07.05.2015,  22:44:22 | 0 comentarii | 1000 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Doru Roman - de la safire şi ofrande la „fata fără umbră” sau de la poezie la proză (I)
de Dumitru VELEA
1. Profesie şi cercetări
 
Doru Roman s-a născut la 1 ianuarie 1949, în comuna Tulgheş, din fostul raion Ceahlău şi regiune Bacău, loc de tranziţie între Transilvania şi Moldova, privelişte înaltă, cristalizată sub cer şi în suflet, moraliceşte, de tăria şi puritatea cuarţului de stâncă. Doru Roman are caracterul, privirea lucrurilor şi statornicia omului de munte. Tatăl, Roman Aurel, ofiţer, iar mama, Sabina, învăţătoare. Îşi petrece copilăria în casa bunicilor săi, şi sporadic cu părinţii la Bucureşti, Ploieşti, Constanţa şi Piatra Neamţ, după cum familia trebuia să se mute. 
Şcoala primară o face în Poiana Veche; generală, în Tulgheş; şi Liceul de Arte, la Târgu Mureş (1963-1968). Urmează Şcoala Tehnică Sanitară (1968-1970) şi Facultatea de Stomatologie din Târgu Mureş (1970-1975). 
Ca medic stomatolog este repartizat la Policlinica de Stomatologie Infantilă din Petroşani (1975-1990), iar, în urma examenului de secundariat în Ortodonţie, din 1990, lucrează la Policlinica Municipală, nr. 2, din cadrul Spitalului Clinic Judeţean din Târgu Mureş. Între 1991-1994 efectuează secundariatul în Ortodonţie în Centrul Universitar Bucureşti, devenind medic specialist ortodont, perioadă în care obţine şi competenţa în implantologie dentară. În anul 1998 susţine examenul de medic primar în Bucureşti, devenind medic primar ortodont. 
În anul 2000 se înscrie la doctorat, iar în 2006 obţine titlul de Doctor în Ştiinţe Medicale, cu lucrarea Cercetări referitoare la posibila corelaţie existentă între malocluziile de clasa a II-a Angle şi disfuncţia articulaţiei temporo-mandibulare, la prof. univ. dr. în ştiinţe medicale, Lucian Ieremia.
La începutul anului 2008 susţine concursul pentru ocuparea postului de Şef de lucrări de Ortodonţie în cadrul Facultăţii de Medicină Dentară de la U. M. F. Tg. Mureş, unde reuşeşte şi activează. 
În 1968 debutează cu versuri în ziarul târgumureşean Steaua Roşie. Ca elev şi student publică în acelaşi ziar şi în revista Vatra. După 1975, venind în Petroşani, este prezent cu poezii în ziarul Steagul Roşu din localitate, în Drumul socialismului şi Ritmuri Hunedorene din Deva, şi în revistele: Transilvania, Tribuna, Steaua, Astra. După ’89, continuă cu articole în revista de cultură Solstiţiu din Petroşani (1990), unde este şi redactor, şi în Gazeta Văii Jiului; iar cu versuri, în revistele: Ardealul literar (Deva), Al cincilea anotimp (Oradea), Rostirea Românească (Timişoara), Vatra veche (Târgu Mureş), Discobolul (Alba Iulia), ProSaeculum (Focşani), Agero (Stuttgart - Germania), Observatorul (Toronto - Canada).
Publică poeme în antologiile literare: Exerciţii lirice, din Tg. Mureş, 1969; Incandescenţe subterane, din Petroşani, 1978.
În 2003 debutează editorial cu volumul de versuri, Pasajul filigranului (Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“, Petroşani). Continuă cu volumele: 1907, micropoeme, şi Doine printre dinţi, poezii (ambele la Ed. Contrafort, Craiova, 2071; 2011) şi romanul Fata fără umbră (Ed. Sitech, Craiova, 2015).
Referinţe critice, în reviste şi publicaţii: Ziarul Văii Jiului, Petroşani; Agero, Stuttgart; Cuvîntul liber şi Vatra Veche, Tg. Mureş; Ardealul literar, Deva. În volume: Ochiul şi Mâna, de Dumitru Velea (Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“, Petroşani, 2005; Doru Roman – Peisajul ca mediu pentru lumină, pp. 109-117; 307-312); Pragul de Jos, vol. I, Trepte şi Căi, de Dumitru Velea (Ed. Sitech, Craiova, 2011;  Doru Roman – Safire şi Ofrande, pp. 220-226); Pragul de Jos, vol. II, Urme şi Păşiri, de Dumitru Velea (Ed. Sitech, Craiova, 2013; Doru Roman şi poezia în „vremuri maladive“, pp. 211-214).
Premii literare: în 2003, Premiul pentru poezie „Ion D. Sîrbu” al Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“ din Petroşani, pentru volumul de versuri, Pasajul filigranului; şi în 2015, Premiul pentru proză „Ion D. Sîrbu”, acordat de aceeaşi fundaţie, pentru romanul Fata fără umbră.
 
2. Safire
 
„...pe sufletele pietrificate/ mai stăruie o lumină/ confuză - // doar rădăcinile, oarbe,/ sfredelesc în pământ/ după o fărâmă de floare”. Cu aceste versuri se încheie poemul Vitraliu, care deschide volumul Pasajul filigranului al lui Doru Roman, abstras din climatul gălăgioasei poezii epice şi narative din ultimele două decenii ale secolului XX. Doru Roman descrie o lume surprinsă în clipa ultimă dinaintea unui cataclism geologic, pricinuit din nu se ştie, şi prea se ştie, ce cauză. „Copaci cu măşti de gaze/ îşi mângâie obscen ramurile;/ dincolo de retină/ păsări atomice/ vânează fluturi de zgură” – sunt versurile de început ale aceluiaşi poem. Poezia sa, deşi şlefuită mallarmeean şi marmorean, ca la parnasieni, este formată din descrierea vizuală a mici fragmente ale unei lumii calcinate („Dogoare, cer calcinat/ torţa pădurii linsă de fulger/ slobod cristalul ferigilor arde/ visul pietrei şlefuieşte mâna/ glasul porumbelului de alabastru/ devorat de vârcolaci”, Dimineaţa-n menajerie), ale unei lumi schilodite, mai mult retrasă în resturi de reprezentări pe mici obiecte casnice sau în mirajele reflexive ale luminii din jurul pietrelor preţioase, aduse în număr sporit la suprafaţă de uriaşe explozii magmatice. Întreprinderea lui Doru Roman este de a săpa pasaje în filigran înlăuntrul reprezentărilor, imaginilor, în spaţiul dur al cristalelor, în nevăzut şi vid chiar (Fisiunea vidului), cu dorinţa de descoperi şi prezenta o urmă omenească, un semn posibil al vieţii: „cerul gurii are gust de cucută fragedă/ doar undeva/ în palme a înflorit un cactus” (Non stop). 
Realitatea este aridă şi consistă în reprezentare, peisajul se desfăşoară ca-n ireal, în vis şi se esenţializează în spaţiul din cristale, locul unde s-a retras spectacolul umanităţii: „sparg gheaţa luciilor nisipuri/ păduri topite-n chihlimbare”. Pietrele preţioase sunt locurile privilegiate ale imaginarului lui Doru Roman. Cristalul: „incendiate cristale topite-n clavir”, „prin cercul himerei se-ndoaie/ panterele cristalelor seci”, „căzuţi pe povârnişul cristalelor de aer”; alabastru: „paşi pe lespezi de-alabastru”; coral: „pân’ ce durut simt prin palme/ cum creşte un ram de coral”, „amurgul de corali bătuţi de spume”, „în ochiul străveziu de apă şi de sare/ s-a prelungit doar visul coralilor de azur“; opal: „în irisul mareei calme/ zbor de rândunică irizat în opal”; rubin: „cerul de rubin”, „ne-am regăsit într-un rubin/ cu unduiri de jar, domoale”, „cu libere aripi/ spre al zilei rubin”; smarald: „cercuri smarald adastă un guşter”, „cetatea îşi despoaie zidul de zgură/ în hohotul săgetat de smarald”; agată: „noaptea de agată”; argint: „nuci de cocos pe argintate timpane”, „briza sprinţară ca argintul viu”, “argintul năvalnic năimeşte izvoare”; safir: „fulguie şoapte prin caldul safir”, „dă-mi mâna planărilor-nalte/ în ochiul safirului crud/ cercul selenei muguri să salte/ din arcul Dianei ud”, „nu-nchide genele cu unduiri albastre/ mă doare unduirea săpată în safir”; chihlimbar: „pulverizează steaua răchiţilor chihlimbarii”; sau aurul, după care aleargă alchimiştii: „pe-nfierbântatele timpane/ bat orele uimirea transfigurată-n aur”, „pe-un cimitir de aur portativ/ păianjenul îşi fierbe noua partitură”. Prin aceste „locuri privilegiate” poezia lui Doru Roman, dincolo de tragismul „retragerii” lumii („un vapor gravitează-ntr-o scoică”, Somnambula), capătă un anume hieratism ce o situează în descendenţa poeziei lui Adrian Maniu.
 Este remarcabilă consecvenţa poetului în a urmări temele ce ţin de posibilitatea reflexiei luminii, parcă până la acel alchimic soare negru: „cerul setos (de aştri) nimbează-o/ cariatidă” (Arena), „Lumina mioapă la ceas de castani/ răsfrânge uimire spre greul exod” (Delirul tonomatului), „reflexe joacă-n undele pupilei/ absurd încătuşate în pianul neguros/ impudic se răsfrânge pleoapa zilei/ cu ţipăt lung prin ram de chiparos” (Reverberaţii), „prin negrul luminii (n.n.) cernute din scame/ toceşte potcoava greoi oseminte” (Caruselul hipodromului). Lumea nu este decât o citire a celei retrase în structurile prismatice, reînviată de lumină şi descriptiv de poet. Ea este rezultatul unei duble reflexii. 
 În poezia aceasta în care limbajul îşi poartă cu sine propria sa oglindă, urmărindu-şi desfăşurarea, reflexivitatea şi autoreferinţa apar ca definitorii. Prin faptul că limbajul îşi devine propriul său obiect, că „vorbele au miezul în afară”, paradoxul începe să se simtă la sine acasă. Doru Roman obţine surprinzătoare efecte poetice prin „diagonalizare”, cum defineşte Solomon Marcus fenomenul când „un enunţ care atribuie o anume proprietate unor obiecte se află el însuşi printre aceste obiecte” (Paradoxul, Ed. Albatros, Buc., 1984, p.136): „într-un deşert sintetic o cămilă/ şi-a scufundat privirea în apa din/ tablou”; prin autoreferenţialitate: „din policandru-nalt o stea umilă/ depune în oglindă efemer un ou” (Aroma mareei); „cad vişini în oglindă/ peste-un contur de casă” (Oglinda de mai); prin alunecarea realitate-ficţiune (vis): „solzi vitrificaţi/ acoperă urma peştelui/ rănind firul/ visatului cristal” (Fisiunea vidului), fiinţă-nefiinţă: „copilul nenăscut zdrobit în marşuri/ de chimval” (Bivolul negru), „umbra zborului fără aripă” (Jaz), „din licuricii nopţii fosforescente braţe/ ne inundau ca seva un arbor nevăzut” (Incandescenţa), sau răsturnări temporale (modale): „atunci vei fi sublim/ ca un lichen/ pe un arbore/ ce nu mai există” (Frescă); „gâtul egretei / adânc curcubeu / peste ultima ploaie / incertă” (Fisiunea vidului).
Prin Pasajul filigranului se aude dăltiţa poetului ce sapă în safire şi smaralde, dar se vede şi havuzul orbitoarelor culori.
 
3. Ofrande 
 
La 5 iunie 1937, în şedinţa solemnă a Academiei Române, Lucian Blaga rostea discursul Elogiul Satului românesc; la 29 mai 1940, într-o altă asemenea şedinţă solemnă a Academiei, Liviu Rebreanu rostea discursul Laudă ţăranului român. Cu mult înapoi, George Coşbuc şi alţi scriitori clamaseră soarta ţăranului român; acelaşi Liviu Rebreanu scrisese monumentalul roman Răscoala; chiar şi ironicul Caragiale nu se putuse reţine în a nu scrie cutremurătorul pamflet, Din primăvară până în toamnă, împotriva puterii vinovate de Răscoala ţăranilor din 1907 şi de uciderea a unsprezece mii de ţărani; mult mai înapoi, Mihai Eminescu – cel care a văzut în ţăranul român adevăratul purtător al geniului naţional – plecase desculţ din Pensione Pera, din Florenţa, rătăcind spre răsărit, spre a se întoarce acasă, unde „problema ţărănească” era nerezolvată (după cum au confirmat mişcările ţărăneşti din 1888, culminând cu răscoala din 1907); şi mai aprope de noi, în 1955, Tudor Arghezi înalţă, în volumul 1907 – Peisaje, adevăraţi psalmi pentru ţăranii împuşcaţi; iar Editura de Stat publică, în 1948, Răscoala ţăranilor din 1907. Documente din arhiva Ministerului Justiţiei şi a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, două masive tomuri, primul de 908 pagini, al doilea de 510 pagini, însoţite de hărţi, documente pline de sânge şi mărturisitoare a crimei morale şi reale executată de clasa politică.
După un veac, unde sunt aceştia toţi care au scris despre marea jertfă socială şi naţională a poporului român şi au înălţat rugi pentru sufletul celor morţi? Morţii prezentului îi acoperă cu penibile zgomote de trâmbiţe şi uitare, încercând să-i facă şi pe tineri să nu audă nici salvele de tunuri care au ras sate întregi cu suflete cu tot şi nici pe purtătorii lor de cuvânt. Lucrări plastice, evocatoare ale jertfei de la 1907, sunt retrase din expoziţiile permanente ale muzeelor noastre şi dosite în depozite.
În memoria mea afectivă aud vocea bunicului, Ilie Zisu Dumitru, care a cunoscut acest prăpăd; îmi amintesc şi cuvintele lui V. G. Paleolog, din 1973, care mi-a povestit actele barbare ale puterii. Pe el, fiu al fostului Secretar al Prefecturii Craiova, răscoala îl găseşte, nu doar în ultimul an al liceului, ci, împreună cu băiatul prefectului şi contrar oricăror aşteptări, în mijlocul ţăranilor disperaţi, ajunşi cu rezmeriţa la porţile Craiovei. Şi drept urmare, este exmatriculat din şcoală, ca apoi, în 1908, să fie „eliminat definitiv din toate şcolile din ţară”. Abia cu sprijinul lui Macedonski reuşeşte să plece din ţara celor care îl lipsiseră de dreptul de a învăţa, şi să ajungă la Paris, absolvind chiar Sorbona.
Sunt realităţi peste care morţii zilei trag pânza deasă şi grea a uitării, ne împiedică să ni le amintim; morţii nu ne lasă să ne plângem nici sufletele noastre din lumină.
Să ne amintim că Leonid Andreev a scris povestirea Guvernatorul, prezentând procesul de conştiinţă al Guvernatorului Piotr Ilici care a ordonat să se tragă în ţărănimea înfometată, dezlănţuită în 1905 în Rusia. Acesta a ales să apere şi să se supună ordinii instituţiei pe care o reprezenta, în detrimentul dreptului natural al vieţii celor înfometaţi. Şi drept urmare, tribunalul conştiinţei îl condamnă la moarte. Ideea îl ucide.
La noi, morţii zilei prezente nu vor nici să-şi amintească: ei încearcă să şteargă, să şteargă memoria. Dar ea se prezervă în cei disperaţi, în cei care trăiesc cu resturi din containere.
În 1906 s-au constatat 150 de mii de cazuri de ţărani bolnavi de pelagră, datorită hrănirii cu mălai din porumb stricat; 300 de mii de ţărani nu aveau drept locuinţe nu bordeie, ci nişte vizuini. După o sută de ani, câţi trăiesc – şi îndeosebi, copii – în subteranele oraşelor? Zgomotele politice de deasupra încearcă să le acopere vocea. Rezonanţa cu 1907 să nu se petreacă.
Dar între artişti, se mai găseşte câte unul care să intre în rezonanţă cu suferinţa şi să le aducă o ofrandă celor unsprezece mii de jertfe. Şi unul dintre aceştia este Doru Roman. El pune, în cartea 1907, sub crucile căzute în uitare ale celor 11 mii de ţărani, 110 micropoeme, ca nişte lumânări, câte o luminiţă la suta de morţi. Şi altele 87, pentru cei vii. Ca într-un lumânărar: „pentru morţi”, „pentru vii”! Două părţi stau alături, 1907 şi Crâmpeie, fiecare având câte un poem-epilog semnificativ şi simbolic: Fraţi gemeni şi Economie de piaţă. În prima parte sunt străluminate răni vechi, răni noi ale celui lipit de glie, cu rezonanţa dintre ele, ca şi cum rănirea i-ar fi menită etern. Cele trei feţe, versuri ale micropoemelor cu chip de haiku, sunt astfel şlefuite şi aşezate încât să primească lumină unul de la altul şi, ca în sporita lumină, să se vadă omul alunecat sub vremi, omul-rană. „Zăpezi jilave/ Peste unsprezece mii de/ Suflete albe.” (20), „Ultima capră./ Palizi, copiii văduvei/ Visează lapte.” (23), „Vatră risipită./ Vechilul mână copii/ Cu biciul la plug.” (26) şi rezonanţa: „Un veac după 1907./ Hingheri cu cagule,/ Norodul în juvăţ.” (93), „Castele în Spania./ Românii culeg căpşuni/ În genunchi.” (87), „Ceasul alegerilor./ Viermii emanaţiei,/ Aceleaşi gogoşi.” (96). Poemul Fraţi gemeni le închide şi – ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat în trecerea timpilor – se deschide, amintind oarecum de povestioara vechiului Egipet, Adevărul şi Minciuna, unde Minciuna îl orbeşte pe fratele său Adevărul: „Cu surle minciuna/ Se-ndeasă-nainte/ În nouri de purpuri/ Şi noroi de cuvinte, // În urmă-i adevărul/ Miop şi tembel/ Se trage în spate/ Prostit, dar cu zel.” (p. 28). Partea a doua, Crâmpeie, este a prezentului: „Alegerile./ Bat la uşă baloane/ Albe de săpun.” (22), „Sub pernă busuiocul./ El vine prin/ Ceaţa lacrimei.” (71) şi, aceeaşi rezonanţă: „Ciocanul muşcă din coasă. Dureroasă/ Chemarea strămoşilor.” (32). Şi poemul Economie de piaţă, întins pe trei pagini, vine cu imaginea unei funii ce se strânge, ca un nod marinăresc, pe chipul omului ajuns marfă.
Doru Roman este poetul ce şlefuieşte safire şi aduce cu ele ofrande omului căzut sub vremi, care este mai mult decât un safir într-o bucată de steril. 
 
4. Poezia în „vremuri maladive”
 
Poezia lui Doru Roman urmează un drum ce se deconspiră a fi circular, în ceea ce priveşte obiectivitatea. Din volumul Pasajul filigranului (Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu, Petroşani, 2002), volum ce trebuia să apară, în urma unor „nevinovate” modificări, la Cartea Românească înainte de ’89, poetul înlăturase orice urmă de subiectivism, sfidând narativitatea şi metaforismul gratuit, în favoarea şlefuirii obiectului poetic într-un mod parnasian, de directă tăietură barbiliană. Se trecea, astfel, prin individualurile tarate ideologic, în orizonturile unei obiectivităţi reci, uneori sculpturale, graţie predispoziţiei poetului spre o lume populată de pietre preţioase, adevărate locuri privilegiate ale imaginarului său. Un safir este omul în bucata de steril social. Cu al doilea volum, 1907 (Ed. Contrafort, Craiova, 2007), se avansează pe aceeaşi linie a experienţei poetice, de şlefuire şi decantare a limbajului, însă atitudinea nu mai este de retragere de sub presiunea ideologică, nici de înfruntare, ci de retracţie faţă de gesturile şi subiectivităţile excitate la schimbarea de paradigmă socială. La o sută de ani de la reprimarea răscoalei din 1907, în pofida tăcerii generalizate, Doru Roman găseşte de cuviinţă să aducă ofrande celor unsprezece mii de ţărani ucişi. Micropoemele din acest volum se constituie, după arta haiku-ului, ca scăpărări ale locului unde sufletul se atinge de obiect şi subiectivitatea face o breşă în partea de eternitate a lumii. Aura ei se vede de cei din ochii cărora picură lacrimi de sânge. Al treilea volum, Doine printre dinţi (Ed. Contrafort, Craiova, 2011), este o întoarcere sau recuperare a obiectivităţii prin subiectivitate. Lumea, în ceasul ei prim de răsturnare de paradigmă, s-a subiectivizat, alunecând, pe întinse laturi, în zonele maladivului. Doru Roman scrie, acum, în „vremuri maladive”, poeme ca doine de jale şi le rosteşte „printre dinţi”. Ele poartă asupra omului ajuns cu rădăcinile tăiate, prăvălit perfid la condiţia de „marfă”. Doru Roman se apleacă asupra unor situaţii din social şi ideologic, atinse de  o boală văzută de toţi şi de nimeni, şi le ridică, spre confruntare, cu partea oarecum stabilă din istorie şi viaţa omului. La „examenul clinic” al justiţiei poetice se semnalează „viruşi” periculoşi, care, prin acţiunea ipocrită, trec drept „anticorpi”. 
(va urma)


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 7 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.2

Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.4

Anunt GAL Cheile Sohodolului - prelungire MCS 7.2-15.04.2019

Anunt de selectie 7.4 simplificat 2019 - prelungire

Anunt de selectie MCS 7.2 simplificat prelungire mai 2019

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter