05.02.2015,  19:37:49 | 0 comentarii | 2672 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Din viaţa minerilor din Valea Jiului. La 400 de metri sub pământ / Noaptea, printre mineri
de Marian BOBOC
„Gura monstrului” este cu mult mai aerată decât restul minei. Ba ceva mai mult: un curent puternic şi rece îngheaţă broboanele de sudoare pe care cei care au vizitat mina le poartă, negreşit, pe frunte.
La punctul în care ne găsim este o staţie de îmbarcare. Acolo se adună vagonetele pentru a fi scoase din mină; acolo se adună minerii, după ce au părăsit abatajele, în aşteptarea platformelor-ascensoare care îi vor ridica la suprafaţă; acolo am aşteptat şi eu, nerăbdător, aceeaşi mântuitoare platformă care să-mi redea libertatea, aerul şi lumina binecuvântată a solului!
După câteva minute de aşteptare, iată-ne în ascensorul cu triplă încărcătură.
Urcăm cu viteză neobişnuită. În câteva minute suntem la suprafaţă. 
Am respirat uşurat. Căldura atmosferică, aerul, lumina – m-au înviorat.
- Vizităm baia?
- Desigur. Am putea să ne spălăm şi noi. Doar avem praf de cărbune…
Intrăm în baia mineri­lor.
Curioasă garderobă. Hainele, cizmele, căciulile sunt spânzurate în plafon. Un lanţ ţine agăţată în plafon garderoba fiecăruia. Şi lanţul este prins de un lacăt, a cărui cheie o păstrează minerul care a coborât la baie.
Pretutindeni curăţenie. Instalaţia este simplă şi practică: duşuri de apă rece şi caldă.
Am nemerit tocmai pe când o echipă îţi făcea „curăţenia”.
Un cârd de copii roia în jurul băii. Erau copilaşii minierilor care-şi aşteptau rândul.
 
Maşina care a mâncat două dealuri
De la baie am trecut la lucrările noi, printre care monumentala spălătorie – după câte ni s-a spus – ultimul cuvânt al tehnicei moderne.
Instalaţii uriaşe, roţi, motoare, site, o impozantă uzină care curăţă şi triază cărbunele.
Inginerul Dimitriu şi directorul tehnic al minelor, inginerul Tiberiu Timoc, mi-au explicat mecanismul spălătoriei, arătându-mi şi îmbunătăţirile aduse în ultimul timp.
- Cărbunele nostru – spune inginerul şef – avea înainte vreme 25% cenuşă; astăzi are numai 10%; uşor se poate bănui ce reprezintă aceasta şi pentru consum, şi pentru transport…
Vizităm apoi lucrările „noi” din ultimii ani – acele minunate realizări în care societatea a investit sute de milioane.
Ajungem la un imens platou: locul depozitelor centrale de materiale.
O maşină pântecoasă dormita pe o margine de şanţ…
- Vezi maşina asta? spune inginerul Dimitriu. A înghiţit singură două dealuri… Uite dealurile care au fost aci…
Se mai cunoaşte încă locul până unde se întindeau poalele acestor dealuri! Extraordinară este şi tehnica oamenilor de astăzi. Altă dată pentru o asemenea operaţie uriaşă trebuiau mii de oameni care să lucreze ani întregi; astăzi asemenea maşină mănâncă dealurile cum mănâncă copiii… plăcintele…
Inginerul făcu socoteala în metri cubi: o cantitate de pământ fantastică deplasată de la suprafaţa solului şi aruncată în găurile pământului văduvit de cărbune.
Pretutindeni, cât vezi cu ochii, instalaţii, maşini, vagonete, sârme, depozite de materiale, toate purtând la suprafaţă emblema exploatării: praful de cărbune.
Lucrătorii, minerii, inginerii şi toţi câţi robotesc la suprafaţă cu treburile exploatării se salută ca şi cei din întunericul minelor:
- Noroc bun!
- Noroc bun!
 
La „cazino”
Obosit peste măsură, părăsesc Petrila, pentru a lua masa la „casino”-ul unde sunt găzduit.
Cazinoul este o frumoasă con­strucţie cu 8-10 camere pentru găzduirea musafirilor, cu un restaurant pentru funcţionarii societăţii şi cu o sală pentru festivităţi şi jocuri. Dar această impozantă clădire poartă numai numele de cazinou. Nu se joacă nici un fel de joc şi nu există nici un fel de distracţie. Ceva mai mult: nimeni nu vorbeşte. Oamenii vorbesc în şoaptă, ca într-o biserică. Intră tăcuţi la masă, mănâncă repede, vorbesc încetişor, mai mult la ureche şi pleacă grăbiţi.
Şi restaurantul, ca şi întreg „cazinoul”, are ceva din atmosfera rece şi nesfârşit de tristă a fundului de mină.
În prima zi, crezusem că, sub puterea impresiei celor văzute în mină, oamenii mi se par deopotrivă de reci şi de metalici ca şi cei din mină. Dar nu mă înşelasem.
 
Intendentul cazinoului este un pensionar al minelor în serviciul cărora slujeşte de patruzeci de ani. Se numeşte Suhanec, un tip de minier la pensie. A lucrat şi el „la adânc” peste douăzeci de ani. Dar reumatismul şi durerile de oase după douăzeci de ani de muncă l-au scos la suprafaţă, unde a făcut servicii exterioare.
Suhanec este un bun povestitor. În ceasul de odihnă l-am ascultat spunându-mi cum era odată, demult, când viaţa minerilor era cu mult mai grea; când accidentele erau cu mult mai numeroase şi când cartierele muncitoreşti erau o mare de barăci de scânduri, negre şi dărăpănate. Stăpânirea era alta, iar minierii – un popor de robi negri.
Suhanec îmi povesti apoi întâmplări extraordinare din propria-i viaţă de miner.
Cu povestirile lui aş fi putut petrece o noapte întreagă, la gura sobei, fără ca atenţia să-mi ostenească o singură clipă.
*
Minerii din schimbul al doilea reveniseră la casele lor. Ceasul cel mare din cazinoul tăcerii şi al liniştei de mormânt sunase, cu vocea groasă de bas, ora 10…
Inginerul Melenciuc care-mi făgăduise să mă însoţească în cartierul muncitoresc noaptea, sosise.
Nu ştiam cum să mă scuz faţă de acest inginer atât de iubit de mineri, pentru deranjul ce i-l pricinuiesc, cu atât mai mult cu cât ştiam că în acest uriaş câmp al muncii clipele conducătorului sunt preţioase.
Pornim pe strada principală. Strada este aproape pustie. Nici măcar buna dispoziţie a unui târguşor sărac!
- Ţi se pare desigur, domnule inginer, stranie incursia mea, noaptea în locuinţele muncitorilor…
- Este, în orice caz, o vizită cu totul neobişnuită. Totuşi, un gazetar neastâmpărat care vrea să se convingă de ceea ce i se spune, face şi aceasta.
- Minerii nu pot lua în nume de rău o asemenea vizită, atâta timp cât acei care scriu despre viaţa şi nevoile lor înţeleg să se documenteze cât mai de aproape…
Inginerul Melenciuc îmi descrise apoi viaţa minerilor şi câteva tipuri de un neînchipuit devotament: oameni care-şi îndeplinesc munca cu prisosinţă, sfidând adeseori moartea, pentru viaţa camarazilor în pericol. Sunt mulţi oameni de ispravă pe care, dacă i-ai cunoaşte bine şi le-ai pătrunde în suflet, ai vedea cât drept li se cuvine în fruntea tuturor muncitorilor.
- Împrejurările – adaogă simpaticul inginer – sunt destul de vitrege pentru ca munca să fie îndeajuns de răsplătită; dar acestea n-au schimbat cu nimic sufletul muncitorimii din Valea Jiului, care rămâne o armată de muncitori, disciplinată şi înţelegătoare.
 
În casa minierului Morariu
Intrăm în cartierul muncitoresc. Un târguşor de case uniforme, drepte, cenuşii, în care licăresc ici şi acolo lumini.
Întunericul şi liniştea profundă măresc tristeţea decorului.
La poarta unui miner ne întâmpină o femeie şi un câine-lup.
- Noroc bun.
- Noroc bun.
Femeia minerului, întrucâtva surprinsă de această vizită târzie, ne introduce în casă cu un exces de politeţe.
Femeia vorbeşte binişor româneşte; un cap blond de poloneză harnică, încearcă un uşor zâmbet.
Este primul zâmbet pe care l-am văzut în mijlocul minerilor din Petroşani.
Minerul, un om deopotrivă de politicos, ne primeşte cu destulă curtenie. Pe cât ne spune, se simte onorat de o asemenea vizită, chiar aşa, într-un târziu de noapte…
Casa lui Morariu, ca şi oricare alta din acest cartier, este compusă din două camere şi o cămăruţă… Curăţenia, ordinea, bună starea variază de la miner la miner, îndeosebi după cum este de gospodină nevasta minierului.
Casă de om sărac; dar curăţenie şi ordine impunătoare. De aceia i-am adresat un cuvânt de laudă polonezei lui Morariu – o femeiuşca de ispravă.
În prima cameră – antreul – un fel de sufragerie, în al cărei colţ dormitează o albie acoperită cu pânză albă.
- Cozonaci?
- Nu. Pâinea cea de toate zilele… Am înţeles că, fără să vreau, aruncasem un cuvânt de crudă ironie…
Morariu Silviu, aşa se numeşte harnicul miner care ne-a primit noaptea, târziu, în casă, este unul din cei mai destoinici specialişti ai minei de Est. Este un miner din tată în fiu – un miner, cum se spune, de pur sânge… Îşi iubeşte şi preţuieşte munca şi cărbunele; are, ceea ce se spune, pasiunea lucrului.
Morariu este „de loc” din Abrud. Îl cheamă Silvius, după numele tatălui său, care a fost de asemeni miner la Boteş-Brad.
În câteva cuvinte îi lămuresc scopul vizitei mele.
- Am venit să văd cum trăiţi, voi, minerii, în casele voastre; cum o duceţi cu traiul şi cu nevoile.
- Cum vezi şi d-ta. Ne ţinem gospodăria cum putem. Dacă aş fi un singur om – ar fi mai uşor. Dar uite…
Şi spunând aceasta îmi arată patul în care dormeau doi copilaşi, frumoşi şi blonzi ca doi îngeri…
- Şi – continuă Morariu – lefurile sunt destul de mici, lucru puţin şi cine ştie ce ne va aduce ziua de mâine…
- Lucrezi de mult la mină?
- De două zeci de ani. Am cunoscut viaţa de mină pe când aveam treisprezece ani… Câştigam pe atunci 65 de bani pe zi.
- Şi acum cât câştigi?
- Lucrez în acord. Când lucrez din plin câştig 190-200 de lei pe zi. Separat mi se dă locuinţa pe care o vezi şi cărbuni de încălzit.
Morariu Silviu, fără a fi un om prea învăţat, cunoaşte legile, în special pe cele muncitoreşti, pe care le are pe masă, şi afirmă că o mai dreaptă aplicare a lor ar fi un bine, atât pentru muncitori, cât şi pentru patroni.
- Cât despre politică – spune Morariu – singura pe care am putea-o face ar fi aceea a cărbunelui, adică a meşteşugului nostru de mineri.
- Dar în definitiv de ce-mi pomeneşti de politică?
- Pentru că interesându-te de soarta noastră, trebuie să cunoşti şi acest adevăr: politica ne-a adus de multe ori mai mult rău decât bine.
 
Şomerii
- Despre şomeri, ce-ai de spus?
- Aici, cum bănuiesc că trebuie să se petreacă şi-n alte industrii, avem trei feluri de şomeri: şomeri de meserie care au existat totdeauna şi pretutindeni; şomeri veniţi din alte industrii şi alte locuri în căutare de lucru şi şomeri adevăraţi – şomerii noştri ai minelor.
Aceştia din urmă ne interesează. Pe aceştia din urmă i-am ajutat cu toţii, cât am putut. Dar ajutorul nostru şi al funcţionarilor societăţii nu este îndeajuns. Trebuie ca şi statul să intervină, efectiv şi grabnic. Existenţa acestor oameni nu poate fi lăsată în voia sorţii.
- Dar aceştia nu pot face alte treburi?
- Ce să facă, domnule? Fiecare industrie cu şomerii ei. Apoi, cine le-ar putea da astăzi de lucru? Iar aici, sunt cărbuni şi numai cărbuni. Din aceşti cărbuni ne scoatem pâinea cea de toate zilele. Ştii d-ta ce-nseamnă să crapi de foame fără ca cineva să-ţi poată da un codru de pâine? Şi apoi să mai ai şi alte guri de astupat…
Morariu îmi aruncă o privire aspră, o privire de dojană ca şi când aş fi spus că nu-nţeleg ce-i foamea.
- Faci parte dintr-o organizaţie de muncitori?
- Da. Din „Uniunea minerilor”.
- Şi ce spune „Uniunea” despre şomeri? Îndeosebi ce propune?
- „Uniunea”, ca şi celelalte organizaţiuni, reclamă Statului un concurs efectiv: o intervenţie pentru ca CFR să ne dea comenzi şi societatea să reia lucrul în minele închise.
- Cam câţi şomeri să fie în Valea Jiului?
- Greu să vă pot spune eu. Totuşi cred că sunt cel puţin 2500-3000, ceea ce, cu familiile lor, fac zece mii de suflete…
Morariu îmi vorbeşte apoi de spiritul de solidaritate al muncitorilor care a făcut ca chiar unii minieri care nu se pot plânge de şomaj – cum sunt de pildă cei de la Petrila – să contribuie bucuroşi cu ceva din puţinul lor pentru ca tovarăşii lor de muncă să nu moară de foame… Ceva mai mult, într-o întrunire destul de impunătoare, examinând chestiunea, s-au declarat gata să primească orice sacrificiu, orice scădere, numai să nu se concedieze nici un muncitor.
- Mai bine vom mânca pâine cu cărbuni decât să vedem cum şomajul ne mistuie până la unul…
- Şi d-ta ai fost partizanul unor asemenea idei?
- Am fost şi sunt. Care muncitor conştient ar consimţi să vadă mai bine moartea vecinului decât sacrificiul reducerii până la ultima coajă de pâine?
- Cum ţi se par condiţiunile de muncă?
- Cum ai putut observa şi d-ta, în toate minele, patronii n-au cruţat nici un sacrificiu pentru a ne asigura beneficiul celor mai moderne mijloace de igienă şi de exploatare. Cu acestea, bineînţeles, viaţa de mină n-a ajuns viaţă de paradis; totuşi, este mai omenească decât era, cu ani în urmă, când minerii mergeau la o moarte sigură…
- Despre munca în acord ce crezi?
- E bună, pentru că dă putinţa muncitorului sârguitor şi priceput să obţină un maximum de beneficii. Dar pe aceste vremuri, muncitorul întinde coarda şi dincolo de puterile sale. De aici vin urmările destul de rele…
Morariu mi-a povestit apoi în cuvinte simple, dar emoţionante, cum şi-a petrecut copilăria, la adânc, prin băltoace de apă amestecată cu praf de cărbune; cum, de câteva ori, a scăpat din accidentele de care l-a ferit Dumnezeu…
- Eu n-am avut copilărie, cu soare cum o au toţi copiii. Am intrat în întunerecul minei pe când tovarăşii mei de joacă se „zbenguiau” pe întinsurile luminoase ale Abrudului… am dus viaţa aspră pe care n-o pot înţelege cei cari nu trăiesc în tovărăşia cărbunelui; viaţa aspră de muncă şi de obidă, în pântecul pământului…
 
Un minunat reporter necunoscut: / Ion Tik
De câţiva ani, lucrez, printre altele, la un proiect pe care sunt sigur că... nu-l voi finaliza 100% niciodată: adun între copertele unei cărţi reportaje deloc cunoscute despre Valea Jiului. Până acum, reportajele identificate de mine în presa interbelică/ postbelică ar da naştere unui volum destul de “voinic” de câteva sute de pagini. Unul dintre acestea este şi reportajul publicat în serial, pe parcursul a şase ediţii, în celebra revistă “Ilustraţiunea Română”, la finele anului 1931. Întrucât primele patru episoade le-am publicat până acum, în ediţia de astăzi şi în cea viitoare vă invit la lectura ultimelor două episoade din reportajul titrat “La 400 de metri sub pământ în Valea Jiului - un senzaţional reportaj din viaţa minerilor”. Chiar dacă presa interbelică avea obiceiul titrării snzaţionaliste, în privinţa acestui reportaj nu s-a înşelat. Cred că, într-adevăr, “La 400 de metri sub pământ în Valea Jiului - un senzaţional reportaj din viaţa minerilor” este un reportaj senzaţional. Dacă pentru cititorii bucureşteni sau din alte colţuri ale României senzaţionalul provine din ineditul subiectului - viaţa minerilor -, pentru Valea Jiului senzaţionalul provine din noutăţile pe care le furnizează autorul. Nu trebuie să fii critic ca să constaţi că Ion Tik a fost cu adevărat reporter. Din păcate, în cărţile despre istoria presei consultate de mine nu am aflat amănunte despre acest curajos şi formidabil reporter interbelic al “Universului” (“Ilustraţiunea Română” era editată de “Universul”): Ion Tik. Noroc că acesta a avut inspiraţia şi s-a lăsat fotografiat la intrarea în mina Petrila, flancat de inginerii Dimitriu şi Härtner, şi astfel îi cunoaştem fizionomia. Şi apropo de fotografii, trebuie amintit neapărat că datorită fotografiilor publicate de Ion Tik în “Ilustraţiunea Română” putem vedea “bucăţi” necunoscute din fascinanta realitate  interbelică a Văii Jiului.
Chiar dacă fotografiile pe care le reproducem din “Ilustraţiunea Română”, pentru prima dată în presa Văii Jiului, nu sunt la parametrii tehnici corespunzători, ne-am asumat “riscul” de a le readuce la lumină, dimpreună cu comentariile care le-au gardat, tocmai pentru ca Dvs., fidelii cititori ai “Prăvăliei cu istorii”, să respiraţi cu bucurie aerul parfumat al interbelicului...
Marian BOBOC

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 8 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal






_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter