03.11.2014,  20:06:47 | 0 comentarii | 640 vizualizari
Pentru Ion D. Sîrbu / Teatrul înseamnă „Cuvântul viu rostit de oameni vii, către un public viu”… (I)
de Dumitru VELEA
O stâncă dramatică în apele învolburate şi înroşite ale istoriei este creaţia lui Ion D. Sîrbu. De tăria pietrei este morala pe care se edifică opera sa. S-ar putea formula: atâta valoare estetică există câtă valoare morală.
 
O „literatură de Niemandsland” funcţionând pe categorii „Est-ethice”, cum spune în corespondenţă, într-o parte fiind prea apuseană, într-alta prea balcanică. Comediile le consideră „exerciţii la pian, gâlcevi ale mele cu lumea, combateri carteziene ale unei dulci harababuri balcanice”. Dar această piatră, rostogolită cât mai departe în vale, ce pare de nici o trebuinţă, este tocmai cea care va fi pusă la loc în zid, cea care poate să fie, cel puţin într-un anumit ceas al istoriei, piatra din unghi. La un moment dat, mai mult sau mai puţin ironic sau autoironic, trăind într-un spaţiu al refuzului de valoare, Ion D. Sîrbu începe să-şi simtă opera ca devenindu-i străină (ghinionistă şi păguboasă), ca şi cum ar fi scrisă de un frate al său vitreg („în piesele mele mă refugiez în sublimul şi stupidul secol XIX, în povestirile mele, fug înapoi până la Boccaccio şi Swift”), iar viaţa sa, cu tot infernul ei trecut din cerc în cerc, i se  transformă în literatură, în sens croceean.
La ieşirea provizorie din infern, un deceniu şi jumătate (1965 – 1980), Ion D. Sîrbu scrie teatru. O nevoie acută de dialog, în care cuvântul să-şi recâştige funcţiile sale esenţiale de Cuvânt viu, de Logos. Istoria cu dramele sale trebuie să mărturisească, să se mărturisească. Omul, valoarea supremă, trebuie să devină formă vie, să urce pe scenă pentru a da fiinţă unei dialectici a lucidităţii. Dar această nevoie rămâne subiectivă, epoca o subiectivizează. Este infernul conştiinţei pervertite: omul, cuvântul se pervertesc. Limba, această investiţie divină a omului, începe să se retragă. Ion D. Sîrbu, neclintit, scrie teatru bazându-se pe cuvântul viu, pe valoarea morală, pe memoria istorică. La 2 dec. 1982, îi scrie lui I. Negoiţescu, cu ocazia apariţiei volumului de teatru comentat, Arca Bunei Speranţe: „Aş dori ca criticii mei să înţeleagă măcar efortul meu teoretic de a încerca să reabilitez genul dramatic ca gen literar, beletristic. În general, textele teatrale sunt considerate pretexte de spectacol teatral, ele sunt judecate după o premieră, din sală. Aici textul tău a trecut prin genialitatea malignă sau benignă a unui regizor (care te-a ‘descifrat’, care te-a interpretat, te-a «procustiat», cum se zice în teatru), apoi vin actorii cu modul lor fericit sau nefericit de «a te citi», apoi e decorul, publicul, momentul politic al hic et nunc-ului etc. Cronica spectacolului nu e cronică literară (doar eu pe vremuri – 1955-1957 – când scriam la revista Teatrul, întâi ceream textul să-l citesc acasă, apoi mergeam să văd şi după aceea scriam); eu aş dori să fiu citit de cei care citesc poezie şi proză şi criticat de cei care ştiu ce e literatura”, (Ion D. Sîrbu, Traversarea cortinei. Corespondenţă cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, Editura de Vest, Timişoara, 1994, p. 122). Sau, din scrisoarea către V. Nemoianu, din 11 dec. 1982: „…eu continui tradiţia Blaga, Stanca şi încerc să scriu Literatură Dramatică, beletristică, în cadrul genului dramatic, mai nou eliminat din toate Istoriile literare (au rămas: Liricul, Epicul şi Critica. Atât)”, (op. cit., p. 130). Deci, „dialogul” ca „nevoie existenţială” şi conceptul de literatură, în sens mai larg, uneori chiar de fundament al artelor sunt coordonatele teatrului lui Ion D. Sîrbu. Diagonala sau curba care se înscrie în aceste coordonate este suferinţa: esenţa valorii morale. Fără suferinţă opera este evanescentă, precară, fără durată. „Şi teatrul ca şi proza (mai nou) – îi spune el lui Negoiţescu la 4 ianuarie 1983 – trebuie clasificat în două: Teatrul suferit (îndurat) şi Teatrul ne-suferit (auzit numai); neîndurat pe piele proprie”. Suferinţa dă unicitatea (nu să scrii altfel decât ceilalţi, ci despre altceva), simplitatea şi claritatea. De aceea, cartea Fraţii Karamazov, a marelui Fiodor, „cel-mai-suferit-suferindsuferitor” e „teribil de clară”, (op. cit, pp. 142-143).
Supunându-se acestei exigenţe estetice, morale şi existenţiale, Ion D. Sîrbu a scris 17 piese de teatru, cuprinse în Trilogia: Teatru (1976), Arca Bunei Speranţe (1982) şi Bieţii comedianţi (1985). Fac excepţie două piese: Rapsodie transilvană şi Singurătatea mierlei, toamna. O arhitectură triadică are volumul din mijloc: două triunghiuri răsturnate: universal-particular-individual / individual-particular-universal. Celelalte două i se asamblează: primul cu dimensiuni tragice, ultimul cu răsturnări satirice şi comice (la nivel existenţial).
Din aceste 17 piese, 14 i-au fost reprezentate pe scenă în timpul vieţii, exceptând: Bieţii comedianţi, Singurătatea mierlei, toamna şi Dacia 1301. Cele mai multe premiere le-au avut piesele: Arca Bunei Speranţe, La o piatră de hotar şi A doua faţă a medaliei. Şi ele pot face un triunghi semnificativ dialectic: general-universalul, particularul istoric şi individualul social-istoric. Piesele reprezentate au trebuit să fie însoţite de anumite texte teoretice (narative de cele mai multe ori) din partea autorului pentru a netezi calea regizorală a transformării textului în spectacol, a ontologizării cuvântului, în cazul fericit. Pentru a pătrunde în lumea unui dramaturg şi a o face să vorbească hic et nunc, se cere din partea regizorului multă strategie şi artă. De aceea sunt consultate texte teoretice (ale autorului fiind determinante), istorice, filosofice şi chiar existenţiale. Spectacolul, ca operă de artă, trebuie să împlinească modelul ontologic al acesteia: dialectica dintre universal (text), particular (viziunea regizorală) şi individual (actor cu materialitatea scenică cu tot). Dar acesta este cazul ideal; în realitate, accentul se pune pe câte unul din termeni, vârând pe altul în precaritate, iar arta în evanescent şi abstract. Luând în considerare conştiinţa pervertită a epocii, pervertitoare a artei, surprindem conştiinţele estetic dramatice şi sfâşiate, cu singurul punct de sprijin în valoarea morală. Nu este întâmplător faptul că Ion D. Sîrbu se mişcă între universal şi individual: „…tot ce scriu eu aparţine lui Niemandsland, aici sunt considerate prea Occidentale, la voi ele sunt vulgar socializante. Mi-e foarte greu să fiu cumva, am rămas fiu de miner în adâncul fiinţei mele, dar citesc totuşi în cinci limbi străine, plus latina medievală care mă încântă din nou”.
În Obligaţia morală (titlu extras dintr-un interviu) sunt adunate tocmai aceste texte „lămuritoare” despre propria sa operă dramatică. Ele au fost puse la îndemâna regizorului, prin intermediul caietului-program, în mâna „regizorului” din orice spectator; iar altele au fost strânse din presă (ca atitudini ale autorului), sau din manuscrisele rămase needitate.
Pentru o scurtă perioadă, după 1965, esteticul pare a ieşi de sub scara vremii. Decapitata artă încearcă să-şi recupereze conştiinţa estetică. În acest context, teatrul se deschide retratalizării, fie ea şi cu sens inversat de anti-teatru. Revoluţia este în formă. Ion D. Sîrbu se apleacă asupra fondului. Regia devine hiperactivă: mişcarea formelor îi aparţinea, ca domeniu, cel mai mult ei. La scurt timp, apare „cearta” primatelor: autor-regizor-actor. Ion D. Sîrbu în articolul Teatrul şi literatura, din Luceafărul, 27 august, 1966 (ca şi în altele), pledează pentru conceptul de literatură dramatică. „Credem că a pleda pentru literatură înseamnă a pleda implicit pentru un teatru de calitate.
(va urma)


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 4 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Textul şi regia sunt două ipostaze de creaţie ale spectacolului; au egală valoare, egală contribuţie şi au dreptul la toată libertatea[..]
04.11.2014, 20:44   |    0 comentarii
După valul de găleţi cu apă turnate-n cap doar pentru un circ ieftin (fără a mai conta scopul real!), pe reţelele de social[..]
01.10.2014, 19:52   |    0 comentarii
Pe site-ul Teatrului dramatic „Ion D. Sîrbu” a apărut o scurtă biografie a scriitorului care dă numele instit[..]
15.09.2014, 21:14   |    0 comentarii
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *

* * *










* * *
Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.2

Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.4

Anunt GAL Cheile Sohodolului - prelungire MCS 7.2-15.04.2019

Anunt de selectie 7.4 simplificat 2019 - prelungire

Anunt de selectie MCS 7.2 simplificat prelungire mai 2019

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter