28.01.2015,  20:58:46 | 0 comentarii | 1161 vizualizari
O apariţie editorială fermecătoare: / „Viaţa unui neamţ în România/ Das Leben Eines Deutschtämmigen in Rumänien” de Alfred Humel (II)
de Ziarul Vaii Jiului
Norocul nostru cu pauzele, când orga nu trebuia să cânte. Una dintre pauzele mai lungi era când preotul ținea predi­ca, a cărei durată se întindea și pe o jumătate de oră. Pe noi nu ne interesa deloc ce spune popa, așa că ne-am apucat să jucăm cărți, șeptica era la modă. Cum eram cufundați în jocul de cărți, nu am observat că indicatorul arăta că burduful de aer era gol. Regula era ca la ultima frază a predicii orga să cânte “silențio”, ca în momentul în care popa cobora de la amvon să treacă într-un “fortisimo”, pentru a acoperi zgomotul făcut de enoriași în momentul ridicării de pe bănci și al ieșirii din biserică. Fiindcă burduful orgăi n-avea pic de aer, orga tăcea, iar noi am fost treziți din focul jocului de cărți de înjurăturile organistului – erau din cele mai grave – care erau însoțite de bătaia cu un băț din bambus, ce ustura al dracului de tare. Trebuie să spun că organistul era directorul școlii maghiare din Lupeni și se numea Lörincz, care de altfel era destul de politicos, mai ales cu doamnele, încât nu puteai crede că poate înjura ca ultimul vagabond. 
A venit și ziua spove­daniei, era o sâmbătă, iar după boacănele făcute nu credeam că mă va admite la spovedanie. Dar n-a fost să fie așa! La sfârșitul spovedaniei popa mi-a amintit că n-am spus păcatul cu orga. Când am ieșit din biserică, în curte, colegii discutau cât de ușurați se simt după spovedanie. Nu știu de ce, dar eu nu simțeam nimic deosebit. Oare mai uitasem din păcate? 
A doua zi, Duminica, a urmat împărtășania. Mama mi-a dat hainele de duminică, drept să spun nu-mi plăceau deloc, pentru că trebuia să am grijă să nu le murdăresc, lucru destul de complicat. Jacheta era din catifea neagră, avea gulerul și manșetele albe, iar pantalonii, tot din catifea neagră, erau până deasupra genunchilor, puțin prea lungi după părerea mea – mama zicea că o să-mi mai trebuiască și anul viitor – și cu un mare defect: nu aveau buzunare. 
În sfârșit a început și slujba mare, în care elevii de la cele trei școli – maghiară, germană și poloneză – urmau să primească împărtășania. Am uitat să amintesc că la Lupeni, în biserica catolică, duminica se țineau trei slujbe mici, de câte o jumătate de oră, în trei limbi: maghiară, germană și poloneză. Cea mai distractivă era slujba poloneză, avea un organist care cânta numai muzică “ușoară”, care semăna cu „polca”! 
După slujba mare am ajuns la punctul când popa sfințea “oștia”, care urma să ne fie împărțită. În loc să treacă la împărțirea ei, popa s-a urcat în amvon și a început predica, al cărei subiect eram noi copiii ce urma să fim împărtășiți. Nu știu cum reușea să vorbească mai mult de o jumătate de oră, timp în care eu muream de foame. Se apropia ora douăsprezece și eu nu mâncasem nimic, pentru că așa era regula, nu era voie să mănânci nimic înainte de împărtășanie. 
Am răsuflat ușurat când popa a coborât din amvon și a începu împărtășania. Bucuria nu a durat prea mult, căci ministrașul, un fel de ajutor de popă, care avea rolul de a ține o tăviță sub bărbie când popa îți pune în gură oștia, era elevul Lörincz, fiul organistului, elev în clasa a patra la școala maghiară, cu care nu mă aveam bine deloc. El era atacant în echipa școlii maghiare, iar eu apărător al echipei școlii germane, astfel că nu de puține ori îi puneam câte o “talpă” – astăzi prin regulamentul de fotbal nu se mai admite acest lucru. Când Lörincz, care mergea înaintea popii, a ajuns în dreptul meu, în loc să țină tăvița în mod civilizat sub bărbia mea, m-a lovit în beregată, încât nu am putut deschide gura imediat pentru a lua în primire împărtășania, punându-l pe popă în situația de a aștepta câteva clipe până eu am reușit să deschid gura. Privirea popii a devenit fulgerătoare! 
În sfârșit, fiind împărtășit, puteam candida la postul de ministrant, post râvnit pentru că aveai acces la grădina parohi­ei, care era de fapt mai mult o livadă de cireși, meri, peri și pruni. În plus existau și câteva rânduri de căpșune, tufe de agrișe și de zmeură. Problema era că trebuia să învăț Tatăl nostru, Ave Maria și Crezul în limba latină. Primele două rugăciuni erau mai ușor de învă­țat, pentru că erau scurte și aveau multe cuvinte asemănătoare cu cele din limba română. Din Crez, pe lângă faptul că era lung, nu înțelegeam niciun cuvânt. Cumva am reușit să învăț cele trei rugăciuni, precum și alte replici mai scurte care trebuiau spuse la timpul potrivit. După un examen sumar am fost admis ca “ajutor” de ministrant, ceea ce însemna că pe lângă ministrantul principal figuram și eu ca un fel de asistent. 
A venit și duminica în care eu puteam să apar ca ajutor de ministrant. Nu-mi făceam probleme pentru că știam că ministrantul “principal” era vechi în “meserie” și eu trebuia doar să stau liniștit lângă el. La ora nouă și jumătate m-am prezentat în cămăruța de lângă altar, în sacristie, unde preotul își punea odăjdiile pentru slujbă. Eu mi-am pus un fel de halat lung până la glezne, peste care se pune un guler mare cât o pelerină, de culoare roșie. Se făcuse ora zece când peste puțin timp trebuia să înceapă slujba mare, iar ministrantul “principal” încă nu apăruse. Preotul, dându-și seama că nu mai poate amâna începerea slujbei și știind că eu nu fac față fără ajutorul lui, mi-a ținut o instrucție “specială” și anume: 
- Când ridică puțin piciorul drept, trebuie să sun o dată clopoțelul, iar când ridică de două ori, trebuie să sun și eu de două ori; 
- Când dă cu palma ușor de masa alta­ru­lui, trebuie să mă duc în spatele altarului, să aduc cele două căni cu apă și vin. 
Au urmat și alte instrucțiuni, când am început să încurc lucrurile. Prevedeam catastrofa! 
De câteva minute cânta orga, iar când înceta să cânte trebuia să sun de trei ori cu clopoțelul și să intrăm solemn în fața altarului, treabă care a reușit de minu­ne. Slujba se desfășura normal, iar eu începusem să mă plictisesc pentru că stăteam cu fața la altar și nu vedeam ce se întâmplă în spatele meu. Dintr-o dată descopăr o oglindă la marginea altarului, în care vedeam aproape toate băncile unde stăteau enoriașii, dar mai ales vedeam balconul și orga. Repede mi-am dat seama că oglinda era un mijloc de comunicare discret între preot și orga­nist, treabă care mi-a stârnit interesul, uitând să mai fiu atent la semnele preotului pentru mine. Vedeam cum preotul punea discret mâna la nas, iar organistul răspundea la orgă cu un “forte fortissimo”. Când preotul punea mâna pe frunte, organistul răspundea cu un “silențione” discret. Deodată preotul a dat cu palma în masa altarului de ziceam că rupe masa în două. (va urma)

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 10 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter