22.01.2015,  21:44:27 | 1 comentariu | 1356 vizualizari GALERIE:     FOTO    
O apariţie editorială fermecătoare: / „Viaţa unui neamţ în România/ Das Leben Eines Deutschtämmigen in Rumänien” de Alfred Humel
de Marian BOBOC
Glück Auf, Her Humel!
 
Anul trecut, la o cafea, Robert Humel îmi spune într-o doară, cu un aer neutru: „Bătrânul s-a apucat să-şi scrie amintirile”. Pasionat de „literatură subiectivă” (de fapt, virusat rău de tot…), m-am bucurat sincer de această „ştire”, mai ales că, am mai spus-o şi cu alte prilejuri, acest gen literar se află în grea suferinţă în Valea Jiului.
După un timp, Robert îmi plasează o carte, format A4, 108 pagini, pe a cărei primă copertă scrie: „Adolf Humel/ Viaţa unui neamţ în România”/ „Das Leben Eines Deutschtämmigen in Rumänien”. De pe coperta a IV-a aflăm câteva repere biografice despre autor: „Născut în 11 iunie 1933, în Lupeni, s-a mutat la Petroşani în octombrie 1951, a absolvit Institutul de Mine Petroşani în 1961. A lucrat în România la minele Lupeni, Aninoasa, Dâlja şi Inspectoratul Geologic Minier. A plecat în Germania, în 1992”.
Volumul a apărut în bune condiţii grafice la Editura „Focus” din Petroşani. Chiar dacă nu scrie nicăieri, prin „mijloace specifice” am aflat că reuşitele ilustraţii îi aparţin fiului autorului, Robert Humel, artist plastic cu notorietate, cel puţin pe malurile Maleii, dacă nu şi ale Sălătrucului…
Spre diferenţă de cărţile altor nemţi… români pe care le-am citit, volumul d-lui Alfred Humel este bilingv. Desigur, noi am citit doar varianta în limba română, lăsându-i bucuria limbii germane preşedintelui Klaus Iohannis, care ar trebui să citească, chiar şi aşa rar cum vorbeşte, acest volum…  
Cu toate că fiul Robert şi-a exprimat mefienţa faţă de acurateţea stilului literar a tatălui său Alfred Humel, după lectura amintirilor pot să spun că, chiar dacă autorul nu face exhibiţii stilistice, acestea au cursivitate şi savoare. Şi, un lucru esenţial cred eu pentru orice operă confesivă, amintirile d-lui Alfred Humel captează interesul cititorului şi, prin urmare, şi captivează. Mărturisesc că am lecturat volumul cu frenezie într-un autocar „Normandia” în drum spre Cluj-Napoca (de la Alba-Iulia la Turda, am fost înconjurat de reprezentanţii altei minorităţi…). Nici nu am simţit când am parcurs atâtea pagini în atâţia kilometri. Practic, pot să spun că am circulat cu „viteza” de 108 pagini/ 233 km. Nu ştiu dacă am încălcat vreo lege a vitezei lecturii, dar, şi dacă am încălcat, am scăpat cu bine, neamendat, şi pentru că, se ştie, lectura reprezintă un viciu nepedepsit.
Cum în timpul lecturii cărţii „Viaţa unui neamţ în România”, lucram la volumul „Palatul (Teatrul) Cultural Lupeni”, fiind racordat la spaţiul „lupenar”, amintirile vii ale d-lui Alfred Humel mi-au completat şi confirmat veridicitatea uneori posacă a unor documente. Trebuie să amintesc că familia Humel are adânci rădăcini în Valea Jiului, tatăl d-lui Alfred Humel a fost nu doar un topograf de primă mână, ci şi un fruntaş al comunităţii germane din Lupeni, mai precis al Grupului Etnic German. Evocările d-lui Alfred Humel scot la lumină, cu mult farmec, cârciumi, iubiri, prietenii, biserici, nebunii la vreme de război, „cupler mama” la Hotel Negulescu,  într-un cuvânt experienţe peste care s-a depus funinginea uitării. Acestea sunt ca o sticlă de lampă afumată, pe care d-l Alfred Humel o lustruieşte, „nemţeşte”, cu ziarul, până îi redă strălucirea de altădată.
 Dat fiind tirajul confidenţial al volumului, dar şi valoarea confesivă a acestor amintiri, am hotărât să-i dedicăm o ediţie din „Prăvălia cu istorii”. Doar aşa pot să afle cât mai mulţi cititori cum fu „Viaţa unui neamţ în România”. Glück Auf!
Marian BOBOC  
 
Prolog
Stimaţi cititori, de la început vă previn că nu am pretenţii de scriitor. Unui scriitor i se pretinde să aibă pe lângă talent şi o mare doză de inventivitate, lucruri pe care eu nu le am. Ceea ce am scris nu este o autobiografie romanţată, ci o înşiruire de întâmplări, prin care încerc să redau cât mai veridic acele momente, ca prin desfăşurarea acestora să rezulte viaţa unui neamţ în România comunistă şi a unui român în Germania capitalistă. Trebuie să spun că, dacă în România nu mă scoteau din „neamţule,” în Germania mi se spunea numai „românule,” iar celor doi colegi nemţi din Polonia cu care am lucrat în cadrul biroului de măsurători topografice, li se spunea numai „polonezule” (chiar şi mie mi se întâmpla să le spun aşa). Desigur acest lucru nu se întâmpla în condiţii de oficialitate. 
Şi să vă mai spun ceva: n-am vrut să scriu nimic despre mine. Am ajuns în această situaţie, dintr-o discuţie pe care am avut-o cu dl. Ing. Davidescu, cunoscut autor. Dânsul era interesat de perioada interbelică în Valea Jiului, de situaţia socială a minerilor mai ales din Lupeni. Povestindu-i despre întâmplările din viaţa mea, i-am sugerat să le includă în cartea lui. A refuzat politicos, zicând că este vorba despre viaţa mea şi că eu sunt acela care trebuie să scriu despre ea, fapt pentru care îi sunt recunoscător.
Alfred HUMEL
 
Primul lucru de care îmi amintesc este plimbarea cu barca pe lacul Buhui de lângă Anina, în vara anului 1938. Maică-mea își băgase mâna în apă, iar eu țipam cât mă ținea gura, de teama că vreun pește ar putea-o mușca. Fratele meu, care era cu cinci ani mai mare decât mine, făcea o bășcălie cruntă de mine. Deh!.., își permitea... eu aveam numai cinci ani. 
Mult mai târziu, în anul 1971, am venit a doua oară în Anina. Când am intrat în localitate venind dinspre Reșița, m-a impresionat priveliștea cenușie a coloniei cu casele lungi acoperite cu plăci de șist sau eternit. Atunci mi-am amintit descrierea localității miniere din romanul “Germinal” de Emil Zola. Încercam să-mi imaginez cum și-a petrecut tata copilăria și tinerețea în această localitate în care mineritul avea tradiție. Tata nu mi-a povestit cum și-a petrecut primii ani din viață, a relatat doar un episod, din anul 1910, când el avea doar unsprezece ani și prin localitate a trecut prima mașină, care era extrem de zgomotoasă și scotea mult fum, iar în urma ei fugeau o droaie de copii. 
La vârsta de cincisprezece ani, bunicul meu, care era “Obersteiger” – echivalentul de azi al unui prim-maistru, l-a trimis pe tata la Leoben în Austria, unde era o școală minieră de conductori tehnici. Fiindcă în anul 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, tata a trebuit să se mute la școala din Pecs din Ungaria, unde era o școală echivalentă. Din cele povestite am reținut că a avut mari probleme cu învățarea limbii maghiare întrucât în Anina nu se vorbea limba maghiară, deși aparținea de Austro-Ungaria. În anul 1918, tata s-a întors la Anina. Războiul se terminase, iar Anina a intrat sub ocupația țărilor învingătoare, care și-au trimis aici armata. La început franceză, în componența căreia erau și africani. Acest lucru i-a șocat pe localnici, mai ales că soldații nu s-au comportat prea civilizat, ajungându-se chiar și la violuri. 
Tatăl meu a lucrat un an la Mina Anina ca topograf punând bazele viitoarei meserii. În anul 1920, după ce s-a ratificat prin Tratatul de la Trianon apartenența Ardealului la România Mare, tata a fost luat în armata română, la artilerie dat fiind că era topograf și se descurca în probleme de balistică. Apar însă alte neajunsuri, dintre care una era cunoașterea limbii române. Un episod hazliu a fost atunci când a trebuit să raporteze că i s-au furat mănușile. A încercat o traducere cuvânt cu cuvânt din limba germană în care „Handschuhe” înseamnă “pantofi de mână”. Bineînțeles că aceasta, pe lângă bășcălia inevitabilă, i-a rămas poreclă. 
Terminând armata și întorcându-se la Anina, a auzit zvonindu-se că în Valea Jiului salariul în meseria lui era aproape dublu față de cel de aici. După discuții cu familia, în care tatăl lui a fost de acord, dar mama se împotrivea, au hotărât să vină în Valea Jiului și să afle dacă zvonurile erau reale. Rezultatul a fost că nu s-a mai întors la Anina. Una dintre cauze a fost că la primăria din Livezeni, care se afla aproape de actualul sens giratoriu din cartierul Aeroport, era o tânără domnișoară cu care se putea înțelege mai bine, întrucât vorbea fluent germana, maghiara și româna. Aceasta îl ajuta la întocmirea actelor în limba română. Cum tata lucra la Mina 
Lupeni, iar domnișoara la Livezeni, făcea des deplasări la Livezeni. Rezultatul a fost că în anul 1925 cei doi s-au căsătorit și s-au mutat la Lupeni în cartierul „Lopstein” într-o casă cu trei camere și mansardă. Lucrurile au mers bine până în anul 1928 când s-a născut fratele meu care de la început s-a îmbolnăvit de bolile copilăriei, iar la vârsta de doi ani a făcut o scarlatină, rămânând cu sechele, printre altele auzul slăbit. Desigur toate acestea au fost cauzate și de lipsa de experiență a mamei, precum și de ineficiența sistemului sanitar al acelor timpuri, spitalul din localitate a fost dat în folosință abia în anul 1940. 
Următorul eveniment în familie a fost în anul 1933, când m-am născut eu. 
Într-o duminică la ora douăsprezece, pe când băteau clopotele am apărut și eu. Văzându-mă mama, a întrebat-o pe moașă de ce m-a dat cu iod. Culoarea mea galbenă era efectul hepatitei infantile – cred că acesta a fost diagnosticul. Faptul că am trecut cu ușurință de bolile copilăriei cred că se datorează bunicii mele din partea mamei. Ea era o femeie dârză, trecută prin greutățile vieții. S-a născut în anul 1868 la Russberg, actuala Rusca Montană, tatăl ei fiind maistru minier (steinger). S-a căsătorit în anul 1891 cu Jerabek Juliu și pentru că zăcământul din Rusca Montană dădea semne de slăbiciune s-au mutat la Teliuc. Ulterior au fost atrași de salariile mari de la Mina Ștefan din Lupeni, unde în anul 1900 s-a născut mama pe strada Morii din Lupeni. Și acum mai există casa cu etaj în care s-a născut, însă nu știu cum se cheamă astăzi strada, pentru că s-a tot schimbat numele acesteia. Moara, clădirea cea mai înaltă din Lupeni la acea vreme, nu mai funcționează și e pe cale să se dărâme. 
Din păcate, norocul bunicii nu i-a surâs la Lupeni, întrucât bărbatul ei a murit în 1907 în urma încercării de a stinge cu apă un foc izbucnit la mină. Aburul fierbinte rezultat, poate că a fost și o explozie de aburi, i-a atacat plămânii și în scurt timp s-a stins. Bunica a rămas văduvă cu doi copii și a început lupta pentru supraviețuire. Din banii primiți ca despăgubire și din aceia obținuți din croitorie a reușit să ridice o casă în Livezeni, pe strada care astăzi poartă denumirea de Vișinilor din apropierea stadionului Jiul Petroșani. Casa a fost terminată în anul 1910, iar bunica și-a deschis un atelier de croitorie cu două, uneori și trei fete care o ajutau, ajungând să aibă o clientelă aleasă. 
Soarta n-a fost îngăduitoare, prevestirile nenorocirii erau evidente, cometa Haley a apărut pe cer și toți erau convinși ca urma să producă un dezastru. Și așa a și fost... În august 1914 a izbucnit marele război. Tinerii au fost luați în armată, dar majoritatea momârlanilor s-au ascuns în munți. De altfel, nici în timp de pace tinerii nu prea puteau fi recrutați în armata austro-ungară, fiind încă din adolescență plecați în munți. 
Un timp nu s-au simțit ororile războiului în Petroșani, dar în august 1916 armata română a intrat în oraș venind prin Defileul Jiului. Mama povestea că s-au dat lupte mari în zona localității Baru Mare. Acolo se află și acum un cimitir al soldaților germani căzuți. Pe neașteptate, mai multe femei, deoarece bărbați nu prea erau, au fost adunate și conduse de către soldații români spre defileu, fiind acuzate că noaptea ar fi făcut semnale luminoase dușmanului. Se pare că armata austro-ungaro-germană era undeva pe dealurile din împrejurime. La un moment dat, escorta formată din soldați români a dispărut, iar femeile au rămas nedumerite, iar o momârlancă mai în vârstă îi spuse bunicii mele: 
– Doamnă, ia-ți fetele și hai după mine, că știu eu locurile și n-o să ne găsească nimeni! 
Abia au dispărut în văgăunile cunoscute numai de ea, că a și început canonada. Povestea mama că peste tot cădeau obuzele și șrapnelele și că abia spre dimineață a încetat focul și au ieșit din văgăuna lor. Mergând spre casă, era să fie împușcate de cercetașii armatei germane. Dintr-o dată s-a auzit o voce strigând: 
– Halt oder ich schiesse ! (Stai că trag!) 
Bunica a răspuns: 
– Beruhige dich junger Mann, wir sind nur ein paar Frauen! (Fii calm, tinere, suntem numai câteva femei!) 
Când au ajuns acasă au găsit casa ocupată de un ofițer tânăr și de câțiva soldați. Deși soldații vorbeau limba germană, ca și bunica, s-au ivit câteva neînțelegeri. 
Astfel, la un moment dat, bucătarul a cerut mamei o roșie, care era pe masă. Mama i-a răspuns că nu are așa ceva, dialogul decurgând astfel: 
– Mädchen gib mir diese Tomate! (Fato, dă-mi roșia!) 
Mama a spus: 
– Wir haben keine Tomaten. (Nu avem roșii.) 
Bucătarul: 
– Was ist den das auf dem Tisch? (Dar pe masă ce este?) 
– Das ist keine Tomate, das ist ein Paradeis. (Aceea nu e o roșie, e o părădică.) 
După câteva zile unitatea de cercetași a fost atacată și chiar bucătarul a murit. Când i s-a raportat ofițerului ce s-a întâmplat, el a replicat cu o expresie aspră pe față: “Schärt ihn ein!” (Băgați-l în groapă!) 
A trecut o vreme și mai spre toamnă armata germană a pornit prin Defileul Jiului spre Târgu Jiu. La plecare, ofițerul i-a dat bunicii un pistol mic cu butoi și șase gloanțe. Și acest pistol are povestea lui. Câțiva ani mai târziu, când se instalase o criză de desfacere-cumpărare a cărbunelui din Valea Jiului, a crescut șomajul și odată cu el și sărăcia. Bunica, la fel ca mulți alții, și-a cumpărat primăvara un purcel pentru a-l îngrășa și tăia în Ajunul Crăciunului. Într-o noapte de toamnă târzie fără lună, se trezește datorită unui guițat de porc. Fuge în bucătărie de unde se putea vedea cotețul porcului. Ușa cotețului era deschisă, iar porcul nicăieri. Atunci bunica a ieși în curte cu pistolul în mână. În curte nu mai era niciun porc, dar grohăitul lui se auzea din stradă. S-a luat după sunet și a văzut doi indivizi care încercau să ducă porcul cu ei. Curajoasă, bunica a tras două focuri în aer, iar cei doi hoți au luat-o la fugă. 
O altă poveste care ar fi putut avea un sfârșit tragic a fost când mama, adolescentă fiind, se juca cu pistolul pe care îl găsise în sertarul noptierei bunicii. Sub influența romanelor de dragoste citite, în care apărea și un caz de sinucidere, mama duce pistolul la tâmplă și apasă pe trăgaci, apoi îl îndreaptă spre geam și din nou apasă pe trăgaci, crezând că pistolul nu era încărcat. Brusc s-a auzit pocnitura glonțului care a spart geamul. 
Povestea pistolului nu se încheie aici. La mijlocul anilor ’90 din secolul trecut, în casa bunicii au locuit niște țigani, care se instalaseră abuziv aici (casa fusese expropriată de către comuniști în anul 1985). 
Cum iarna nu aveau lemne de foc, au început să ardă mai întâi podeaua din camere, apoi ușile interioare și în cele din urmă au trecut la pardoseala din pod. Tot desfăcând ei scândurile, au dat de pistolul pe care bunica îl ascunsese aici în vremea dictaturii regale, când portul de arme fusese interzis. Crezând că intră în posesia casei făcându-ne rău, țiganii au chemat poliția. Toate acestea se întâmplau în perioada când făceam demersuri la judecătorie pentru retrocedarea casei. 
Dar să revin la amintirile mele din copilărie. Cred că era în toamna anului 1938, când am fost dus de tatăl meu la un meci de fotbal între Minerul Lupeni – aflat în divizia B și Jiul Petroșani care se afla în divizia A. Nu îmi amintesc exact dacă era un meci de cupă sau unul amical, dar susținătorii echipelor rivale erau înflăcărați. La un moment dat, arbitrul a acordat lovitură de la unsprezece metri pentru echipa Jiul. Se pare că suporterii echipei Minerul Lupeni au considerat decizia arbitrului incorectă, așa că au invadat terenul fugărindu-l pe acesta. Eram foarte emoționat, auzeam clar cum îmi bate inima. Credeam că vor să-l bată pe arbitru – Crișan parcă se numea – care nici nu putea fugi de gras ce era. Perseverenți, spectatorii l-au imobilizat și l-au dus la ștrandul clubului, de care ne despărțea doar un gard. Am fost convins că îl vor îneca, însă simpatizanții s-au mulțumit să-l arunce în apă. Am fost foarte speriat, noaptea aveam coșmaruri, iar rezultatul a fost că nu am mai mers la meciurile de fotbal aproape zece ani, până după război. 
După o absență de o lună și jumătate, la începutul toamnei anului 1938 tata s-a întors din Baia Mare, unde efectuase o expertiză de concesiune minieră în favoarea “Societății Petroșani”. Problema nu era deloc simplă întrucât concesiunea respectivă era acordată pe vremea împărătesei Austriei, Maria Tereza, când sistemul de referință era altul decât cel din România anului 1938. Tatăl meu a rezolvat problema, găsind două biserici care existau din vremea acordării concesiunii ale căror coordonate erau în sistemul de referință vechi, folosind metode de măsurare și calcul deosebit de complicate. 
Prin câștigarea procesului privind concesiunea câmpului minier aurifer din zona Baia Mare, “Societatea Petroșani” nu numai că a reintrat în posesia concesiunii, dar a primit și despăgubiri retroactive pentru folosirea concesiunii de către o altă unitate minieră. În orice caz, valoarea despăgubirii trebuie să fi fost foarte mare întrucât tatăl meu a primit ca recompensă bani care echivalau cu suma necesară achiziționării unei case. Modul în care i s-a înmânat recompensa merită redat. 
În sala mare a cazinoului oficianților superiori ai Minei Lupeni au fost adunați inginerii din Mina Lupeni – nu erau decât patru – împreună cu soțiile lor, tata, mama, eu și fratele meu. La scurt timp a intrat acționarul principal al “Societății Petroșani”, domnul inginer Bujor. Acesta a ținut un discurs scurt în care a descris modul de recuperare a concesiunii de lângă Baia Mare, a lăudat-o pe mama, fiindcă l-a susținut pe tata în munca lui, iar în cele din urmă pe noi copiii, pentru că am fost cuminți. Apoi s-a ridicat și a închinat un pahar pentru tata, înmânându-i un plic care conținea cecul de valoare. 
Ajunși acasă au început discuțiile cu privire la modul de gestionare a bani­lor primiți. Tata a propus să cumpere o mașină Opel Kapitän sau să facă o excursie mai lungă prin Europa. Mama l-a criticat zicând că e un “ușuratic” și că-i stă gândul numai la prostii. Ea avea alte propuneri: să cumpere sau să construiască o casă ori “să cumpere ani de pensie”, ceea ce consta în depunerea banilor la o societate de asigurări care oferea garanția unei pensii mai mari. După discuții interminabile au decis “să cumpere ani de pensie” și au depus toți banii la o societate de asigurări. Culmea ironiei, în anul 1948, societatea a fost naționalizată, iar tata a primit în anul 1952 o pensie de numai șapte sute cincizeci de lei, care abia asigura supraviețuirea. 
Tot în acea perioadă, nu mai știu precis când, să fi fost 1938 sau 1939, la Lupeni circula un zvon legat de directorul general adjunct al “Societății Petroșani”, inginerul Frey. Se spunea că acesta ar fi avut un copil nelegitim cu femeia de serviciu de la baia inginerilor, căreia îi trimitea lunar patru sute de lei prin curierul minei. Copilul a împlinit optsprezece ani, iar presupusul tată i-a trimis ultima rată prin același curier al minei. În timp ce i-a dat banii curierului, care era cam tăntălău, inginerul Frey i-a spus: 
– Uite aici, du banii aceștia femeii de serviciu și spune-i că e ultima tranșă! Și uită-te la ea ce mutră face! 
Curierul i-a dat banii femeii reproducându-i exact vorbele directorului Frey. 
Femeia l-a ascultat cu atenție, apoi i-a zis: 
– Spune-i domnului director că fiul meu nu este și al lui, apoi vino și spune-mi mie ce mutră a făcut el la aflarea acestei știri. 
Vara anului 1940 era plină de evenimente “păcătoase”. Într-o zi, în vreme ce jucam fotbal pe terenul din fața casei, pe strada principală trecea salvarea în urma căreia alergau douăzeci-treizeci de copii. Trebuie să precizez că salvarea era o căruță gen rulotă, vopsită maro, pe ai cărei pereți laterali erau două cercuri mari albe. În mijlocul cercurilor albe era desenată o cruce roșie. Vizitiul ședea în față la semiînălțime în afara rulotei, iar intrarea în salvare se făcea prin spate. Copiii care alergau în spatele salvării făceau o gălăgie infernală, încât abia am putut afla ce s-a întâmplat. 
În salvarea, care venea tocmai din colonia Lobstein, se aflau un bărbat și o femeie care rămăseseră cuplați în timpul unei partide de sex. Ei erau duși la spitalul cel nou, aflat lângă Școala nr. 1. Noi, curioșii, care urmăream salvarea, vroiam să surprindem momentul în care erau scoși din salvare. N-am putut vedea nimic pentru că vizitiul a dus salvarea în spatele spitalului unde nu am avut acces. Mai târziu am aflat că “păcătoasa” era soția unui maistru minier, iar “păcătosul” era un militar în termen venit în concediu. 
Tot în acea perioadă, la sfârșitul lunii septembrie 1939, au apărut primele “Jurnale săptămânale”(Die Wochenschau), care țineau circa zece - cincisprezece minute și se prezentau înaintea filmelor artistice. Fratele meu, care atunci avea unsprezece ani, m-a dus la filmul “Stan și Bran”. Înaintea filmului a fost prezentat “Jurnalul săptămânal” cu scene din războiul din Polonia. Una din secvențele prezentate surprindea un avion bombardier în picaj – un Stukas – care venea către public cu un zgomot infernal și lansa bomba producând o explozie asurzitoare. Nu știu cum a fost realizat trucajul, dar eu m-am trezit sub bancă, mai ales că eram chiar în primul rând, deoarece copiii nu primeau bilete decât în față. Asta a fost cum a fost, dar bășcălia care a urmat a ținut săptămâni întregi în tot cartierul de 80 de case, încât era destul de greu de suportat. 
A venit toamna și în ajunul zilei de 1 noiembrie, seara, când s-a întunecat s-au format grupuri de copii care umblau cu un dovleac golit de conținut, în coaja căruia se tăiaseră niște ochi, gură și nas. În golul format în interiorul dovleacului se punea o lumânare aprinsă, astfel că rezulta o figură destul de hidoasă. Cu dovleacul mergeam la geamurile caselor și scoteam niște răcnete care imitau lupii sau leii, nici noi nu știam ce, însă doream cu tot dinadinsul să băgăm groaza în oameni. Acum acest obicei poartă numele de “Halloween” și este preluat de la americani. Pe vremea aceea obiceiul nu purta niciun nume și nici nu venise din America, îl știam de la bunica. 
În anii 1939 – 1940 o mare parte a Europei era implicată în război și anume, țări ca: Polonia, Norvegia, Danemarca, Grecia și Finlanda. România era încă neutră, iar la noi nu se simțea nimic, în afară de faptul că la sfârșitul lunii septembrie 1939 au apărut mulți polonezi, majoritatea din regiunea minieră Silezia. Aceștia au fost cazați în cartierul Lobstein, dar și dincolo de calea ferată în niște barăci improvizate pentru ei. 
De altfel, în cartierele care atunci se numeau “colonii” s-au grupat cu timpul oameni din aceleași colțuri ale țării sau de aceleași etnii. Astfel, în Lobstein erau polonezi și evrei împărțiți pe străzi. În colonia Ștefan situată pe un deal deasupra incintei minei, dar parțial și deasupra orașului, predominau maramureșenii. Existau și câțiva nemți și cehi în colonia „80 de case” și „Central”, destul de amestecați printre alte naționalități, făcând parte din categoria angajaților mai vechi ai minei. 
În colonia „Braia”, situată la ieșirea spre Bărbăteni, era o stradă, pe care locuiau mai mulți unguri, numită “Kezit csokolom utca” (Strada sărut mâna!), asta pentru că nevestele minerilor mai de frunte, precum și acelea ale maiștrilor, stăteau pe banca de lângă poartă sau la geam și cine trecea pe acolo trebuia să salute în dreapta și în stânga “Sărut mâna!”. 
Exista în acea vreme colonia „Praga” a cehilor și colonia „Brazilia”, aceasta din urmă primindu-și numele datorită unei escrocherii. La un moment dat, în perioada de criză 1929 – 1933, a apărut un tip care vorbea o limbă română stâlcită cu cuvinte spaniole sau portugheze. S-a dat mare întreprinzător care căuta mineri pentru minele lui din Brazilia. În cârciumă a dat câteva țuici și ceva bere, a chemat la o întrunire câmpenească unde a servit bere și virșli, lăudându-se cu bogățiile lui. După ce oamenii au înghițit momeala, le-a promis că îi va duce la minele lui din Brazilia. I-a convins să vândă tot ce aveau de valoare în casă și să-i dea lui banii pentru a cumpăra biletele pentru tren și vapor. A încasat banii și dus a fost. Bieții oameni, după ce că erau săraci, acum au rămas chiar fără nimic. 
Aș vrea să mai amintesc aici și de un alt cartier, de fapt era o stradă lungă de-a lungul Jiului, care ținea de la “Palatul Cultural” din centru, până în apropiere de colonia Lobstein, în care erau instalați comercianții. După “Palatul Cultural” urma un câmp pe care se instalau vara tiribombe și uneori câte un circ. Urma un magazin de metraj de stofe, al unui evreu pe nume Labin, o ceasornicărie a lui Herschel, tot evreu, farmacia Kelemen, a unui ungur, cârciuma lui Obweger, un neamț, lângă el în aceeași clădire era un magazin de stofe Netbal, tot al unui neamț. Peste drumul care ducea la un pod mai vechi peste Jiu exista magazinul de “coloniale” al lui Kovordany, un ungur, măcelăria lui Grausam, un neamț, magazinul de produse alimentare Frendel, al unui ungur, magazinul cu tot felul de scule al lui Navrady, un neamț, magazinul de produse electrice al lui Tusz, un ungur, apoi urmau mai multe magazine mici până la restaurantul Schäffer, școala maghiară, pantofăria lui Megyesi. După ce drumul trecea calea ferată urma măcelăria Sicoi, Școala Reformată și cârciuma Cucu cu care se termina strada. 
În acea perioadă, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în Lupeni domina o atmosferă de cinste și mare încredere între oameni. Când se întâmpla să nu fim acasă, momârlanca ne aducea laptele, intra în bucătărie, ușa fiind descuiată, și golea laptele din donița ei în oala noastră de lapte. Dacă la sfârșit de lună nu eram acasă, lăsam pe masă banii pentru lapte. O dată pe an, uneori la doi ani, comerciantul de produse textile Labin, ne trimitea acasă mai multe materiale de stofă, pentru ca mama să-și aleagă stofa care-i plăcea și, eventual, să o cumpere. 
“Societatea Petroșani” care avea în administrare și mina Lupeni, a înființat așa-zisul “Economat” și la care în limbajul curent îi spuneam “magazinul”. Prin acest magazin se asigurau alimentele de bază, dar și încălțămintea, îndeosebi bocanci pentru iarnă, la prețuri foarte convenabile. O dată pe lună, în ordine alfabetică, se distribuiau alimente ca: făină, zahăr, ulei, slănină și altele. În ziua în care ne venea rândul, se prezenta la mama un bărbat mai în vârstă, puțin gârbov, cu o față slabă și nas mare, coroiat, pe care veșnic îi atârna o picătură în vârf. Acesta cerea “cartea de magazin” în care mama trecea alimentele solicitate. Nu se dădeau bani, ci valoarea produselor era “trasă” din salariu. Bătrânul gârbov, pe nume Zakarias, era o figură deosebită în Lupeni, avea un cărucior, mai degrabă o căruță, dacă e s-o comparăm ca mărime, pe care o “trăgea”. În realitate trebuia s-o împingem noi, altfel n-o mișca din loc, iar în timp ce noi îl ajutam el bombănea întruna într-o limbă din care înțelegeam frânturi de înjurături când în limba română, când în limba maghiară, dar și într-o altă limbă pe care n-o pricepeam. 
În Lupeni, ca în orice localitate minieră, erau mai multe cârciumi. Le voi aminti numai pe cele tipice: cârciuma lui “Cucu” era situată la intrarea în Lupeni dinspre Vulcan. Aici veneau mai ales tinerii în jur de douăzeci de ani, în special pentru o pistă cu popice, care era în partea cealaltă a drumului și pentru ca popicarii să nu fie nevoiți să treacă drumul pentru a bea o bere, popicăria era dotată cu un bar. 
Uneori, nu prea des, distracția se încheia cu o răfuială. 
Mergând spre centru, cam în dreptul gării vechi, era restaurantul “Schäffer”, un local respectabil unde venea numai “crema”. Aici veneau mai ales doamnele la ceaiul de la ora cinci, oră la care elevii lui Csulay cântau la vioară. Șeful orchestrei era Kirr Ivan, alături de el la vioara întâi era Varga Ocsi. Eu ca începător, eram vioara a doua și, pentru că vioara mea suna îngrozitor de fals, Kirr Ivan mi-a înlocuit coardele la vioară cu o sfoară obișnuită care nu scotea niciun sunet, dar lui îi trebuia o orchestră mare și eu contam la număr. Toată reprezentația dura o oră, iar doamnele prezente erau extrem de încântate. Snobism curat! Seara începea adevărata activitate la restaurant. Cânta orchestra lui Csulay cu muzicanții profesioniști, se dansa, și se res­pecta ținuta de seară, domnii în haine de culoare închisă. Numai unul venea seara îmbrăcat în haine de culoare deschisă sau chiar albă, ca urmare a fost poreclit “Nyári minister” – ministrul de vară. Mai târziu am aflat că tipul era strâmtorat din punct de vedere material, iar hainele erau moștenite de la o rudă, actor de teatru sau de revistă, la o grădină de vară. 
În plin centrul Lupeniului, vis-ŕ-vis cu biserica ortodoxă de lângă Școala nr. 1, era cârciuma lui “Popa Sandru”, unde se făcea politică “în forță” și care se termina, de regulă, cu bătaie. De menționat e faptul că proprietarul cârciumii era popa Sandru, care la sfârșitul slujbei de duminică le amintea enoriașilor să nu uite să treacă pe la cârciuma lui. 
Mergând spre vest, la ieșirea din Lupeni spre Bărbăteni era o cârciumă “la Pischel”. Aici veneau mai ales bărbații maturi care, pe lângă bere și popice, discutau politică. Tema principală era politica lui Hitler. Se comenta anexarea Austriei și a regiunii Sudet, despărțirea Slovaciei de fosta Ceholslovacie. 
În sfârșit a venit toamna anului 1940 când trebuia să mă înscriu la școală în clasa întâi. Știam unde este școala și clasa unde trebuia să mă prezint, întrucât mi-a arătat-o mama când am trecut odată pe acolo. Acum însă trebuia să mă prezint singur la doamna învățătoare. Am avut niște emoții groaznice, cred că am stat o oră pe trotuarul de vis-à-vis, până când un prieten de-al meu a venit cu mama lui și m-am luat și eu după ei. Învățătoarea era o femeie înaltă, nu prea tânără, cu părul alb și cu o privire severă, care mă făcea să mă simt și mai mic. După aceea mi-a solicitat datele personale, sunt sigur că le avea scrise într-un catalog, pentru că de această dată nu a notat nimic. 
La 1 septembrie a început anul școlar și, spre nedumerirea mea, în clasa în care urma să învăț erau copii, băieți și fete, mai mari decât mine. Cu timpul însă m-am lămurit. Fiind elevi puțini în școala germană, toate clasele, de la clasa întâi la clasa a șaptea, erau în aceeași sală, care oricum rămânea pe jumătate goală, pentru că erau doi-trei elevi pe fiecare nivel. 
Mai târziu, din discuțiile cu părinții celorlalți elevi am aflat că învățătoarea, doamna Schötz era o fostă călugăriță venită din Germania, de unde fusese oarecum exclusă pentru că “păcătuise” cu un bărbat cu care se și căsătorise. Păcatul cel mare a fost că a divorțat de acesta. În Bavaria, un land de catolici de-a dreptul habotnici, o asemenea femeie “depravată” nu avea ce căuta, așa că fosta călugăriță s-a refugiat în colțul cel mai îndepărtat al Austro –Ungariei, la Lupeni. Apoi am aflat și motivul divorțului doamnei Schötz. Soțul ei de meserie miner, trebuia să fie la cinci dimineața la serviciu, iar dânsa trebuia să se scoale de la ora trei noaptea ca să-i pună cartofi la copt în cuptor, pentru suplimentul lui la “pachet”. 
Fiind exilată la Lupeni, unde la acea vreme, înainte de Primul Război Mondial, nu erau școli cu limba de predare germană, trebuia să învețe limba maghiară și să dea un test din această limbă pentru a putea fi încadrată învățătoare. Când Ardealul a fost întregit în România Mare, a trebuit să învețe și limba română. Povestea uneori despre faptul că i-a fost foarte greu să învețe limbi străine și că trebuia, presată fiind de timp, să exerseze și noaptea, iar ca să rămână trează, se freca pe spate cu o perie aspră cu care de regulă curăța podelele. Mie mi se părea că exagerează, întrucât la acea vârstă vorbeam curent toate cele trei limbi fără să depun vreun efort. Mai târziu, când la școală a trebuit să învăț franceza și rusa, mi-am schimbat părerea. 
După numai un an, doamna Schötz a plecat înapoi în Germania, astfel că în clasa a doua am avut altă învățătoare, una tânără care avea fusta revoluționar de scurtă pentru vremea aceea, era puțin deasupra genunchiului, și, mic cum eram, am constatat că avea picioare frumoase. În anul următor, domnișoara Schumacher a plecat și ea, astfel, în clasa a treia, a venit un învățător, un tinerel de nici douăzeci de ani. Cu el nu făceam decât două materii, sport și matematică, mai precis geometrie. Pe lângă calculul suprafețelor și al perimetrelor figurilor geometrice, la geometria în spațiu calculam și volumul. Slăbiciunea învățătorului era legată de teoremele geometriei, astfel că am înțeles, cu multă ușurință, teoremele lui Euclid și Pythagora, deschizându-mi gustul pentru această ramură a matematicii. În timpul orelor de sport, învățătorul ne ducea la arena sportivă Minerul Lupeni, unde făceam atletism și, cum ștrandul era vecin cu arena, am învățat să și înotăm. Uneori făceam și mici excursii, urcând chiar până la Cabana Straja. Practic era o școală care ne ocupa toată ziua. Fiind război, după luptele grele de la Stalingrad si mai târziu la Kursk, pe dascălul nostru l-a luat în armată. Mult mai târziu am aflat că a scăpat cu viață și că s-a stabilit în Germania la Heidelberg, unde și-a susținut doctoratul în matematică. 
Fabrizius îl chema pe acest simpatic învățător, căruia îi datorez mult. 
La sfârșitul clasei a treia, în anul 1943, a trebuit în cadrul orelor de religie să ne pregătim pentru prima spovedanie. În cartea de religie, care se numea Kathekism, erau enumerate eventualele păcate ce trebuiau spovedite. Curios era faptul că dintre acestea, cam trei sferturi erau legate de sex, fiind considerate păcate “grave”. Erau de fapt trei categorii de păcate, în categoria ușoară intra faptul că ai gândit să faci un păcat. În categoria de mijloc intrau înjurăturile care nu aveau legătură cu religia, iar în categoria păcatelor grave se încadrau: minciuna, furtul sau sexul. La cei nouă ani ai mei, nu prea înțelegeam păcatele despre sex, dar nici nu îndrăzneam să-l întreb pe popă. 
Se apropia ziua spovedaniei și înainte trebuia să prestăm niște “servicii” pentru biserică, printre care se afla și pompatul aerului pentru orgă. Pentru aceasta erau repartizați patru copii. Unul dintre ei trebuia să pompeze aerul, lucru care consta în a urca pe un podest înalt de o jumătate de metru și pășirea pe o pedală cu care se umfla burduful orgăi. Treaba era destul de obositoare, fapt pentru care ne schimbam destul de des. 
 
Alfred Humel


Comentarii articol (1 )



Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 9 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Duminică, 28 iunie, 2015, cu o zi înainte de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, va avea loc sfinţirea unei troiţe care a [..]
25.06.2015, 20:39   |    0 comentarii
Solemnitatea s’a desfăşurat în prezenţa membrilor Prezidiului şi ai guvernului, precum şi ai delegaţilor tineret[..]
30.10.2013, 22:15   |    0 comentarii
Îndeplinindu-şi sarcina dată de Partid muncitorii, brigadierii şi tehnicienii au realizat în 7 luni de zile constru[..]
30.10.2013, 22:14   |    0 comentarii
Publicitate
Newsletter