10.04.2015,  01:32:30 | 0 comentarii | 3325 vizualizari
O relatare mai puţin cunoscută şi fotografii cu ASR Mihai în Valea Jiului
de Marian BOBOC

„Cum învaţă a-şi cunoaşte ţara Măria Sa Mihai” de prof. Ion Conea

Clasa palatină a fost deschisă oficial în ianuarie 1933 special pentru ASR Mihai şi număra la început 9 elevi selecţionaţi dintre cei care obţinuseră la examenul de liceu nota 10, elevi din toate provinciile României şi din toate straturile sociale. 
În vara anului 1935, între 10-22 iunie, ASR Mihai efectuează o lungă vizită de studii, împreună cu colegii săi de la şcoala palatină (11 elevi), în judeţul Hunedoara. În alte documentare publicate până acum am antologat şi prezentat pe larg toate vizitele regale interbelice în Valea Jiului. Lucrând la volumul, cu titlul provizoriu „Vizite domneşti şi tovărăşeşti în Valea Jiului”, am dat, la Biblioteca Central Universitară „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, de o scriere, de a cărei existenţă mărturisesc nu aveam ştiinţă, care tratează doar acest subiect: „Cum învaţă a-şi cunoaşte ţara Măria Sa Mihai”, apărută în 1936 la Editura „Cartea Românească”, la Bucureşti. Cartea reprezintă o mică bijuterie tipografică, cele 242 de pagini găzduind cu generozitate un număr record de fotografii, 102!, la care se adaugă şi 4 hărţi. Prezenţa hărţilor în volum trădează formaţia autorului, Ion Conea, care, la 33 de ani, în 1935 era profesorul de geografie al şcolii palatine. Pentru apropiaţii geografiei şi geopoliticii, numele lui Ion Conea, nu mai are astăzi nevoie de nici o prezentare. 
Profesorul Ion Conea dedică voluml „Majestăţii Sale Regelui Carol II/ Sub a cărui augustă şi neobosită veghe, urmărit şi adorat de ţara întreagă, creşte şi înfloreşte Regele de mâine.    
Marele istoric şi importantul om politic Nicolae Iorga se osteneşte şi binecuvântează cu o prefaţă volumul: „O nouă şi folositoare idee pedagogică, de şcoală însufleţită asupra realităţilor înseşi, a răsărit în mintea preocupată de marile probleme ale ţării şi premii a Regelui României şi ea a fost pusă în serviciul unui nobil şi înalt ideal: creşterea unui viitor Domn de ţară între cei cari o înfăţişează în toate ramurile naţiei şi cu ochii asupra tuturor ţinuturilor cari formează patria. Un lucru în adevăr mare, vrednic de a fi cunoscut şi departe peste hotarele ţării unde a fost conceput şi adus la îndeplinire. Profesori entuziaşti au avut şi ei sarcina de a realisa un program căruia i s’au închinat cu toate puterile sufletului lor. Unul din ei, un geograf plin de căldură şi de iniţiativă, un spirit de orizont şi de creaţiune, d. Ion Conea, vorbeşte în acest volum de felul cum a izbândit acest plan de mare îndrăzneală fericită. Aceasta-i dă prilejul să vorbească de una din ţerile de văi din care s’a făcut Ţara Românească supt o singură căpetenie, ţara lui Litovoiu, a străvechiului Haţeg, cu încă enigmaticul nume împlântat la începuturile ţerii Jiiului. E în amintirile păstrare şi în notele culese un încântător amestec de ştiinţă adevărată  şi de impresii copilăreşti pline de o nevinovată curiositate şi de o înţelegere care mijeşte”.
Simpla înşiruie a capitolelor reconstituie traseul şcolii regale în judeţul Hunedoara: „Prezentarea preliminară a Ţării Haţegului”, „Plecarea spre Haţeg”, „La biserica din Dânsuş”, „La Biserica Sfânta Maria Orlea; Oraşul şi Ţara Haţegului”, „La Mănăstirea  Prislopului”, „La Poarta de Fier Transilvană”, „Sarmizegetusa, Pietroşani, Defileul Jiului”, „Pe Muntele Băleea”, „Din nou Sarmizegetusa”, „Hunedioara-Ghelar”, „Deva-Brad”, „Triunghiul de cetăţi dacice din munţii Orăştiei”. Din acestea publicăm.
 
15 iunie 1935
Azi, Marele Voevod, - însoţit de generalul Grigorescu şi de unul din colegii săi, Ionniţiu Mircea – a plecat la Pietroşani să împartă ajutor minerilor fără de lucru suma de 500.000 lei, pe care le-a adus-o de la Bucureşti. Patria, doară, nu e numai „bucata asta de pământ şi de eternitate” care se cheamă România, ci în imaginea ei mai intră, deopotrivă, şi poporul acesta, avut sau sărac, prins prin nevăzute rădăcini eterne în pământul ei, ca o pădure vie fără de moarte. Şi Regele, drept aceea, ştiind că aproape de Haţeg – regiunea unde Fiul Său îşi va petrece cele două săptămâni de carte practică - se află şi bazinul carbonifer al Pietroşanilor – un fel de Vale a Plângerii muncitoreşti [2], s’a gândit că nu stă bine ca Marele Voevod să treacă pe acolo fără un semn al milei şi griji Regelui pentru muncitorii fără de lucru. Şi iată de ce astăzi, deşi Pietroşanii nu intră propriu zis pe teritoriul nostru de sinteză, Prinţul s’a dus să ducă muncitorilor ajutorul şi cuvântul de îmbărbătare al Părintelui Său. 
Ceilalţi zece camarazi ai Principelui s’au dus să facă cercetăşie pe Muntele Băleea, în Retezat, cu colonelul Pălăngeanu. Pe Băleea vom merge poimâine cu toţii. S’au dus aşadară cei zece într’un fel de recunoaştere. Programul, cum vedeţi, s’a dat pe din două, dacă se poate spune. Ba, şi mai exact vorbind, s’a dat pe din trei: profesorii, rămaşi în Haţeg, şi l-au făcut şi ei pe al lor, unii rămânând locului, alţii pornind încotro i-au mânat gustul sau interesele.
Autorul acestor rân-duri, de pildă, şi-a luat călăuză pe moş Dumitru Lăsconi [3], din satul Sân Petru din apropiere, şi a pornit în excursie prin Ţara Haţegului, călcând din zori şi până seara rotunda – dacă putem spune – rotunda distanţă de 40 de km. Între satele vizitate a fost şi Paroşul, unde a descoperit că jumătate din familiile satului se numesc Băsărabă şi unde locuitorii, întrebaţi dacă satul lor a fost şi el unul de iobagi, ca multe altele, au răspuns: „Nu, Domnule, noi n’am fost iobagi; noi am fost nobili (cu accentul pe ultima)”.
Cel dintâi s’a întors astăzi, din drumul Lui, Voevodul. Cei duşi la Băleea, ca şi ceilalţi, s’au înapoiat târziu, odată cu seara. La masă, fiecare povesteşte ce a văzut şi ce i s’a întâmplat lui. Ionniţiu Mircea povesteşte celorlalţi copiii scene de la Pietroşani, de la împărţirea ajutoarelor. Femei sărace, şomeri, copiii orfani sărutau plângând mâna Vlăstarului regal, din care fiecare îşi primea direct ajutorul.
Iată, însă, că din călătoria Măriei Sale în valea Jiului a venit o perturbare în program: mâine, anume, trebuie să mergem cu toţii – şi trebuie să meargă, deci, şi Voevodul, din nou la Pietroşani.
Sunt, la Pietroşani, o seamă de Români patrioţi în toate fibrele fiinţei lor, cum este – de exemplu – părintele Duma, cel care, înainte de Unire, venea în toţi anii la nedeea de la Schitul Lainici de pe Valea Jiului gorjan cu mulţimea românească după el câtă iarbă în munte, şi ţinea acolo, totdeauna, obişnuita lui cuvântare înflăcărată, pe care o termina totdeauna la fel: „Nu vă uitaţi, nici voi Gorjenilor şi nici joi Jienilor mei, nu vă uitaţi că între Oltenia şi Ardeal stau munţii aceştia înalţi. Nu, nu mai e departe ziua când vom da mâna unii cu alţii peste munţi şi ne vom face iarăşi una, ca pe vremea lui Mihai… Şi va fi Unirea, de data asta, pentru totdeauna, nu vremelnică”…
Mai sunt acolo, între inginerii conducători ai minelor, câţiva Români de straşnică inimă, după cum la fel sunt şi conducătorii români ai muncitorilor. Cu toţii au trimis delegaţie comună la Măria Sa, care delegaţie a vorit aşa: „Măria Ta, Îţi mulţumim din inimă că, stabilindu-Te pentru câtva timp în Ţara Haţegului, Te-ai gândit să vii să ne vezi şi pe noi, cum trăim aici, în cuibul ăsta de munţi. Că ai venit cu mâna plină, am văzut. Dar vrem să ne dovedeşte cu adevărat că ai venit şi cu inima plină – şi asta, iartă-ne, dar noi nu vrem s’o credem decât dacă ai să vii şi mâine pe la noi. Vrem să Te purtăm prin munţii, prin minele şi uzinele noastre, că tare ne eşti drag la toţi”. Şi Măria Sa, fireşte, a promis.
16 iunie 1935
Iată pentru ce, azi 11 iunie (16 iunie . n.r.), pornim cu toţii spre Pietroşani (…).
Iată-ne, în adevăr, trecând pe lângă satul Crevedia, pe care-l domină un muncel încununat în vârf cu o veche zidire numită turnul Crivadiei. Zidirea e destul de bine conservată şi a servit în vechime ca turn de pază a drumului care ducea din Haţeg spre bazinul Pietroşanilor şi, de acolo, prin pasul Vâlcanului, până în Oltenia. Măria Sa e de părere să oprim şi să mergem acolo, să privim turnul de aproape.
– „Întârziem, Măria Ta; gândeşte-te câte avem de făcut până diseară”.
– „Aşa e!”, încuviinţează gânditor Voevodul.
Şi mergem, deci, tot înainte. Suntem în inima defileului. Priveliştea muntelui, şi într’o parte şi într’alta, e dintr’acelea care nu-ţi mai satură ochii şi sufletul. Voevodul şi camarazii o gustă cu atâta nesaţ, că par’c’ar sorbi-o în piept odată cu aerul. Ne apropiem de Merişor, satul care a dat numele defileului: sat de munte, răsfirat pe coaste şi văi, înecat în mulţimea de pometuri de la care îi va fi venit şi numele. Se cunoaşte că aici este inima defileului şi după aceea că linia ferată taie satul de mai multe ori, aci afundându-se în tunele, aci aruncându-se peste viaducte şi dâmburi înalte, de pe care ochiul soarbe, în dreapta şi stânga, tablouri de o frumuseţe care te uimeşte.
Şoseaua, la un moment dat, încalecă pe un fel de grumaz, după care începe iar a coborî. Unul din profesori crede că aici e înălţimea maximă a drumului dintre Haţeg şi Pietroşani şi spune copiilor: „Iată, suntem pe cumpăna apelor dintre cele două bazine, ai Haţegului şi Pietroşanilor”. Oprim ca să ne dăm jos şi să privim spre sud şi nord deopotrivă: face, odată ce aici e linia de separaţie a apelor, despre care atât de mult li s’a vorbit copiilor, ca despre unul din cele mai importante accidente ale reliefului unei regiuni. Ochiul prinde mult spre Haţeg, dar puţin de tot în partea cealaltă.
– „Mai bine o opream”, spune Marele Voevod, „la Crivadia, acolo cel puţin vedeam turnul”.
Şi iar pornim.
Satul e lung şi întortochiat, ca şi şoseaua care se întoarce ca un şarpe prin el. La o răscruce, lume multă ne închide drumul. Multe fete şi femei frumoase. În mijlocul mulţimii, o figură de patriarh: bătrânul, dar încă vigurosul preot Saturn Izidor. Fără să vrem, ne vine în minte cealaltă figură de patriarh: a părintelui Pasca de la Zăicani.
– „Măria Ta”, începe bătrânul, cu ochii în lacrimi, „nimeni nu vă Vede pe Tine şi pe slăvitul nostru Rege, nimeni nu Vă vede aşa de rar ca noi, pierduţi în inimă de munte cum suntem, dar nici nu Vă iubeşte cineva mai mult decât noi… În ziua în care Majestatea Sa Regele a coborât din zbor la Bucureşti, chiar în ziua aceea, eu şi satul Merişor i-am trimis telegramă de bun sosit: Să trăieşti, Mărite Doamne, şi bine ai venit în ţara care Te primeşte cu sufletul şi braţele deschise. Păstrez şi acuma, ca pe lucrul cel mai de preţ, telegrama de răspuns pe care am primit-o a treia zi, atunci”
În jur, bătrânii şi bătrânele au lacrimi în ochi şi privesc pierduţi spre Voevod. Când preotul Saturn încheie cu urarea de sănătate pentru Rege şi Voevod, toată lumea izbucneşte în urale şi aruncă cu flori spre Voevodul Care strânge, mişcat dea binele, mâna părintelui. Au fost clipe din cele mai mişcătoare acestea de la Merişor.
Pornim înainte. Suim, coborâm; iar suim, iar coborâm; – şi parcă stăm pe loc; totuşi, ieşim în sfârşit din sat. Iată-ne sus de tot, în punctul unde şoseaua încalecă pe turnul Merişorului. Profesorul cel cu cumpăna apelor de adineaori îşi aduce aminte că aici este ea şi nu acolo, unde spunea adineaori că este.
– „Copii, m’am înşelat: aici, în locul ăsta - e cumpăna apelor şi nu acolo unde vă spuneam adineaori”.
– „Hă, Hă, Hăăă! nu credem”, izbucnesc toţi într’un glas, „ori e acolo, ori e aici. Unde e, să ştim şi noi?”.
Şi haz mare pe chestia asta, pe spinarea profesorului.
– „Spune drept, domnule Profesor”, i se adresează Marele Voevod, „spune-mi numai Mie, să nu ştie ceilalţi: unde e cumpăna apelor? A fost acolo, ori e aici, ori e mai încolo spre Pietroşani?”.
După o privire de câteva minute pornim pe şoseaua ca în palmă, coborândă mereu de aici şi până la Pietroşani, dar răsucită în meandre ca o Colentină oarecare. Coborâm în goană, fără a lăsa din ochi superba panoramă a Parângului din faţa noastră, cu groapa Pietroşanilor la picioare-i. Cu adevărat că rar se poate desfăta ochiul şi sufletul omului într’o privelişte aşa de frumoasă.
Iată-ne în Pietroşani. Toată lumea a venit să-L întâmpine pe Voevod, la intrarea în oraş, pe podul Jieţului. Urale, discursuri, ochi care-L privesc să-L soarbă, şi flori multe. O bătrână în zdrenţe Îl arată copilului pe care-l duce în mână: „Iată-L, mamă, iată-L pe feciorul Împăratului, Care ne-a dat banii ieri”. Dar e prea multă lume. Ca la un meeting antirevizionist. 
Pornim pe jos, la sediul Societăţii Pietroşani, apoi la Uzine (Atelierele Centrale Petroşani, ajunse astăzi în ruină – n.r.). Mulţimea creşte mereu. Unii aleargă din urmă înainte, să ajungă şi să-L vadă pe Voevod, alţii merg în pas cu noi, alţii dau buzna de pe lături spre noi, căutând pe Principe cu privirile. Câţiva din însoţitori observăm că mulţimea ne-a rupt din grupul Voevodului. Ne găsim mai târziu cu alţii, cari păţiseră şi el la fel. Aflăm că Măria Sa e la Uzine. Grăbim într’acolo. Abia pătrundem înăuntru.
Aci, îl vedem pe Voevod supus la supliciul unei lecţii de amănunt, de geologie, geografie, mineralogie etc. O suportă cu calm şi ironie, ca un specialist în materie. Dacă e foarte adevărat că de multe ori El este acela care întreabă şi cere mereu lămuriri, mai ales în chestiile de ştiinţe tehnică, apoi nu e mai puţin adevărat că alteori suportă adevărate suplicii din partea celor cari, întâmplători, sunt chemaţi să-i dea explicaţiile de rigoare. Am văzut oameni de înaltă cultură cari parcă-şi pierd orice măsură şi vor să expună copilului care este Marele Voevod toată ştiinţa pe care o posedă. Cum spun, la câte suplicii de acesta n’am asistat! Trebuie însă, să mărturisim că a fost şi un caz, unul singur, când o persoană, explicându-I, a dat dovadă de multă măsură şi bun simţ al realităţii. De obicei, însă, Marele Voevod suportă expuneri pe care nu le pricep în întregime nici însoţitorii. Şi totuşi, le suportă, resemnat şi gândind numai El ştie ce [5].
După „supliciu” plecăm la Petrila, unde vizităm una din mine. Iată explicaţii: asupra zăcămintelor de cărbuni din bazinul Pietroşani, asupra metodelor de extracţie, asupra personalului. Aflăm, de pildă, că rezerva totală de cărbuni din valea Jiului se poate cifra aproximativ la 200.000.000 de tone, că anual se extrag în medie 1.500.000 de tone şi că, prin urmare, la nevoie şi consumul actual de cărbuni, bazinul Pietroşani poate alimenta România pe 125 de ani de acum înainte; că începuturile exploatării cărbunelui în bazinul terţiar al Pietroşanilor se fixează în anul 1868; că astăzi, suprafaţa concesiunilor miniere este de 34.000.000 metri pătraţi şi se întinde pe o lungime est-vest de 18 km; că, din totalul muncitorilor, elementul românesc e în proporţie de 75% etc.
Ne înapoiem la sediul Societăţii, la Pietroşani – unde, într’o sală dinainte amenajată în acest scop, profesorul de fizică dă o temă scrisă, cu subiect din cele auzite şi văzute în mină şi uzine (v. anexă). Cum tema va lua cel puţin o oră, unii din noi mergem să mai privim odată, din punctul în care şoseaua Merişorului coboară în Pietroşani, la magnifica panoramă a bazinului înţesat cu sate şi târguri şi strâns între cei mai înalţi şi mai frumoşi munţi ai Olteniei: Retezatul şi Parângul. Deschidem broşura care ni s’a împărţit la sosirea în Pietroşani şi citim primele două rânduri:
„În partea de sud a judeţului Huniedoara se află una dintre cele mai frumoase şi mai bogate regiuni ale României: bazinul Pietroşanilor” (păcat că nu se citează mai mult din această broşură de prezentare, care nu s-a păstrat – n.r.)…
Cu adevărat, aşa este. Un cuib de viaţă intensă în inimă de munţi. Dar o viaţă modernă – tehnică sau industrială, cum vreţi să-i spuneţi – una internaţională, într’un cuvânt, nu una românească, autohtonă, de georgice, aşa cum a fost până în anul mai sus numit, al începerii exploatării cărbunelui. Viaţa omenească a trebuit să îmbrace şi aici alte forme, în locul celor vechi, care veneau din afund de vremi. Coşuri de fabrici fumegă şi trenuri transportă aurul negru pe locul în care mii de ani n’a răsunat decât talanga oilor şi fluierul ciobănesc.
Simţim că din nou trebuie să apelăm la condeiul şi inima de patriot a vicarului Iacob Radu:
„Pietroşanii de azi nu mai e un sat liniştit de ciobani români, ci o Americă, o Babilonie întreagă. În locul căsuţelor de bârne de brad, cu coperişele ţuguiate de prăşilă, se ridică edificii mari, moderne… Pe stradele negrite şi murdare, cu tot asfaltul aşternut pe unele locuri, mişună fel de fel de neamuri ca să târguie din prăvăliile foarte dese marfa îmbiată, pe bani foarte scumpi, de cătră neguţătorii ovrei, între cari mulţi cu mutra curat galiţiană. Mai ales Duminica, înainte de amiazi, este prin piaţă o îmbulzeală şi un tărăboi infernal încât nu-ţi vine să crezi că eşti într’un târg de creştini, cari după munca grea de peste săptămână ar trebui să-şi mai aducă aminte şi de sufletul lor şi să meargă la sfânta biserică. Rămâi apoi cu totul îngrozit de priveliştea ce ţi-o înfăţişează această mulţime destrăbălată Duminica după amiazi, când, cu mic şi mare, bărbaţi, femei şi copii se adună pe stradele îndesuite şi împestriţate de tot felul de golani şi beţivi, cari se ceartă, cântă, zbiară şi se înjură de parcă sunt în iad şi nu rareori ajung la rând cuţitul sau revolverul, ca să trimită pe cealaltă lume pe câte un nenorocit…
Pentru poporul nostru nu a adus niciun bine descoperirea atâtor comori în sânul pământului pe care moşi de strămoşii lui l-au călcat păscându-şi în pace turmele, nesupăraţi de cât din când în când de Turcii răpitori, ale căror năvăliri treceau ca şi o fortună, iar ei se scoborau iarăşi din înfundăturile codrilor şi-şi petreceau în linişte viaţa monotonădar tihnită. Acum, însă, năvălitorii moderni, mult ai nesăţioşi ca cei vechi, nu numai că scurmă în măruntaiele pământului după preţiosul metal, după cărbunele indispensabil omului modern, ci au cuprins în mare parte şi suprafaţa lui, prefăcând vechile sate româneşti în uimitoare aşezări industriale”… [6]
E acelaşi sentiment, aceeaşi nostalgie şi revoltă ca în Doina lui Eminescu, revolta patriotului de inimă arzătoare pentru cele autohtone care se duc…
Coborâm, sub impresia şi a lecturii şi a celor ce vedem în faţa noastră şi, gândind că în faţa mersului implacabil al vieţii şi al tehnicii moderne peisagiile de viaţă naţională merg tot mai mult spre uniform şi monoton.
După masa luată la restaurantul cu nume care ne aduce aminte de Bucureşti: Gambrinus, şi situat afară din oraş, spre Livezeni, la umbră de pădure, pornim îndată pe Jiu în jos, să vedem defileul, despre care mulţi afirmă că ar fi cel mai frumos şi mai sălbatic din toţi Carpaţii meridionali. Mulţi din noi l-au mai văzut. Voevodul însă, nu. Şi iată că-I place straşnic. Oprim mereu, să admire şi să ia fotografii.
Oprim un sfert de oră la punctul Polatiştea, unde râuleţul cu acelaşi nume se aruncă în Jiu şi unde era vechea frontieră. Marele Voevod fotografiază sugestiva ruină a fostului pichet de graniţă, ca şi podul pe sub care apa Polatiştei se azvârle în Jiu. Pereţii văii Jiului stau parcă să se împreune, aşa de apropiaţi sunt unul de altul.
Pornim înainte. E de o frumuseţe de basm, în adevăr, această vale a Jiului. Şi iată, ca un simbol neperitor, ridicat aproape de vechea frontieră, stă chiar pe malul Jiului, în punctul unde eroul general Dragalina a fost rănit, monumentul acestuia. Fericit prilej pentru un scurt colloquium asupra războiului nostru de întregire; se stăruie, mai ales, în acest colloquim, din nou, asupra colaborării – ca să spunem aşa – dintre pământul şi poporul românesc, în luptele de conservare şi de emancipare, din totdeauna, ale neamului nostru. Profesorul de istorie face o scurtă expunere asupra eroicei „Divizii de la Cerna” şi a comandantului ei, generalul Dragalina.
Pornim înainte. De „frumos” n’o fi defileul Jiului chiar primul din defilele Carpaţilor de sud, dar de sălbatic – se poate să aibă dreptate cei cari susţin faptul. Pereţii abrupţi de rocă cristalină stau parcă să se împreune deasupra şi soarele deabea răsbate câteva ceasuri pe zi până în fundu-i. Apa râului aleargă şi cade din hop în hop, ţesând horbotă din spuma bogată. Drumul n’are nici 500 de m altitudine, în timp ce sus, pe muchia dinspre soare a pereţilor defileului, sunt cel puţin 1500. Din loc în loc, valea se deschide în mici bazinete, primind baia de lumină a soarelui. Ajungem în schitul Lainici. Era vorba ca de aici să ne întoarcem. Marele Voevod, însă, vrea să vadă defileul tot. Şi iată-ne, după trei sferturi de oră la Bumbeşti, de unde prindem în priviri groapa depresiunii subcarpatice oltene, până dincolo de Târgu Jiu. Cum stă în nord de munţi, chiar sub straşina lor, groapa Ţării Haţegului, aşa stă aici, în sud, groapa depresiunii oltene.
Pornim repede înapoi. Şi iată-ne, după o nouă vizionare de două ceasuri, a unuia din cele mai frumoase filme geografice româneşti – iată-ne, la ora opt, asistând la obişnuita partidă voevodalăde volley-ball, pe terenul special amenajat din ţara Haţeg.
[2] În vremea când, la Bucureşti, Regele hotăra ca lecţiile de sinteză ale Clasei Voevodului să se facă în Ţara Haţegului, gazetele aduceau vestea concedierii unui mare număr de muncitori mineri la Pietroşani.
[3] Lăsconi nu se pronunţă în trei silabe, cum aţi crede, ci numai în două: Lăs-coni, iar ni din ultima se pronunţă ca gn francez. E plină Ţara Haţegului de nume ca acestea: Mihăiloni, Pătroni, Nemeşoni, Băloni, Văsiloni etc.
[4] Dr. Iacob Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, pp.315-316.
[5] Propiu zis, la Pietroşani n’a fost chiar aşa. Dar am folosit acest prilej ca să dăm în vileag o “primejdie” care-L paşte peste tot pe Marele Voevod.
[6] Op.cit, pp.285-286....

 


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 9 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
După ce la 11 septembrie 1934 vizitase mina Ştefan, ASR Marele Voievod Mihai revine în Valea Jiului la 15 şi 16 iunie 1935.
18.07.2013, 21:42   |    0 comentarii
Mâine, de la orele 11, va avea loc la sediul PNŢ-CD Petroşani (din păcate, nu cunoaştem ce aripă) o interesantă înt&[..]
04.07.2013, 19:24   |    0 comentarii

► În anii 1934 şi 1935, ASR Marele Voievod Mihai a vizitat de mai multe ori Valea Jiului

 <[..]
26.10.2011, 20:40   |    0 comentarii
Publicitate
Newsletter