10.02.2015,  19:20:36 | 0 comentarii | 1889 vizualizari
O apariţie editorială fermecătoare: / „Viaţa unui neamţ în România/ Das Leben Eines Deutschtämmigen in Rumänien” de Alfred Humel (III)
de Ziarul Vaii Jiului
Atunci m-am trezit la realitate și am fugit în spatele altarului să aduc cănile cu vin și apă. Întorcându-mă să torn vinul și apa în cupa pe care preotul o ținea în așa fel ca enoriașii să vadă ce se întâmplă, am văzut că acesta se uita la mine cu o privire ucigătoare, probabil că îmi făcuse de mai multe ori semn, dar eu am fost atent la spectacolul din oglindă. De acum știam că urmează semnul cu piciorul, ca urmare nu îl scăpam din ochi. 
 
La sfârșitul slujbei mă așteptam ca în sacristie, în care ne schimbam hainele, preotul să îmi facă mizerie, dar s-a mulțumit să îmi spună că pentru început n-a fost foarte rău. Trebuie să menționez că slujba mare o ținea preotul bătrân “plebanoș”(parohul), șef peste cei trei popi tineri, care țineau slujbe mici. Nu știu de ce m-a preferat pe mine ca ministrant la slujba mare care ține până la ora douăsprezece, eu aș fi preferat să fiu la slujba mica, fiindcă acolo scăpam de obligații la ora nouă. 
Vara a trecut, iar eu mă înfruptam din grădina parohiei, mai întâi din cireșe, apoi din vișine, mere, pere, iar mai spre toamnă din prune. 
Într-o zi pe înserate, când am văzut-o plecând pe femeia care ținea gospodăria parohiei și căreia nu-i plă­cea dacă noi ne umpleam buzunarele cu prune – i-o fi trebuit ei să facă magiun – m-am hotărât să profit de ocazie și să dau pe la grădina parohiei, mai ales că l-am văzut pe bătrânul plebanoș că a intrat în biserică să țină slujba de seară “vecernia”. În timp ce culegeam prunele și umpleam buzunarele, am observat că în casa parohială a intrat popa maghiar și la scurt timp după aceea, mama unui coleg de-al meu. Eram curios ce boacănă a făcut colegul meu, de care eu nu știam, și mai ales că nu acest popă ne ținea orele de religie, ci acela de limba germană. 
M-am apropiat târâș de geamul camerei în care văzusem că intraseră cei doi și ridicându-mă atent să nu fiu văzut, am constatat că nu era deloc vorba de colegul meu, întrucât cei doi se sărutau de mama focului. Repede am înțeles ce păcat mare urmau să săvârșească și m-am dus în biserică să mă rog pentru iertarea păcatului lor. 
A venit și clasa a patra și am primit și o învățătoare nouă, domnișoara Socec, proaspăt absolventă. O cunoșteam bine pentru că era din Lupeni și locuia ca și noi în cartierul 80 de case. Era foarte serioasă, nu prea am văzut-o zâmbind, de parcă-și presim­țise soarta. La 15 ianuarie 1945 a fost deportată în URSS, împreună cu fratele ei și cu toți nemții cuprinși între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani – bărbații, și până la treizeci și cinci de ani femeile. A supraviețuit, dar s-a întors în anul 1950 cu sănătatea șubrezită, a lucrat în minele din Dombas. Revenind în Lupeni nu a mai putut lucra în învățământ și s-a angajat la fabrica de fibre sintetice Viscoza. După câte am aflat mai târziu, n-a trăit prea mult, murind la o vârstă relativ tânără. 
Vacanța de vară din clasa a patra am primit-o, din cauza războiului, la 1 mai 1944. Era perioada în care soseau vești proaste de pe front. Astfel, îi știam pe frații Beranek care au murit, unul în ianuarie 1943 la Stalingrad, iar celălalt la Cotul Donului. Biata lor mamă nu primea niciun ajutor, bărbatul îi murise într-un accident de mină, iar băieții care o întrețineau, pe front, ea trebuind să lucreze ca spălătoreasă pentru a supraviețui. 
În general, vara anului 1944 era plină de vești proaste pentru nemții din România. Armata sovietică ajunsese la granița de nord–est a țării și se dădeau lupte grele în jurul Iașului, la Târgu Frumos. Apoi a venit ziua de 23 August. Seara la ora douăzeci și două, când a fost citită la radio declarația regelui Mihai I, noi dormeam. Dimineața când tatăl meu s-a dus la serviciu a aflat ce s-a întâmplat. Abia în 25 august au fost arestați tata împreună cu Pieknik și Strama, care făceau parte din conduce­rea Grupului Etnic German, tata fiind șeful acestui grup. După numai câteva zile a fost eliberat, pentru ca apoi să-l aresteze din nou și să-l ducă la Petroșani împreună cu alții din toată Valea Jiului. În Petroșani au fost ținuți în clădirea de lângă actuala Școală Sportivă, unde este acum clădirea nouă a Complexului Jiul. Acolo au stat până la sfârșitul lunii septembrie, când au fost duși în lagărul de la Tg. Jiu. Tata n-a fost dus, ci a revenit acasă și a continuat să lucreze la Mina Lupeni, în cadrul serviciului topografic. Pentru toamna anului 1944 era prevăzut ca eu să urmez Liceul German din Sibiu, dar n-a fost să fie așa. Am încercat la Liceu Teoretic din Petroșani, dar se dăduse deja admiterea și eu nu am fost acceptat. (va urma)

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 8 ori 10  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Cererea societăţilor miniere de suspendare a exploatării unor mine
08.01.2014, 21:08   |    0 comentarii

Din iniţiativa profesorului Dan Daniel Tănase, în săptăm&[..]

08.04.2013, 19:26   |    0 comentarii

Numeroasele privilegii acordate unor români maramureşeni, în secolul al XIV-lea, de cãtre dinastia angevinã, arat&ati[..]

22.11.2008, 15:13   |    0 comentarii
Publicitate
Newsletter