venus” şi „Clubul Femina”. 

l Face corespondenţă ziaristică cu publicaţiile centrale şi ziarul local. 

l Susţine corespondenţă cu speologul francez Norbert Casteret, autor al unor volume de specialitate, acesta fiind (3 iulie 1970) speologue nr. 1 al lumii. 

l În anii ‘78 şi ‘79 adună o sumedenie de informaţii privind potenţiala vizită a romancierului francez Jules Verne la Iscroni referitor la romanul „Castelul din Carpaţi” pentru a documenta volumul „Pe urmele lui Jules Verne în România”, autor fiind Simion Săveanu. 

l În 1990 este cooptat în CPUN-ul din Primăria Petroşani, unde (ca responsabil al biroului de turism) face inventarul potenţialului de cazare din Valea Jiului şi organizează refacerea marcajelor turistice din Parâng şi Retezat, cu ajutorul primăriei. 

l Tot în acest an pune bazele MER în Valea Jiului şi încadrează această organizare în NGO Directory for Central and Eastern Europe cu sediul la Bonn. 

l Acesta este puţinul spus  despre Romulus Venţel care la 01 martie 1968 a pus bazele unei grupări de tineri ce vroiau să facă speologie, cunoaşterea necunoscutului, aventură, pasiune, ştiinţă, alpinism, fotografie, scufundare, topografie, drumeţie, turism, ecologie, scormoneli, decolmatări a sute de metri de galerii. 

l În cei peste 30 de ani i-a fost alături consoarta Aurelia Venţel şi la propriu şi la figurat. 

l Rar am întâlnit pe cineva atât de dăruit acestei ştiinţe, aparent destul de lipsită de spectaculozitate şi strălucire, pentru care trebuie să cooperezi întotdeauna. 

l La cei 60 de ani (pe care nu îi arată în niciun fel) şi (se pare) îi ignoră cu desăvârşire, Romulus Ştefan Venţel are în urmă o viaţă interesantă, bogată în toate sensurile şi demnă de vorbit despre ea. Pot spune, cu mâna pe inimă, că nu a trăit-o degeaba, ci (dimpotrivă) a înnobilat-o. La mulţi ani şi viitorul să-ţi umple sufletul cu noi şi noi împliniri!