În toamna aceea fulguise devreme şi, după brume repetate, frigul coborâse din Parâng şi viaţa locuitorilor din Valea Jiului o luase, în consecinţă, pe urgentarea pregătirilor pentru iarnă. Parcă înţelegând, norii fugiră spre nord şi cerul deveni senin, soarele începu să încălzească peste zi şi ochii tuturor se luminară, flacăra speranţei într-o toamnă lungă se aprinse. Oamenii, pe care schimbarea bruscă îi făcuse mai arţăgoşi, îşi recăpătară buna dispoziţie şi începură să privească mai des către crâşmă, locul în care minerii ieşiţi din şut discutau despre problemele muncii lor, momârlanii vorbeau despre animalele abia coborâte din munte şi oile pornite în trashumanţă. Aşa că, la coana Marioara, ţuica fiartă („ochii lui Dobrin”, dreasă cu zahăr şi piper) era nelipsită de pe bar şi mititeii copţi pe grătar îmbogăţeau mirosul specific de crâşmă populară. Ca să alunge frigul dimineţilor aspre se făcea deja foc în sobele de teracotă, cărbunii păstrau jar pentru căldură plăcută şi în pacea sănătoasă a primilor ani din deceniul opt al secolului trecut lucrurile, vorba aia, se desfăşurau normal…, numai rareori intra câte un miliţian, răsturna câte „una mică” în fugă, doar erau în exerciţiul funcţiunii, şi sediul Miliţiei locale era la câţiva zeci de paşi de unitatea de alimentaţie publică…

„La Şomu” era şi încă mai este un loc binecunoscut înspre nordul localităţii aşezate pe Jiul Ardelean şi pe afluenţii acestuia; cândva fusese un restaurant cu nume sonor, condus de un „mandatar” priceput, care păstra anume standarde… dar, cu trecerea anilor, din motive care se cunosc, rămăseseră atractive geamurile foarte mari, prin care clienţii admirau nesfârşita stradă a Republicii şi un fel de stranie coloratură a vieţii sociale, unde cei care îşi împleteau braţele către miezul pământului căutau să-şi apropie frunţile şi inimile de ciobanii din zonă şi de crescătorii de alte animale, care munceau cu sufletele mai aproape de puterea Înaltului. În mare număr, intelectualii şi muncitorii se „abonau” la momârlani pentru produse proaspete, pentru lapte şi carne, şi nu numai. Uneori, cum e la români şi la majoritatea naţionalităţilor conlocuitoare, între cei cu sângele aprins de piperul din ţuică se iscau şi mici conflicte, se scotea şi câte-o brişcă sau câte un jungher folosit la belit oi şi miei, viţei nedeclaraţi la recensământul anual pentru animale. 

Spus fără ocolişuri, era un bun loc de întâlnire pentru concetăţeni şi cei din zonele învecinate, cu preţuri pentru toate buzunarele şi cu staţia pentru autobuzele transportului local aşezată alături, ca o invitaţie de nerefuzat pentru cei care, după chef, aveau dificultăţi într-ale mersului pe picioare…, un loc unde dascălul Tăian fixase întâlnire cu pictorul Bela, un artist interesant, menţionat şi în Dicţionarul naţional de profil.  

xxx

- Îi urmăreşti, dragule? Azi e sărbătoare pentru momârlani, una pre-creştină, un fel de „nuntă a oilor”, se slobod berbecii în turmă, să mârlească. O să înţelegi că aici omul şi natura, adică momârlanul şi pământul, animalele lui…

Ştii, mă doare că noi, intelectualii, avem salariile aşa de mici, că mirosim a cartofi prăjiţi şi la şcoală, şi la crâşmă, că la biserică… mai bine zis mirosim din plin a „spirit tovărăşesc”, te-ai gândit  câţi  „proletari” am „alfabetizat”?

xxx

Crâşma se umplea repede, erau trei rânduri de mese în sala mare şi în încăperea barului erau mulţi care serveau „la botul calului”. La mesele din mijloc, ca să-i vadă lumea, câţiva tineri momârlani cam zurbagii începură strigături „de după miezul nopţii”, chiar dacă era mult până la miezul zilei. Lângă sobă, singur la masă, un oier care nu era din localitate se îndeletnicea cu golitul unei sticle de ţuică şi mânca mititei dintr-un carton mare, fără să arate vreun interes faţă de tinerii gălăgioşi. Dar nu întotdeauna a sta liniştit şi la locul tău îi mulţumeşte pe cei puşi pe scandal…

xxx

Pictorul îşi reluă vorba şi Tăianul deveni atent.

- Ştii, pe toţi ne-a făcut femeia, această mirabilă întocmire din coasta bărbatului, pe care eu o vreau, la vârsta mea de aproape opt decenii, cu gură mai mică şi cu poftă de pat mai scăzută, normal că mă laud, ce zâmbeşti neîncrezător? Ne domină femeile, domnule, în învăţământ sunt majoritare, bărbaţii să coboare în mină, acolo salariile sunt de două-trei ori mai mari decât la şcoală… adică o să scadă disciplina şi o să se umple Valea de nimuluşi şi nimicuşi, experţi în „inima lui Stalin” şi campioni precum „excavatoarele cu barbă”, oho, avem spectacol!

xxx

Unul dintre tineri îl ochi pe oierul de lângă sobă şi începu să-l necăjească.

- Fraţilor (se vede treaba că erau fraţi de cruce…), până să cobor din munte, de la stână, am pus la pământ o namilă de prin Loman, avea cu el o bâtă cât aia de lângă sobă, apoi i-am îndreptat oasele cu ea!

Sprijinită de bituşcă, să nu lunece pe „mozaicul” încăperii, era bâta ciobanului.

Omul îşi turnase ultimul pahar de ţuică şi mesteca ultimul mititel copt pe grătar, imperturbabil. În sală se lăsa linişte grea, tânărul era cunoscut pentru scandaluri şi bătăi cu brişca. Parcă îndemnat de ceasul rău, cel îmbrăcat în costum fecioresc de zonă se apropie de oierul care transpirase în hainele-i groase, de suman şi cu un pieptar din piele de oaie peste cămeşa de in. Se aşeză neinvitat, scoase brişca din curea şi, având spatele asigurat de fraţii de cruce, începu:

- Bă, şapte slugi ca tine am pus pe fugă la nedeia din Poiana Muierii, aşa-i că unul dintre fricoşi erai tu? Ia ridică-te, să te văd mai bine, vezi cuţitul?

Şi, fără veste, repezi pumnul în care ţinea brişca înspre tăblia din brad a mesei, înfigând tăişul până-n prăsele, strigând:

- A doua lovitură în tine intră, pe mine nimeni, mă, niciodată nu m-o întrecut…

Încerca să scoată lama cuţitului din tăblia mesei, dar nu mereu ceea ce intră uşor e la fel de uşor să iasă. Fulgerător, oierul îşi repezi braţul drept peste cel al flăcăului, dintr-o parte, cât să rupă lama, ceea ce îl scoase din sărite pe tânăr. Se auziră câteva înjurături, bătăuşul îşi repezi pumnul spre faţa ciobanului, ceea ce îl făcu pe oier să folosească scurt braţul stâng, cu care lovi la încheietura gâtului cu omoplatul cu aşa putere, încât trupul tânărului se prăbuşi peste mesele din centrul sălii, pe care le „mătură” până spre zidul din partea opusă, lăsând locul gol. Încet, parcă pentru a arăta că nu îi este deloc frică de cei care săriseră să-l ridice pe cel căzut, oierul se ridică arătând o statură impunătoare, de peste doi metri, din câţiva paşi ajunse la cel căzut, care nu-şi venea în fire, îl ridică de curea şi-l întinse pe una dintre mesele golite, rostind rar:

- Bă, puţoiule, ar trebui să te bat până să-ţi iasă toţi gărgăunii din cap, da’ ai mare noroc că după ţuică şi mititei proaspeţi mă prinde lenea, auzi? Şi spune-le ăstora de zici că ţi-s fraţi să te ducă în pace acasă, că pe mine lenea nu mă ţine mult…, da-i fain că acum ai şi ring de dans, de nu ţi-o fi trecut pofta!

Şi, părăsindu-l pe bătăuşul chircit de durere, fără să-i bage în seamă pe ceilalţi, îşi luă bituşcă şi bâta, dădu „sănătate bună şi noroc” la toată lumea şi plecă spre piaţa mică a localităţii, unde îl aştepta calul. La ieşire, cum ospătăriţa tocmai îşi flutura fusta să ajungă repede la mesele deranjate, îi strecură o hârtie în palmă:

- Cer iertare, dar lumea a văzut că nu eu sunt vinovatul, cer iertare!...

xxx

La masa lor, lângă fereastră, Tăianul şi Pictorul îşi încrucişară privirile. Se auzeau în ele, dinspre partea băştinaşului, într-o limbă a trecerii prin viaţă, o întrebare: „cât din oierul acela sunt eu?”, şi dinspre prietenul său maghiar: „un tablou intitulat La Şomu n-o să mă lase să dorm o perioadă, la vârsta mea e chiar recomandat…”.

Ioan Dan BĂLAN

Fragment din romanul „Semnele Prezentului”