21.12.2014,  22:46:17 | 7 comentarii | 1645 vizualizari
Cum mi-am petrecut LOVILUŢIA
de Ziarul Vaii Jiului
Poate că nici nu-mi aduceam aminte de „loviluţie”. Zilele trecute mă aflam la Timişoara şi înjura un taximetrist că, după ce că tot oraşul e întors cu susu-n jos de la construcţii, ăia cu „caşchete” le-au deviat circulaţia de pe marile artere. Venea însuşi Klaus Întâiul să comemoreze eroii. Aha! O fi de bine, o fi de rău?
 
...Da, au trecut 25 de ani. Când au trecut, parc-a fost ieri… O fi fost? N-o fi fost? E ca-n întâmplarea cu Domozină. Ţipa la radio: „Gol, stimaţi ascultători, gol! Ba nu, nu e gol!”. Din studioul central îl întreabă: „Domozină, e gol?”. „Nu ştiu, nu-mi dau seama!”, a răspuns mucalitul comentator. Aşa şi eu, nu ştiu, nu-mi dau seama ce-o fi fost. Şi probabil ca mine mai sunt mulţi. Chiar dacă, într-un fel am participat la evenimente. La Petroşani…
 
...La Petroşani, „vânzoleala” a început destul de târzior. Eu cu Ion Vulpe (mare gazetar!) ne dădusem „cocârţul” la fosta cârciumă „Carpaţi” (cam pe unde e magazinul „Riva” acum). La masa noastră de lângă soba de teracotă ne-a şoptit unul că „a zis la radio una-alta”. Ne-am dus la redacţie unde era adunată toata lumea. Stăteam la televizor, la Simion Pop în birou. Unii mai uzi la „târtiţă” decât alţii. Mă rog, nu vă mai povestesc ce priviri se aruncau, nici ce culoare avea pielea fiecăruia…
 
Eu unul eram cu un morcov de juma de metru, fiindcă tocmai o comisesem în noiembrie cu „Fraţilor, grăbiţi congresul/ Că vă moare realesul” şi nu mă aşteptam la nimic bun.
 
Du-te vreme, vino vreme, dâgâdâm, dâgâdâm, zboară ăla cu caricioplanul, apar Caramitru şi Dinescu, euforie generală, se-adună „lume luminată” şi pe străzi la Petroşani. La Primărie, unul care aştepta în anticameră să ia un bon de benzină (avea pile) s-a urcat pe o masă lungă şi a zis că el e şeful, în fine, astea se cam ştiu!
În redacţie ne-am bucurat şi noi, dar nu cred că era bucuria noastră. Râdeam, dar nu era râsul nostru. Mă rog, eu cu Vulpe, cu Liciu şi cu alţi câţiva râdeam şi din alte motive („bă, voi cam beţi, lăsaţi-o dracului, măcar acum!” etc. etc.). Era o atmosferă încărcată, o degringoladă greu de redat în cuvinte şi o debusolare, da, frate, ăsta e cuvântul, debusolare totală. În clădirea unde se „coace” acum ZVJ-ul, noi toţi, ziarişti şi tipografi, obişnuiţi să primim ordine „de sus” stăteam şi ne uitam ca muţii, unii la alţii. Bă, mânca-ţi-aş, ce facem? Pe noi cine ne ia? Eram ca fata aia de la ţară, violată seara de autor necunoscut, care plângea şi se tânguia: „Şi pe mine cine mă mai ia acum?”, iar un văr de-al ei de-al doilea i-a zis: „Lasă fată, că te mai iau eu odată”.
 
…Aşa şi cu ziarul. Nu prea ştiam încotro s-o apucăm. Se crăcăna de noapte - cam la Telejurnalul de la 22.00, când apărea, de obicei, mira pe holurile redacţiei – a dat buzna un grup de flăcăi „revoluţionari” (nu vă spun numele, să nu-i supăr!). Aveau banderole pe mâini şi mai mult ţipau decât întrebau: „Unde-i Bujorescu?”. „Îl vrem pe Bujorescu, acum, să vină cu noi la Primărie!”. „Bă, băieţi, staţi aşa, am şi eu şefi…”, am bâiguit şi eu, deşi mărturisesc că m-am trezit brusc din Wiborowele de peste zi. Săracul Simion Pop, şeful nostru, zice: „Du-te, Mircea, şi fă ce-ţi cer! Ne ţii şi pe noi la curent. Aşteptăm să ne comunici”. Şi dus am fost! La Primărie (în Sala Galbenă, de acum) erau vreo 40-50 de persoane. Iar nu le spun numele, să nu se supere oamenii. Se ştiu ei! Toată lumea vorbea, nimeni nu înţelegea nimic. Nimeni nu făcea nimic concret. Toţi erau deştepţi. În fine, într-un târziu s-a stabilit ca primă măsură trecerea la programul de 6 ore al minerilor şi noi trebuia să tipărim afişele şi să ne punem ziarul la dispoziţie pentru tot ce vor să comunice. Eu cam atât am înţeles. Bine, hai să mă dau mare, m-au ales şi pe mine în Consiliul Municipal al Frontului Salvării Naţionale. (Şi la ce mi-a folosit?).
 
M-am întors la redacţie, se stabilise numele noului ziar, „Zori noi” (s-au certat şi-ai noştri pe asta!) şi am rămas „puntea de legătură” între ziar şi FSN-ul local. De ce să vă mint, deja mă simţeam important. Pentru moment, şi eu cam ca toată lumea, credeam că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. În redacţie, eram privit cu un respect suspect, în ziar apăreau „dictatori”, „sinistre”, „ape otrăvite”, „morţi şi răniţi”, „libertate”, „jos comunismul!” etc. S-a dus dracului toată politica editorială, acum n-aveam niciuna, au început frecuşurile pentru şefia redacţiei şi, încet-încet, m-au ales pe mine director (Şi la ce mi-a folosit?). Aşa mi-am petrecut eu LOVILUŢIA. Şi uite-aşa am câştigat noi libertatea. Şi ne-am bătut joc de ea! Ce a fost în ăştia 25 de ani, ştim toţi, n-are rost să vă stric Crăciunul!
 
.... La ora când scriu aceste rânduri, la Timişoara mii de maşini merg una-n curul alteia, sute de mii de oameni umblă pe străzi cu privirea pierdută şi cu gândul la ziua de mâine. Numai mâine nu-i poimâine şi vine Moş Crăciun (sau Santa Klaus?), iar despre LOVILUŢIE mai vorbesc doar politicienii parveniţi şi revoluţionarii pe care i-a devorat revoluţia… Din difuzoare, vocea lui Valeriu Sterian: „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni…”
 
P.S. Mulţumesc şi cer scuze amicului Boboc, care mi-a solicitat opinia, şi dumneavoastră, cititorilor, pentru modul deloc academic în care am tratat acest subiect. Nici n-o s-o fac, până când, dacă apuc, n-o să aflu, atunci, în 16-17 şi 21-22, cine a tras în noi!
Mircea BUJORESCU
 
Rămăşiţele revoluţiei în Vale
În casele românilor din Valea Jiului miroase zilele acestea mai degrabă a curăţenie de Crăciun, a carne de porc proaspăt tăiat sau a cetină de brad care-şi poartă mândră podoabele. În foarte puţine case se mai vorbeşte sau se retrăieşte emoţia revoluţiei din 1989, pentru că puţini dintre oamenii Văii au luat parte la acest eveniment crucial al ţării noastre. Cei mai muţi dintre noi stăteau doar cu sufletul cât un purice, cu urechile şi ochii lipite de radio sau de televizor, aşteptând noutăţi, rugându-se pentru oamenii care luptau pentru libertate.
 
Eu îmi amintesc bine doar de consternarea mamei care, din când în când, se uita pe geam, aşteptându-l pe tata plecat în acea perioadă  la ţară, să taie porcul. Neştiind care era dimensiunea evenimentului, mamei îi era teamă pentru tata, care trebuia să ajungă din Vâlcea cu maşina, iar în acele momente drumul nu mai părea atât de sigur. Tata a ajuns cu bine acasă. Şi carnea de porc - la fel. 
Grija mamei era incomparabilă cu aceea a lui Gheorghe Dobre, un petroşenean ieşit acum la pensie, care în decembrie ’89 avea unul dintre fii la Bucureşti. Plecase de bunăvoie acolo, împreună cu alţi prieteni, tineri toţi, ca să participe la revoluţie. Au luat cu ei dorinţa de schimbare, curajul şi un steag modificat, din care fusese tăiată stema şi adăugată o altă bucată de material galben. Nu au petrecut mult timp acolo, s-au întors acasă repede şi teferi, dar dezamăgiţi de ceea ce experimentaseră. Domnul Dobre spunea că fiul său considerase la acel moment că ce văzuse el în Bucureşti nu era ce se aştepta să fie. Acum, după 25 de ani, lucrurile sunt mai limpezi şi nu ne îndoim că în acele zile la Bucureşti, Timişoara, dar şi în alte oraşe mari, s-a dorit şi s-a luptat pentru libertate. 
Gheorghe Dobre a trecut peste dezamăgirea fiului său şi a păstrat steagul cu care acesta a plecat şi s-a întors de la Bucureşti. Aşa arată, după 25 de ani, simbolul dorinţei de schimbare a tinerilor din Vale: o bucată de tricolor ciopârţită, peticită, purtând urmele unui mesaj… (P.A.)
 
Revoluţia mea!
 
În decembrie 1989 eram student în ultimul an. La Timişoara revoluţia era în plină desfăşurare. Ascultam toată ziua Radio Europa Liberă. În Petroşani, linişte şi pace...
 
Demascarea „huliganilor de la Timişoara”
Prin 17-18 decembrie urc la şcoală. Primul curs îl aveam cu profesorul Marian. În loc de curs ne recită textul oficial cu „huliganii de la Timişoara”, apoi ne anunţă că luăm vacanţa mai repede. La fel ca în toate celelalte centre universitare, directiva comuniştilor cerea ca studenţii să fie trimişi acasă în vacanţă. Adică, să fim împrăştiaţi. Era prea riscant să fim adunaţi toţi grămadă la şcoală. Dacă ne venea vreo idee să ne solidarizăm cu huliganii?
 
Discuţii… „8x4”
În vacanţă fiind, dimineaţa mergeam la cafea la barul „8x4” de la „Hermes”. În dimineaţa zilei de 22 decembrie îl găsesc la masă pe amicul Gabi D. împreună cu un alt tip pe care nu-l cunoşteam. M-am aşezat la masă şi, deşi cu Gabi discutasem aprins în zilele precedente despre ce se întâmpla la Timişoara, de data aceasta am fost reticent. Faţă de un străin nu-mi dădea mână să comentez ce auzisem la Europa Liberă. Dar Gabi a deschis discuţia. Dacă el nu avea reţineri, am considerat că nu am nici eu niciun motiv să stau deoparte. Aşa l-am cunoscut pe prietenul lui Gabi, care din acea zi a devenit şi prietenul meu şi la a cărui solicitare scriu aceste rânduri. E vorba de Marian Boboc. În fine, terminăm cafeaua. Gabi pleacă, am rămas cu Marian, am terminat şi a doua cafea şi ne-am zis: hai să facem o plimbare pe centru, să nu cumva să se întâmple „ceva” în târgul nostru şi noi să ratăm participarea.
 
În Petroşani Nord radioul anunţă fuga dictatorulu
Deşi era o zi de vineri, în Petroşani Nord era plin de oameni „la plimbare” mai ceva ca într-o duminică după-amiază când iese toată lumea la promenadă. Grupuri mici, 2, 3, 4 persoane. Câţi or fi fost ca noi şi câţi securişti greu de spus. Cert e că plutea în aer o stare de încordare, cu toţii erau la curent cu măcelul din Timişoara şi cu cel din Bucureşti. A lipsit „scânteia”...
La un moment dat, într-un balcon de la etajul 2 sau 3 din blocul unde acum este magazinul alimentar „Riva” apare un bărbat care strigă ceva şi dă un radio la maxim. Nu am înţeles ce a spus şi nici ce se auzea la radio. Dar reţin că la colţul blocului, din senin, a apărut o patrulă de miliţie, întărită cu câţiva flăcăi de la gărzile patriotice, şi în pas alergător a urcat la apartamentul cu pricina. Chiar comentam cu Marian că respectivul o să cam aibă viaţă grea şi aşteptam să vedem continuarea. Apoi, cu viteza fulgerului s-a răspândit vestea că Ceauşeştii au fugit cu elicopterul...
 
În faţa primăriei
Spre seară am ieşit în faţă la primărie. Pe platoul din faţa Casei de cultură era plin de oameni. Ce s-a întâmplat în clădirea primărie nu ştiu, nu am fost înăuntru. Dar ce s-a întâmplat afară mi-a lăsat un gust uşor amar. Minerii, care au făcut prima grevă de amploare împotriva sistemului comunist în 1977, au trăit revoluţia din 1989 la „foc mocnit”. Aceasta însă nu i-a împiedicat ca în seara zilei de 22 decembrie 1989 în faţa primăriei să devină foarte vocali în a-şi revendica programul de lucru de 6 ore. La ora la care în Bucureşti abia începea măcelul, în Petroşani deja apăreau primele revendicări sindicaliste. Şi pe cât au fost de pasivi în zilele revoluţiei pe atât au devenit de activi în săptămânile următoare. În fine, asta a fost...
Un pic mai târziu, cineva de la balconul primăriei a anunţat pe un ton foarte alarmat că un grup de securişti s-a retras în munţi pentru a se organiza şi a declanşa contrarevoluţia. Vorbitorul din balcon a făcut apel la studenţi să urce la Institut (actuala Universitate), să se organizeze şi să apere Dealul Institutului de eventualele represalii ale Securităţii. De fapt, era vorba de un grup de vreo 6 securişti care s-au refugiat la o cabană din munţi de frica represaliilor, dar asta aveam să o aflu abia mai târziu. Atunci se instaurase o adevărată panică legată de posibilitatea atacării oraşului de către trupele de securitate reorganizate în munţi.
 
Şi dă-i şi luptă... pe Dealul Institutului
Aşadar, am urcat seara la Institut. Comandamentul era organizat la Căminul nr. 1 (pe atunci, căminul din vecinătatea corpului de sus se numea Căminul 1). Eram deja adunaţi câteva zeci de studenţi. La Institut exista un întreg arsenal, arme şi muniţie la greu, precum şi un număr de cadre militare active, cei care se ocupau de instrucţia militară a studentelor. Înainte de 1989, fetele, studente la cursuri de zi, făceau instrucţie militară o zi pe săptămână, în primii trei ani de studii. Mare porcărie.
Grupul nostru de studenţi a fost luat în primire de şeful cadrelor militare de la Institut. Un ofiţer superior, locotenent-colonel. Deja era în circulaţie conceptul de „om de bine”. Am primit fiecare câte o brasardă. O fâşie de cârpă albă ruptă dintr-un cearceaf pe care ne-am legat-o fiecare pe braţ peste manta. Brasarda făcea diferenţa incontestabilă dintre oamenii de bine şi restul lumii. Am fost şi eu un „om de bine”, vreo 2 zile...
Colonelul ne-a înarmat pe toţi. Fiecare am primit câte un pistol mitralieră, două încărcătoare şi câte 60 de cartuşe. Apoi a urmat instructajul. Urma să fim dispuşi în dispozitivul de apărare pe Dealul Institutului. Ordinul colonelului a fost clar. Îl reţin şi acum, literă cu literă: DESCHIDEŢI FOCUL FĂRĂ SOMAŢIE ÎMPOTRIVA ORICUI SE APROPIE ÎNSPRE INSTITUT! Pe oricine s-ar fi apropiat de mine ar fi trebuit să-l împuşc. FĂRĂ SOMAŢIE ...
După vreo jumătate de oră-o oră de apărat cu arma în mână valorile democraţiei, au apărut câteva colege cu păpică. Aveau patru navete de plastic. Două cu pâine caldă, una cu salam şi una cu pachete de unt. Untul era un lux. Mi-am rupt o jumătate de franzelă, o bucată de salam şi am luat un pachet de unt. După mulţi ani, în prima mea noapte de revoluţionar am mâncat unt pe săturate...
Împreună cu un coleg, eram în dispozitivul de apărare, la cca. 5 metri de gardul unei gospodării momârlăneşti. În planul apropiat era grajdul şi în cel îndepărtat casa. Dacă omul ar fi ieşit din casă şi s-ar fi îndreptat spre grajd să-şi adape vaca ar fi însemnat că se deplasează înspre Institut. Conform ordinului dat de acel cretin de „Moş Teacă” ar fi trebuit să-l împuşc fără somaţie. Oare aş fi devenit erou al revoluţiei că am împuşcat un posibil securist deghizat în momârlan care avea intenţia clară să atace Institutul fiindcă se deplasa înspre Institut? Sau aş fi devenit terorist că aş fi împuşcat un biet ţăran în propria-i gospodărie? Ori, mai degrabă, aş fi devenit un erou-martir al revoluţiei în cazul în care mi-ar fi tremurat mâna pe armă şi apuca mormârlanul să pună mâna pe furcă şi să-mi „explice” propria viziune asupra situaţiei ...
După ce am fost schimbat de alţi colegi, între timp, deşi era noaptea târziu, studenţii veneau în număr tot mai mare. Am predat pistolul mitralieră şi cele două încărcătoare cu 60 de cartuşe, m-am dus acasă şi am dormit câteva ore. Apoi înapoi la datorie să apăr Institutul cu arma în mână. Între timp, evenimentele se complicaseră rău de tot. Riscul ca securiştii să atace părea iminent. Pe lângă studenţi a mai fost adus un detaşament de „oameni de bine”. Câteva zeci de ingineri proiectanţi de la ICPMC. Atâta doar că respectivii erau „înarmaţi” doar cu bâte. Pentru ei nu au mai fost arme şi muniţie. Ei erau în rezervă. Lângă ei eram noi, detaşamentul de studenţi care urma să intrăm în dispozitiv. Primiserăm iar fiecare câte un pistol mitralieră, cele două încărcătoare şi cele 60 de cartuşe. Printre noi era şi o studentă seralistă. Fata nu făcuse armată, nu pusese în viaţa ei mâna pe o armă şi nu reuşea nicicum să convingă cartuşele să intre în încărcător. De alături îi auzeam pe cei din detaşamentul de ingineri proiectanţi cum comentau sarcastic. Ei or să devină victime clare ale securiştilor că trebuie să lupte cu bâta ca pe vremea răscoalelor ţărăneşti, iar asta e înarmată până-n dinţi şi ce folos că nu ştie să folosească arma…
Adevărul este că doar întâmplarea face că atunci nu s-a petrecut nicio tragedie. Cu un pistol mitralieră şi 60 de cartuşe, date fără discernământ tuturor celor care se autodeclarau studenţi, s-ar fi putut face multe măgării. Şi chiar dacă printre noi nu a fost nimeni rău intenţionat, starea de surescitare în care eram cu toţii ar fi putut foarte uşor crea situaţii la care mi-e groază să mă gândesc şi acum.
 
Retragerea din… dispozitiv
După vreo două zile, elanul meu revoluţionar a început să se subţieze. Încetul cu încetul, am început să realizez că sunt un simplu figurant într-o mascaradă ridicolă. Câţiva securişti, nişte nemernici laşi, au fugit de frică. De aici s-a dezvoltat o întreagă isterie, intenţionată sau nu. În fond şi la urma urmei, prin reducere la absurd, dacă ar fi fost să fie reală teoria conform căreia s-au retras strategic să se reorganizeze şi apoi să pornească la lupta armată să recucerească oraşul, cu siguranţă nu Institutul de Mine ar fi fost ţinta lor strategică.
După Revoluţie, se termină şi vacanţa, încep cursurile. Întâmplarea face ca prima oră de curs să fie cu acelaşi respectabil profesor Marian. Cursul a început cu textul oficial „minunatul nostru tineret” ...
Nu încerc să iau în derâdere Revoluţia din 1989. A fost cel mai important eveniment din viaţa României din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Ne-a scăpat de ciuma comunistă. Tot respectul şi toată compasiunea pentru morţii şi răniţii revoluţiei. Tot respectul pentru cei care s-au implicat în revoluţie. Când au loc astfel de evenimente importante „filmul” se derulează cu o dinamică ameţitoare. De aceea sunt inevitabile şi situaţiile de genul celor la care am fost participant.
Adrian CATANĂ
 
S-a întâmplat după 22 decembrie 1989, în redacţia fostului „Steagul Roşu”
Deşi noi, ceilalţi, am devenit domni, redactorul şef a vrut să rămână tot tovarăş
„Steagul Roşu” a jucat la două capete: pentru orice eventualitate erau pregătite două ediţii 
 
Provocatoare tare de tot propunerea colegului meu Marian Boboc de a încerca să-mi reamintesc şi, apoi, să aştern pe desktopul calculatorului secvenţe redacţionale din acel decembrie 1989. 
 
I-am dat curs, 
deşi nu ştiu în ce măsură ele vor prezenta vreun interes. Asta, fiindcă, în redacţia de atunci a ziarului „Steagul Roşu”, e posibil ca unii, din motive pe care le bănuiţi, să fi trăit doar în interior satisfacţia schimbării care se anunţa, fără însă să o exteriorizeze. Ceea ce mi-a rămas clar întipărit în minte este că evenimentele petrecute în Bucureşti la 22 decembrie au dat peste cap, în acea zi, întreaga rânduială cotidiană cu care eram obişnuiţi. Nu pot spune că noi, redactorii de rând, eram dezorientaţi, cât mai ales şefii noştri.
 
Faza cu „Fraţilor, am învins”
am văzut-o la televizorul alb-negru „Grigorescu” pe care redactorul şef îl avea în biroul lui. Eram mai mulţi acolo. Acum, chiar dacă celor mai mulţi dintre noi le sălta sufletul de bucurie, să nu vă închipuiţi că s-a sărit în sus. Nicidecum. Nimeni nu s-a exteriorizat. Şeful cel mare şi cel de după el, Dumnezeu să-i ierte, că nu mai sunt! se uitau ca la teatru. Nu le venea să creadă. Cu câteva zile înainte, în ziar erau înfierate, la comanda organizaţiei municipale de partid, „acţiunile huliganice” de la Timişoara, iar acum însuşi „Toa’ăşu’” fusese nevoit să-şi ia zborul din faţa mulţimii dezlănţuite în urma mitingului organizat de el însuşi.
 
La ora la care
se petreceau toate astea, ediţia aflată în pregătire era cam pe acelaşi ton, după cum se discutase în şedinţa de machetă de dimineaţă. Jos, în tipografie, linotipiştii culeseseră deja câteva dintre textele trimise, iar zeţarul apucase să le pună în pagină. Şi în Petroşani începuseră să se mişte lucrurile, aşa că a fost nevoie de o schimbare. Noi, ăştia micii, am fost trimişi pe teren, pentru ca, la întoarcere, să scriem despre ce am văzut. Conducerea redacţională a hotărât că ziarul de a doua zi trebuie să relateze ce se petrece în stradă, la sediul municipalei de partid. 
 
Dar, a fost decizia 
redactorului şef, nu trebuie abandonată nici varianta veche. Adică paginile cu rândurile de plumb deja gata să nu fie aruncate. Speriat pentru funcţia şi viitorul lui, omul mai credea - sau spera - într-o răsturnare de situaţie. Care, însă, nu s-a petrecut nici atunci şi nici la câteva zile după 22. Dar, am eu impresia asta şi acum, dumnealui încă mai trăgea speranţă. La o obişnuită reuniune redacţională de dimineaţă dumnealui şi-a exprimat dorinţa-i sinceră: „Ştiu că, acum, apelativul este de domnule, dar mie vă rog să-mi ziceţi tot tovarăşe!”.
Gheorghe OLTEANU
 
A trecut un sfert de veac de la căderea lui Ceauşescu / Ultima zi de „Steagul Roşu”. Prima zi de „Zori Noi”
 
În urmă cu 5 ani am prezentat în „Ziarul Văii Jiului” serialul „Ultimele zile ale comunismului în Valea Jiului. Vederi din Steagul Roşu”. Pentru cei mai tineri precizez că „Steagul Roşu”, organ al Comitetului Municipal Petroşani al P.C.R., a fost singurul cotidian care a apărut în Valea Jiului în timpul comunismului. Astăzi, adăugăm la serialul nostru un alt episod.  
 
Răposat la ediţia nr. 11.590
Ultima ediţie din „Steagul Roşu” a apărut vineri, 22 decembrie 1989. Avea 4 pagini şi costa 50 de bani. Din 7 august 1949 până la 22 decembrie 1989, au apărut 11.590 de ediţii, majoritatea în 4 pagini, dar au mai fost tipărite ediţii, cu diferite ocazii, şi în 8-12 pagini. 
Colegiul de redacţie care apare pe pagina a IV-a a ediţii 11.590 este compus din: Sabin Borcan, Gheorghe Chirvasă, Ioan Dubek, Dorin Gheţa, Ion Mustaţă, Simion Pop – redactor şef şi Teodor Rusu – redactor şef adjunct. De menţionat că niciun articol din ultima ediţie nu este semnat. Să fi fost vreo premoniţie redacţională? Să fi avut redacţia informaţii despre inerenta cădere a comunismului? Să fi ascultat „Europa Liberă”?
 
Prima pagină
găzduieşte patru materiale, toate cu referire la Ceauşescu şi la Partidul Comunist Român. În „Ataşament profund faţă de politica internă şi externă a partidului” se face vorbire despre adunările oamenilor muncii de pe tot cuprinsul patriei noastre, în care, printre altele, „au fost adoptate moţiuni în care se exprimă un protest vehement faţă de amestecul flagrant al cercurilor imperialiste, şovine, iredentiste din străinătate în treburile interne ale ţării noastre”.
Alte două materiale se referă la marea adunare populară care a avut loc la Bucureşti, în Piaţa Palatului Republicii.
Din „Sub semnul înaltei răspunderi pentru prezentul şi viitorul socialist al patriei, în Capitală a avut loc ieri (21 decembrie 1989 – n.r.) o mare adunare populară” aflăm că au cuvântat de la balcon tovarăşii Barbu Petrescu (prim-secretar al Comitetului municipal de partid Bucureşti, primarul general al Capitalei), Petru Răducanu (preşedintele Consiliului oamenilor muncii de la Întreprinderea „23 August”), Elena Buzescu (directoarea Întreprinderii de confecţii şi tricotaje Bucureşti), Gheorghe Dragomir (preşedintele Consiliului oamenilor muncii de la Întreprinderea de utilaj chimic „Griviţa Roşie”), Aurel Sandu (directorul general al Institutului central pentru industria electrotehnică), Marian Rădoi (secretarul Comitetului UTC de la Întreprinderea Electroaparataje) şi, ultimul, dar nu cel din urmă, Nicolae Ceauşescu (secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România). De altfel, „Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la marea adunare populară din Capitală” ocupă jumătate din prima pagină a „Steagului Roşu”.
Din al patrulea material, cu care se deschide ediţia, „Sub preşedinţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu/ Şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.”, reţinem: „La propunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Comitetul Politic Executiv a hotărât majorarea, începând cu data de 1 ianuarie 1990, a retribuţiei minime, de la 2.000 la 2.200 lei, de care vor beneficia peste 1.5000 oameni ai muncii. De asemenea, s-a hotărât ca de la 1 ianuarie, alocaţiile lunare pentru copii să fie majorate cu 20-30 lei, în raport cu numărul de copii şi retribuţia oamenilor muncii. De această majorare vor beneficia cca 1.100.000 de copii ai patriei noastre. Se vor introduce, de asemenea, indemnizaţii de naştere de 1.000 lei, pentru toate femeile, cu începere de la primul copil, iar, în continuare, pentru femeile care nasc doi sau mai mulţi copii, indemnizaţia de naştere va fi de 2.000 lei pentru fiecare copil. Comitetul Politic Executiv a hotărât majorarea pensiilor minime de la 800 la 900 de lei. Totodată, s-a hotărât ca pensia de urmaş să fie majorată cu 100 de lei, iar ajutorul social să crească de la circa 500 lei la 800 lei”. 
 
A doua pagină
a „Steagului Roşu” este mai interesantă decât prima, deoarece se referă la „ample adunări ale oamenilor muncii din Valea Jiului”. Pagina este titrată, cu un corp de literă generos, „Strâns uniţi în jurul partidului făurim/ Viitorul luminos al patriei socialiste” şi conţine 5 articole şi două fotografii. Comentariul la prima fotografie se referă la adunarea oamenilor muncii de la I.M. Livezeni şi pare în totală contradicţie cu subiectul „la zi” al României: „În fiecare luare de cuvânt vorbitorii de la I.M. Livezeni şi-au exprimat hotărârea de a munci fără preget pentru a da ţării cât mai mult cărbune”. Amănunte mai multe despre adunarea de la mina Livezeni aflăm din „Ripostă fermă”: „(…) Participanţii la dezbateri au dat o înaltă apreciere cuvântării rostite de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în seara zilei de 20 decembrie, la posturile noastre de radio şi televiziune. Printre cei care au luat cuvântul se numără: Ioan Şerban, ing. Ilarie Bora (…)”.
Comentariul de la a doua fotografie, în care apar mai multe tovarăşe, este aluziv-ameninţător: „Întreprinderea de tricotaje Petroşani. Nu vom permite nimănui să umbrească viitorul copiilor noştri!”.
În „Patria – pe culmi de civilizaţie şi progres” este descrisă adunarea de la IPSRUEEM Petroşani, unde sunt înfierate „acţiunile teroriste de tip fascist ce au avut loc la Timişoara, acţiuni provocate de grupurile antinaţionale aservite intereselor străine, agenturilor de spionaj şi care au acţionat în mod premeditat şi bine pregătite pentru declanşarea acestor grave incidente”. În fruntea participanţilor la dezbatere se află dr. ing. Antoniu Bacu.
Şi minerii de la Lonea apără socialismul şi pacea României. În luările lor de poziţie din adunarea oamenilor muncii, „minerii Vasile Băiţei, Costică Iosub, maiştrii Dumitru Lateş şi Gheorghe Robică, subinginerii Adrian Ionuţ şi Ioan Burdea, Ioan Mirici, şef formaţie de lucru, au exprimat voinţa lor fermă de a da o ripostă hotărâtă tuturor încercărilor de a abate poporul nostru de la mersul său victorios, înaintând pe calea construcţiei socialismului” şi au condamnat „cu indignare acţiunile teroriste, cu caracter fascist, desfăşurate la Timişoara” („Apărăm socialismul şi pacea României”).
„Ataşamentul profund faţă de partid” a fost mesajul adunării de la Întreprinderea de utilaj minier din Petroşani (IUMP). Anonimul redactor consemnează intervenţiile muncitorilor Ion Popescu şi Elenei Ciubotaru, dar şi a directorului întreprinderii, dr.ing. Iosif Kelemen, din care reţine: „Vom asigura deplina unitate, în aceste împrejurări pentru a asigura respingerea oricărei acţiuni împotriva patriei noastre socialiste, pentru a asigura dezvoltarea muncii paşnice, de realizare a hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului”. Amintim că în şedinţa Consiliului local Petroşani din 17 decembrie a.c. consilierii au votat acordarea post-mortem a titlului de „Cetăţean de onoare al municipiului Petroşani” lui Iosif Kelemen… Din IUMP, care reprezenta un etalon al industriei constructoare de utilaj minier din România, a mai rămas doar ceea ce nu s-a putut vinde la fier vechi… 
La Mina Dâlja, răspunsul ferm al oamenilor muncii îl constituie chiar „faptele noastre de muncă”. La adunare ia cuvântul, printre alţii, în aceeaşi notă de adeziune la politica PCR şi de condamnare a „evenimentelor grave de la Timişoara”, şi Carol Schreter. Acesta va fi primarul municipiului Petroşani între 1996-2000 şi 2004-2007 şi „Cetăţean de onoare” al Uricaniului şi Petroşaniului. Mina Dâlja este închisă în 2003. O stradă şi un parc din Petroşani poartă numele „Carol Schreter”…
Şi colectivul de la Mina Valea de Brazi şi-a exprimat în cadrul adunării din 21 decembrie „deplina adeziune faţă de poziţia şi ideile exprimate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu (…) faţă de fermitatea cu care este respinsă orice încercare de a se atenta la valorile socialismului în România, la independenţa şi suvera­­nitatea ţării”. Au luat cuvântul: Petru Făgaş (preşedintele Consiliului Oamenilor Muncii), Popovici (preşedintele Comitetului de sindicat) şi ing. Constantin Ionescu (directorul minei). În 2004 (şi) Mina Valea de Brazi este închisă.
 
A treia pagină,
titrată „Hotărârile adoptate de Congresul al XIV-lea al partidului/ Program de muncă şi acţiune revoluţionară”, nu are legătură cu evenimentele în desfăşurare la acea oră în România, fiind publicate patru articole referitoare la producţia de cărbune şi la construcţia de apartamente, scrise în nota obişnuită a propagandei.
 
Pagina a IV-a
dădea seama, de obicei, despre „actualitatea în lume”. „Dezaprobare unanimă a intervenţiei militare a S.U.A. în Panama”, „Afganistan/ Program de reconciliere naţională”, „Pe scurt”, „Din ţările socialiste”, „congresul extraordinar al P.C. din Cehoslovacia” sunt articolele sau rubricile publicate pe ultima pagină a ultimei ediţii a „Steagului Roşu”.
Pagina a IV-a nu este dedicată, ca de obicei, doar evenimentelor internaţionale, jumătate fiind alocată unui comunicat „Din partea Eparhiei Reformate – Oradea”, semnat de Episcopul Laszlo Papp, în care este creionat un portret şi o mapă profesională deloc onorante pentru preotul reformat Tokes Laszlo, din care cităm doar finalul: „(…)Tokes Laszlo este victima propriilor sale acţiuni, inspirate şi încurajate de cercurile ostile, antiromâneşti din străinătate, îndeosebi din Ungaria (…)”.
 
„Zori Noi” nr. 1. De fapt, nr. 889…
Sâmbătă, 23 decembrie 1989, dictatorul Ceauşescu decolase deja din istorie. Redacţia „Steagul Roşu” a rămas însă pe loc în aceeaşi componenţă. La fel ca toate ziarele din România, şi „Steagul Roşu” şi-a schimbat în decembrie denumirea în „Zori Noi”. Iată motivaţia redacţională a noii denumiri: „ZORI NOI a fost titlul ziarului nostru apărut în urmă cu 45 de ani. Astăzi îl denumim din nou ZORI NOI, pentru că realmente trăim cu toţii o dimineaţă luminoasă a scumpei noastre patrii. Ziarul nostru este astăzi al poporului”. Toate bune şi frumoase, doar că… „Zori Noi” a fost organul… Partidului Comunist. Prima ediţie a apărut duminică, 3 decembrie 1944. Chiar dacă logoul „Proletari din toate ţările uniţi-vă” este de sorginte socialistă, „Zori Noi” era organul Regionalei Partidului Comunist Alba-Hunedoara. Avea 4 pagini, costa 10 lei şi era tipărit la Tipografia „Corvin” din Deva. La un moment dat, redacţia s-a mutat în Petroşani, „Zori Noi” devenind organ al Partidului Muncitoresc Român din Valea Jiului. Nu a renunţat la lozinca iniţială, apărând sub această denumire până într-o sâmbătă, la 6 august 1949, când este tipărită ediţia nr. 888, ultima… Dar care n-a fost, după cum se vede, chiar ultima, redactorii „Steagului Roşu” revenind în 1989 la titulatura de „Zori Noi”. Prima ediţie a „Steagului Roşu” apare duminică, 7 august 1949, tot sub aceeaşi lozincă, tot în 4 pagini, ca „organ al Comitetului Judeţe P.M.R. Valea Jiului, cu numerotarea ediţiei de la nr. 1. Doar la an e trecut I (VI), ceea ce arată continuitatea publicaţiei.
Probabil „Steagul Roşu” este singurul ziar din România care în 1989 s-a reîntors la o denumire din anii comunismului. De aceea, ca semn al continuităţii, ar fi putut să-l numeroteze în continuare: 889. Dar nu, numerotarea „Zori Noi” a continuat-o pe cea a „Steagului Roşu”, primul număr fiind numerotat 1 (11.591), iar anul de apariţie – XLVI – a continuat „Zori Noi” din 1944. Curată, comedie… Dacă mai adăugăm că şi caseta tehnică e neschimbată faţă de „Steagul Roşu”, putem să-l cităm pe conu’ Iancu: „La vremuri noi, tot noi”.
E greu de spus care au fost considerentele reîntoarcerii ziarului la originile sale comuniste. Poate frica şi oportunismul, unii redactori crezând că se vor reîntoarce vremurile roşii. Poate pentru a fi în armonie cu noii zori ai istoriei. Poate, lipsa de imaginaţie… Sau, poate, pur şi simplu, prostia. Eterna prostie românească…
Ţinând cont de entuziasmul general al societăţii româneşti, potrivit ar fi fost titlul celei mai longevive publicaţii din Valea Jiului, care a apărut între 1928-1947, „Avântul”. Însă, ce e drept, aceasta a fost o publicaţie filo-liberală…
Totuşi, redacţia „Zori Noi” a îndreptat eroarea, rebotezând ziarul din „Zori Noi” în „Matinal”. 
 
Nostra Culpa  
După ce îşi toarnă cenuşa minciunii în cap - „În mod public recunoaştem că ani de-a rândul, forţaţi de împrejurări, am fost nevoiţi să dăm curs unor false atitudini şi informaţii lipsite de orice bază reală, care au denaturat adevărul. De acum înainte (…) ziariştii din Petroşani vor reflecta numai şi numai adevărul, îşi vor face în mod real datoria faţă de popor (…)” -, ziariştii de la „Zori Noi” pornesc, într-adevăr, la lucru. Şi cine are răbdarea să lectureze colecţia ziarului poate spune că, în sfârşit, unii ziarişti şi-au respectat promisiunea făcută la 23 decembrie 1989. E drept că alţii, obişnuiţi doar cu articolele propagandistice şi encomiastice din „epoca de aur”, doar au parazitat redacţia noului „Zori Noi”, pensionându-se ca persoane onorabile… Dar ca să fim oneşti până la capăt, mărturisim că nu ştim care este procentul ziariştilor din anul 2014 care „reflectă numai şi numai adevărul”. Dar asta e o altă… statistică…
 
Primele zile de libertate în „Zori Noi”
Simpla înşiruire a titlurilor, majoritatea apeluri, din prima ediţie a „Zori Noi”, din 23 decembrie, creionează vag, parcă cu pudibonderie, atmosfera din zilele de 21-22 decembrie din Valea Jiului, dar mai mult din ţară: „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale”; „Apel către întreaga populaţie din Valea Jiului” (semnat Consiliul Judeţean al Frontului Salvării Naţionale); „Consiliul judeţean al fronturilor de salvare naţională adresează tuturor cetăţenilor judeţului/ Chemarea”; „Către toţi cetăţenii municipiului Petroşani!/ Consiliului municipal al Frontului de Salvare Naţională vă adresează/ Chemarea”; „Să ne facem cu toţii datoria”; „Tineri şi tinere/ Muncitori, elevi şi studenţi”; „Mineri, muncitori, ingineri şi maiştri”; „Oameni ai muncii din Valea Jiului”; „Ample ecouri în presa de peste hotare/ Eroica victorie a poporului român sprijinită de naţiunile lumii”. În această primă ediţie, din 23 decembrie, sunt publicate şi 4 fotografii car surprind aspecte ale entuziasmului popular petroşenean.
 
Primii F.S.N.-işti
Reţinem pentru istorie componenţa primului Consiliului Municipal al Frontului Salvării Naţionale: Septimiu Kraus (preşedinte); Tiberiu Vladislav (prim vicepreşedinte); Benoni Costinaş (vicepreşedinte, probleme economice); Mircea Bujorescu (vicepreşedinte, probleme de presă); Remus Burdan (vice-preşedinte, administraţie de stat); lt. col. Pavel Coita (vicepreşedinte, probleme speciale); preot Mihai Munteanu (vicepreşedinte, probleme culte); Gheorghe Toma (vicepreşedinte, probleme de aprovizionare), Ion Silvester (vicepreşedinte, probleme sociale); membri: Vasile Ciser, Raj Tunaru, Lucia Popa, Carmen Orosz, Călin Gyulay, lt.col. Petre Cârciumaru, Lucian Eftimie, Andrei Banta, Gheorghe Matei şi Nicolae Darie. Adică: un preşedinte, un prim-vice­preşedinte, 7 vicepreşedinţi şi 10 membri. Adică, 19 persoane, cât numără şi actualul Consiliu Local Petroşani.     
 
Abia din ediţia nr. 2,
duminică, 24 decembrie, „Zori Noi” publică şi articole, în afară de comunicate: „Tinerii, mândria ţării!”; „Vom tipări numai adevărul” (Nicu Trăistaru, muncitor tipograf, secţia ziar); „Românul se simte liber într-o Românie Liberă”; „Mândru flăcău are mama”; „Veşti bune pentru aprovizionarea populaţiei cu alimente”; „Nu vom pregeta nici o clipă să ne facem datoria faţă de ţară”; „Să fii, tată, vigilent”; „Grija pentru omul s-a transformat în grija pentru oameni”, „Victorie şi cărbune!”; „Libertate! Libertate! Liberate!”; „În sprijinul răniţilor”; „De la Consiliul Naţional al Apelor/ Situaţia apelor şi aerului”; „Actualitatea internaţională” (pagina a IV-a). De notat şi primii poeţi care publică în libertate: Constantin Câmpeanu („Poem deschis”) şi Lucia Munteanu („Biruinţa sfântă). Lor li s adaugă şi prof. Mircea Munteanu, care încredinţează tiparului eliberat micro-eseul „Ninge peste noi”.
Încetul cu încetul, probabil convingându-se că nu se va mai întoarce comunismul (decât, poate, acela cu faţă umană…), ziariştii Văii Jiului fac din „Zori Noi” un ziar, dacă nu „bun”, atunci, cu siguranţă, de citit.
I-am rugat pe Mircea Bujorescu şi pe Gheorghe Olteanu, doi dintre ziariştii „Steagului Roşu” - care după 22 decembrie au demonstrat că, într-adevăr, există ca ziarişti, salvându-se prin opera lor publicistică - să-şi reamintească atmosfera redacţională a acelor zile. Astfel, documentarul meu se rotunjeşte, se umanizează, prinde consistenţă… 
L-am mai rugat şi pe Adrian Catană, alt prieten şi pasionat de istoria Văii Jiului ca şi mine, să rememoreze întâmplările acelor zile. Tuturor, întreaga mea gratitudine.
Marian BOBOC 

Comentarii articol (7 )

#1 Constantin Dobre23.12.2014,  13:31:50
Mda, Mircea Bujorescu nu le da numele "sa nu se supere oamenii"! Acelasi dickless marturiseste c-a fost si el cooptat in acel consiliu municipal al FSN si chiar "ales" director al rosului-sangeriu "Zori de zi", si regreta ca nu i-a folosit la nimic! Hmmmm, Mircea Bujorescu, acest Paul Joseph Goebbels de Valea Jiului a fatidicului an 1990, evita sa spuna cum, in calitate de director al curat-murdarului "Zori de zi", a devenit varf de lance propagandist si incitator al FSN-lui local pentru aparitia si desfasurarea barbarelor mineriade ale anului 1990 care-au inmormantat pe vecie actele istorice de vitejie ale minerimii din Vale si-a aruncat inapoi Romania cu foarte multi ani.
#2 Un oaresicare cetatean23.12.2014,  19:28:21
Cand scapam de "limba de lemn"? Chiar si de cea declarata/promulgata/aprobata/tanguita a unui primar ca Ilie Paducel? Un primar cutezator care face totul pentru popor... Era sa scriu "bobor", apoi - fara majuscula - "bobar"... Un primar care ne-a indemnat/obligat sa-l votam pe Po(a)nta... Da' chiar asa, dom' primar... Scimbati, dom'le, denumirea la "chestia" aia din Jiet, pentru care va bateti... CAMINUL CULTURAL JIET... O fo' acolo vreo manifestare - musai - culturala... Nicidecum! S.a.m.d. ... Apoi, am scris si eu, no...
#3 Constantin Dobre24.12.2014,  15:22:02
"Reţinem pentru istorie componenţa primului Consiliului Municipal al Frontului Salvării Naţionale: Septimiu Kraus (preşedinte); Tiberiu Vladislav (prim vicepreşedinte); Benoni Costinaş (vicepreşedinte, probleme economice); Mircea Bujorescu (vicepreşedinte, probleme de presă); Remus Burdan (vice-preşedinte, administraţie de stat); lt. col. Pavel Coita (vicepreşedinte, probleme speciale); preot Mihai Munteanu (vicepreşedinte, probleme culte); Gheorghe Toma (vicepreşedinte, probleme de aprovizionare), Ion Silvester (vicepreşedinte, probleme sociale); membri: Vasile Ciser, Raj Tunaru, Lucia Popa, Carmen Orosz, Călin Gyulay, lt.col. Petre Cârciumaru, Lucian Eftimie, Andrei Banta, Gheorghe Matei şi Nicolae Darie. Adică: un preşedinte, un prim-vice­preşedinte, 7 vicepreşedinţi şi 10 membri. Adică, 19 persoane, cât numără şi actualul Consiliu Local Petroşani." In noaptea zilei de 23 decembrie 1989 m-am aflat pentru cateva ore in mijlocul celor mai sus mentionati. Tot pentru istorie trebuie retinut: 1. A fost o adunatura marcata de un jegos oportunism doar pentru beneficii personale, materiale si de imagine 2. O adunatura extrem de vulnerabila la diversiuni, fie ele locale si in special nationale. Erau incapabili sa-si desprinda ochii de la televizorul ce transmitea diversiunile de la TVR"Libera"; mancau pe nemestecate tot ce se zicea si transmitea de la "centru". Erau incapabili sa-si exprime indoieli, sa-si si sa puna intrebari, sa judece cu propriile creierase, adica lipsiti total de propriile discernaminte. Pe scurt: mancau pe nemestecate si actionau intocmai unor drogati sau bine spalati pe creier! Si cand cineva nu actiona sau se opunea sa actioneze precum ei, imediat acea persoana devenea suspect! Dovada? La diversiunea cu "teroristii" in diverse parti ale Vaii Jiului am refuzat sa ma inarmes cu o pusca din arsenalul Garzilor Patriotice si imediat am simtit izolarea si suspiciunile. Cand le-am spus ca diversiunile venite de la Bucuresti erau operele unor tradatori de Tara si Neam, pe care-i cunosteam, care incercau sa puna mana pe putere in Romania, brusc am devenit nu numai suspect ci si chiar inamic care pactizasem cu Securitatea. Dovada? Vezi ce s-a scris despre mine in oficiosul FSN-lui local "Zori de zi", "delegatia" trimisa la TVR"L" pentru a ma discredita si ca nu aveam dreptul sa vorbesc in numele minerilor Vaii Jiului. Pai cum dracului altfel, doar Benone Costinas era vicepresedinte, nu? 3. Metodele si actiunile acelei adunaturi de mitici intitulata Consiliul Municipal al Frontului Salvarii Nationale sau potrivit ca o manusa de fier in mana Kaghebistilor de la Bucuresti pentru preluarea si consolidarea puterii in Romania. Eu trebia sa fiu impiedicat prin orice mijloace sa pun mana pe conducerea minerimii Vaii Jiului pentru ca le-ar fi fost "fatal" (dixit Istvan Asztalos, alias pentru Virgil Magureanu) tradatorilor de Neam si Tara. 4. Concluzie: acea gasca de oportunisti, fara cap si coloana vertebrala, ramane in istorie ca o adevarata, principala si nesperata coada de topor in mainile kaghebistilor, neobolsevicilor si ungurilor, manjite cu sange nevinovat romanesc, care-au reusit sa acceada la putere in Romania 5. Vinovatia celor enumerati mai sus este unicitara si multidimensionala atat la nivel local si in special national prin consecintele care-au urmat si continua.
#4 Constantin Dobre24.12.2014,  20:07:16
"Spre seară am ieşit în faţă la primărie. Pe platoul din faţa Casei de cultură era plin de oameni. Ce s-a întâmplat în clădirea primărie nu ştiu, nu am fost înăuntru. Dar ce s-a întâmplat afară mi-a lăsat un gust uşor amar. Minerii, care au făcut prima grevă de amploare împotriva sistemului comunist în 1977, au trăit revoluţia din 1989 la „foc mocnit”. Aceasta însă nu i-a împiedicat ca în seara zilei de 22 decembrie 1989 în faţa primăriei să devină foarte vocali în a-şi revendica programul de lucru de 6 ore. La ora la care în Bucureşti abia începea măcelul, în Petroşani deja apăreau primele revendicări sindicaliste. Şi pe cât au fost de pasivi în zilele revoluţiei pe atât au devenit de activi în săptămânile următoare" Iata o NECESARA LAMURIRE pentru Adrian CATANA si a cititorilor ziarului. 1. Minerii participanti la greva de la Lupeni, august 1977, erau deja pensionari in decembrie 1989 2. De-a lungul anilor dupa greva de la Lupeni, 1977, infiltrarea nu numai a minerilor dar si a tuturor administratiilor miniere cu turnatori si colaboratori a crescut dramatic si de-a dreptul exponential; nu mai zic de faptul ca nici-o angajare in mine nu se facea fara ca cel angajat si familia lui sa fie in prealabil autorizata de Securitate 3. Nu minerii grevisti ai anului 1977 au fost inarmati cu bate si urcati in trenuri cu destinatia Timisoara in decembrie 1989 si din fericire Securitatea n-a reusit sa-i determine sa ciomageasca timisorenii 4. In decembrie 1989 Securitatea a trecut cu arme si bagaje (armament, logistica, tehnica operativa, baza completa de date cu turnatori si colaboratori, arhiva contemporana dar si istorica etc) "inca din primele momente in slujba noii puteri" (apud Iulian Vlad - seful Securitatii in scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Ion Iliescu din inchisoare), adica a KGB-lui (reprezentat de Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Cico Dumitrescu etc) si AVO-lui (reprezentat de Istvan Asztalos zis si Virgil Magureanu, Domokos Geza etc) 5. Ceea ce n-a reusit Securitatea cu minerii Vaii Jiului la Timisoara a reusit KGB-ul si AVO-ul, desigur sprijiniti de catre deja-tradatoarea Securitate si noul infiintat FSN local din Petrosani si cel central din Bucuresti, adica sa manipuleze si sa detrmine minerii Vaii Jiulu de atunci sa invadeze frecvent Bucurestiul in primele 6 luni ale anului 1990 pentru a castiga si consolida puterea tradatorilor de Neam si Tara 6. Iata si o informatie certa de care sunt sigur ca nu s-a stiut pana acum: in martie 1990 cand sa infiintat LSM"VJ" Miron Cosma a fost alesul ungurului Virgil Magureanu 7. Ce legatura ar fi putut avea minerii grevisti ai Vaii Jiului din august 1977 cu "LOVILUTIA" si mineriadele feseniste, securisto-kaghebiste si AVO-iste dupa decembrie 1989? 8. Sub niciun motiv nu pot accepta ca bravii si eroii mineri grevisti ai anului 1977 sa fie facuti cumva partasi si/sau responsabili de tot dezastrul abatut asupra Romaniei incepand cu "LOVILUTIA" si pana in prezent sau viitor.
#5 Ion Mineru08.01.2015,  02:19:36
Dobre! Iar ai prins glas! "Oportunism jegos" este ce-ai făcut tu, după revolta spontană de la Lupeni, pe care încă mai ai nesimţirea să ţi-o atribui. Dacă ai fi fost un opozant adevărat te păpa Securitatea. Atâţia au păţit-o. Dar tu ai devenit repede scula lor, nenorocitule. De aia te-au cruţat şi te-au plimbat pe la Ştefan Gheorghiu. De aia nu te-a luat nimeni în seamă în decemrie 89. Ai tu curajul să te compari cu nişre oameni ca Septimiu Krausz, Benoni Costinaş, nesimţitule? Opozantul lui Peşte! Bujorescu n-a fost un Goebbels, ci un ziarist curajos şi un poet talentat. A avut şi el disidenţa lui. Tu să taci, pentru că ai fost şi ai rămas o scursură, adică un trădător. Scrii tu istoria Văii Jiului? Unde ai învăţat istorie? La Ştefan Gheorghiu sau în birourile securităţii, unde făceaj sluj după 1977. Închide dracu pliscul!
#6 Constantin Dobre08.01.2015,  12:00:37
Ion Mineru, crezi cumva ca te poti ascunde in spatele unui anonimat obraznic? Sper ca nu te iluzionezi ca, daca-mi pun mintea cu tine, nu te pot identifica si da pe mana justitiei (crede-ma, nu duc lipsa de resurse financiare si experti in domeniu!). Mai crezi cumva ca anonimii pot polemiza cu mine, in public? Daca chiar ai curaj si vrei sa te masori cu mine nu ai decat o singura optiune: identifica-te la redactia ziarului si spune-le redactorilor ca vrei sa polemizezi cu mine, public, spre binele si interesul cititorilor. Scrie la ziar cu nume si prenume si-ti voi raspunde! Altfel, aici si acum, se termina epistolarul nostru!
#7 Emeric28.04.2015,  15:07:15
Dobre ,tot respectul ,dar nu uita ca nu ai facut greva de unul singur ! Tu ai fost portavocea ,dar singur iti dai seama ce -ar fi fost ..te bagau la Zam.


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 9 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
În condiţiile în care ca beneficiari ai acestei legi s-au strecurat şi foarte mulţi escroci, Haralambie Vochiţoiu,[..]
08.01.2015, 20:39   |    0 comentarii
Publicitate
Newsletter