02.12.2014,  21:09:44 | 0 comentarii | 653 vizualizari
Ziua cea mare şi strigătul copilului
de Dumitru VELEA
1. Celui ce i se retează o mână, sau un picior, totdeauna în somn visează că scrie cu acea mână, că aleargă cu acel picior. Cei care au fost invalidaţi în societate aşteaptă ziua cea mare pentru a deveni valizi, cu trup de lumină. Bucată cu bucată de s-ar rupe dintr-un om, tiparul fiinţei sale nu poate nimeni să-l atingă. Acesta este înscris într-o ordine mai adâncă, abisală, de aceea năvăleşte cu forţă în visul omului. În visul din timpul somnului, dar şi în visul din timpul de veghe. Cultura strânge aceste vise şi caută să-l redea pe om întreg.
Tot astfel se întâmplă şi cu un popor invalidat de vecini prea puternici, de imperii neîncăpătoare în sine. Tiparul fiinţei sale încrustat în memoria şi piatra istoriei nu poate fi atins, chiar dacă peste el minţi bolnave şi creioane boante trasează o altă hartă. Un popor îşi are o memorie colectivă, iar aceasta constituie geneza oricărui vis al său.
Psihologia colectivităţilor umane a demonstrat, după C. G. Jung, că un popor se defineşte chiar prin ceea ce visează în timpul somnului. Cu ani în urmă, am visat că participam la Sărbătorirea de unitate a tuturor provinciilor româneşti, organizată de Eminescu la Mormântul lui Ştefan cel Mare, de la Putna, din 1871. Nu văzusem Putna cu împrejurimile sale, până în acel vis, şi nici nu eram informat în detaliu despre acest eveniment, publicistica lui Eminescu, Opere, vol. al IX-lea, apărând ulterior. Dar la verificare, în privinţa înfăţişărilor exterioare, era aidoma visului; iar în ceea ce priveşte desfăşurarea sărbătoririi, ceva mai mult şi cu spor de realitate. O alee de pietriş ducea spre intrarea în mănăstire, de o parte şi alta, a aleii şi a lăcaşului rânduri de meri înfloriţi, iar între fiecare patru pomi era câte un foc ce susţinea pe flăcările sale o cruce cu braţele de aur. Pe fiecare braţ de cruce sta câte un copilaş îmbrăcat în alb, ca un înger sau fluturaş pe o floare, legănându-se cu crucea, atingând când într-o parte, când în alta, iarba. Mulţimea sta în faţa bisericii, dincoace de un anume ecran invizibil, cu un cadru înalt de 3 m şi lat de 5 m., sofisticat, cu specialişti la butoane. Ecranul era aşezat de-a curmezişul aleii, la o distanţă de vreo 15 m. Trebuia să trecem prin acest ecran. Cei care treceau deveneau dincolo de el adevăraţii participanţi ai evenimentului de la 1871. La un moment dat, oarecum pe aleea liberă, apare tânărul Eminescu, în veşminte negre, sub braţul stâng cu un mănunchi de „ziare”, pe care se putea citi titlul: RĂPIREA BUCOVINEI. Împarte în stânga şi-n dreapta câte o broşură şi păşeşte spre intrare, urcând cele două trepte. Între stâlpii de la intrarea în sfântul lăcaş, un sobor de preoţi cântă 
Psalmul 24, ca în Sfânta Noapte a Învierii, ca un dialog prin care curge divinitatea în omul sfinţit: 
„- Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei! 
- Cine este acest Împărat al slavei? 
- Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în luptă. 
- Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-le, porţi veşnice, şi Împăratul slavei va intra. 
- Cine este oare acest Împărat la slavei? 
- Domnul oştirilor, El este Împăratul slavei.”
Şi dintr-o dată, preoţii cu mulţimea: „Eminescu este domnul oştirii noastre. Sfânt este Ştefan cel Mare! 
Eminescu este Domnul…”. Şi din mănăstire iese plutind coroana lui Ştefan cel Mare, de aur şi de foc, şi se opreşte deasupra creştetului lui Mihai Eminescu, la o distanţă de un braţ, în timp ce el se întoarce cu faţa spre mulţime. „Sfânt este Domnul, Împăratul slavei!”, zice împreună cu soborul de preoţi, cu mulţimea, şi continuă să răsune… După acest vis ştiu cu certitudine că Răpirea Bucovinei nu a fost scrisă de M. Kogălniceanu, ci de Eminescu.
Mulţi dintre noi aud, nu numai în starea de veghe, ci şi în somn, Hotărârea adoptată de Sfatul ţării, la 9 aprilie 1918, de unirea Basarabiei cu România: „Republica 
Democratică Moldovenească (BASARABIA), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa România”. Sau se văd în Palatul metropolitan din Cernăuţi şi aud Consiliul general al Bucovinei hotărând: „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu regatul României”.
Şi aceste vise, oaze de lumină din memoria noastră colectivă, se varsă în cultură. Ea ne redă ca un popor întreg. Este ceea ce visa Eminescu, în noaptea de 15-16 august 1871, în Turnul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, „Cultura este puterea popoarelor”, ca apoi, la trezirea crudă în zilele stâlcite ale istoriei, în 13 iunie 1889, în ospiciul lui Şuţu, să-şi acopere capul rănit cu coroana lui Matei Basarab. Dosarul de urmărire şi apoi de punere sub interdicţie a poetului s-a fost închis atunci, dar el se deschide ori de câte ori se trece prin Ziua cea Mare. Chiar pe sub „puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mari”.
2. Operele de cultură sunt însemnele nepieritoare ale istoriei naţionale; în ele reverberează, legând generaţie de generaţie, năzuinţe, deziderate, idealuri. Frumuseţea, structura, măreţia arhitectonică şi realele lor vorbesc despre unitatea şi individualitatea firii unuia şi aceluiaşi neam. În opera lui Lucian Blaga, arhitectural înălţată prin câte trei coloane şi muzical desfăşurate către trei dimensiuni ale spiritului, rezonează trei spaţii, ca unul şi acelaşi, ale fiinţei naţionale. În Hronicul şi cântecul vârstelor (scris în 1946 şi publicat postum, în 1965, Editura tineretului), Lucian Blaga îşi repriveşte „diagrama” operei şi etapele biografice, ascultând „sângele” cum se trage „înapoi în părinţi”; înregistrează murmurul istoriei şi, mai ales, al destinalei zile de la Alba-Iulia, al cărei „cântec” se aude în întreaga-i operă.
„Pentru marea, istorica adunare naţională de la Alba-Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă – îşi aminteşte el – n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos cu căruţele. A renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba-Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba-Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur fir, iar pe cealaltă parte se retrăgea, în aceeaşi direcţie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. (…) La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat c-o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de nedescris. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsură de la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa că «pusesem temeiurile unui alt Timp», cu toate că n-am făcut decât să participăm, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică. Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, Tata îşi dormea somnul sub rădăcina plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea desigur până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă ar şti Tata, ce s-a întâmplat zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir. Şi cât a ţinut drumul prin sat, n-am scos un cuvânt, nici eu, nici Lionel. O emoţie ne strânsese gâtul ca o mână, care încetul cu încetul se înmuia, după ce voise aproape să ne sufoce. În sat era întuneric şi linişte. Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: Trăiască România dodoloaţă!”. (pp. 231-233).
Strigătul acesta de copil, care şi-a luat zborul la amurg ca şi al păsării înţelepciunii, a străfulgerat noaptea, făcând vizibil lumii adevăratul chip rotund al României. Desăvârşirea unităţii politice venea să confirme „unitatea preexistentă” a românilor clamată continuu de Eminescu. Strigătul de copil nu putea să fie altceva decât vocea „omului pururea tânăr”, în care Eminescu, în rând cu creatorul basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, văzuse geniul poporului român. Şi Lucian Blaga îl auzise, pe când se întorcea acasă de la Marea Sărbătoare Naţională de la Alba-Iulia, şi-şi începea pregătirea volumului Poemele luminii.


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 8 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Pentru a înţelege mai bine contextul cultural al epocii, premergător construirii Palatului Cultural (Teatrul Minier) Lupeni, [..]
02.04.2015, 20:39   |    0 comentarii
Pe scena Centrului Cultural „Reduta” din Braşov s-a încheiat duminică Festivalul Naţional de Teatru pentru Ti[..]
01.04.2015, 20:15   |    0 comentarii
„Un centru de tineret în Valea Jiului” este o iniţiativă a Asociaţiei Culturale „Les Amis de la France&[..]
25.02.2015, 20:34   |    0 comentarii
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227






Publicitate
Newsletter