17.06.2015,  11:14:07 | 0 comentarii | 6157 vizualizari
In Memoriam. Prof.univ.dr.ing. Aron Poantă: „Universitatea nu există prin ziduri, ci prin oameni!”
de Ziarul Vaii Jiului

Despre Aron şi Petre Poantă. Din Cerişor

- D-le profesor, lumea vă cunoaşte ca un om al şcolii, ca  om de ştiinţă şi cred că mai puţin ca pe un om cu o biografie spectaculoasă. Sunteţi născut la Cerişor, în Ţinutul Pădurenilor, şi sunteţi vărul unui important critic literar român, Petre Poantă. Vreţi să ne spuneţi povestea acestui ţinut şi a celor două familii Poantă? Cum se face că unul dintre copii a ales cariera ştiinţifică, iar celălalt cariera literară, excelând fiecare în domeniul  său? Cum s-a întâmplat, pas cu pas? 

- Problema este destul de delicată.... Nu prea îmi place să vorbesc despre mine, dar dacă aţi provocat-o am să încerc să pun în discuţie aspectele legate de ceea ce aţi spus. Ţinutul Pădurenilor poartă această denumire din cauză că, pentru orice acces în zonă, drumurile trec prin pădure. De aici a fost botezat Ţinutul Pădurenilor. Această zonă a fost cândva, şi îmi pare rău că vorbesc la trecut, foarte animată. Era foarte animată pentru că exista o oază de stabilitate. Pădurenii au fost nişte oameni care foarte greu au acceptat, chiar într-o comunitate locală, într-un sat, accesul altora din alte zone. Vorbesc la trecut pentru că, la ora actuală, din ceea ce a existat odinioară acum nu mai există decât foarte puţin. Mă refer la Vadul Dobrei cu exploatarea minereului de fier, la Ghelari, la Lelese, la Cerişor - locul unde se exploata talcul. La Lelese, ce se mai exploatează azi se face doar la nivel de carieră. Era o zonă foarte animată, cu toate că era o zonă cu altitudine foarte înaltă. Vreau să vă spun că, la noi în curte, este o altitudine de 750 m. Oamenii existau, deoarece se ocupau şi de agricultură, pe lângă faptul că lucrau la mină, la talc, la Ghelari sau la minereul de fier de la Teliuc. Mi-aduc aminte că, pe când eram copil, în satul în care m-am născut erau trei stâne. La ora actuală nu mai este picior de oaie. Zona este depopulată, majoritatea au migrat spre Deva şi Hunedoara. În consecinţă, populaţia (nu numai din satul meu, ci din toată zona Pădurenilor) a scăzut dramatic. În Vadul Dobrei nici nu ştiu dacă mai există cineva. Poate doar casele care au fost. Revenind la ce m-aţi întrebat, vreau să vă spun că Petre Poantă a fost un absolvent de liceu cu profil real şi, cu toate acestea, a urmat calea literaturii. Eu, ce să vă spun? Mie mi-au plăcut mai mult cifrele şi se pare că fiecare om are un destin în viaţă. Aparent, zic eu, în problemele mari faci ce vrei. Dar eu zic că am ales bine şi am optat pentru ce mi-a plăcut. 

- Familiile dvs. erau apropiate din punct de vedere al spaţiului, ca să zic aşa? Eraţi vecini? 

- Satul nostru este foarte compact. Deci, pot să spun că distanţa între case nu era mai mare de 100 de metri.

- Aţi copilărit împreună?

- Am copilărit împreună. El era cu trei ani mai mare decât mine. Sigur că am copilărit împreună până la un moment dat. Pentru că, începând din clasa a V-a, am părăsit amândoi satul şi ne vedeam, într-adevăr, doar în vacanţe. Ne-am luat lumea-n cap, ca să zic aşa, pentru că în sat la noi nu erau decât clasele I-IV…

 

Destinul omului pe ruta Cerişor-Alun-Braşov-Petroşani

 - După Cerişor unde aţi plecat?

- După Cerişor am plecat la Alun până la 8 clase, după care am plecat la Braşov. Acolo am făcut liceul, după care am venit la Institutul de Mine din Petroşani, la Facultatea de Electromecanică.

- Dar cum aţi ales Braşovul?

- Ecuaţia a fost simplă. Aveam un frate, căsătorit acolo, care este cu şapte ani şi jumătate mai mare decât mine. Hunedoara nu avea internat la vremea respectivă, şi atunci se pare că asta  a fost opţiunea cea mai sigură.

- Câţi fraţi aveţi?

- Numai noi doi suntem. Eu şi fratele meu de la Braşov.

- El a rămas la Braşov?

- El a rămas la Braşov, sigur că da. Momentan, este pensionar...

 

No, băiete, tu eşti căzut în cap!

 - Şi de la Braşov cum aţi ajuns la Petroşani? Nu puteaţi să rămâneţi să faceţi o facultate acolo?

- Am să vă povestesc istoria.... Pe toată perioada liceului am avut un profesor de fizică (care ne era şi diriginte) ce era preocupat şi de informatică. Algebra bună o făcusem cu regretatul profesor încă din liceu pentru că făceam şi cercuri de specialitate. El, ca diriginte, tot timpul mă întreba unde vrea să dau admitere. Eu am vrut să mă duc la electronică. Şi i-am zis domnului diriginte  că mă duc să dau la electronică fie la Bucureşti, fie la Cluj. Părinţii, oameni cu scaun la cap, îmi ziceau pe bună dreptate: „Bine, tu te duci la Bucureşti, dar frate’tu îi în Braşov!”. Spre Bucureşti nu chiar optam, dar spre Cluj - da. Un alt profesor mă întreabă: „De ce nu dai la electromecanică la Petroşani fiindcă mai sunt colegi de-ai tăi acolo şi poţi s-o faci foarte liniştit. De ce trebuie să mergi  la Bucureşti?”. Şi, atunci, după ce mi-am scos diploma de bacalaureat, a trebuit să iau o decizie. A fost o distanţă, între BAC şi admitere, de două săptămâni şi, în acest timp, m-am întâlnit cu dirigintele meu. Şi îmi zice: „No, Poantă, unde mergi? La Bucureşti? Sau la Cluj?” Şi îi spun: „Dom’ profesor, nici acolo, nici dincolo. Mă duc la Petroşani…”. În paranteză fie spus, eu, ca să fiu sincer, nu fusesem până atunci în viaţa mea în Petroşani.  Pentru că, dacă l-aş fi văzut cum arăta pe atunci, sigur nu veneam!

Şi dirigintele meu îmi zice: „No, băiete, tu eşti căzut în cap!”... „Dom’ profesor, asta este!”. Când am venit la Petroşani, am ajuns dimineaţa la 4. Mă gândeam că dacă aş fi avut bani m-aş fi întors urgent. Şi m-aş fi dus direct la Cluj. Uite aşa a fost... După asta,  am avut oportunităţi să mă duc în Cuj, după absolvire. Am avut oportunităţi, după aceea, să mă duc şi la Braşov. De aceea, revin, în problemele mari aparent faci ce vrei şi mai mult faci ce trebuie.

 

Actualul rector a plecat de la fostul UMIROM

- După ce aţi absolvit facultatea, aţi rămas direct în cadrul Institutului de Mine?

- Eu am prins foarte multe reforme în învăţământ. Am fost prima promoţie cu 8 clase, respectiv cu 12 clase. Ultima promoţie cu 8 clase care a mai dat examen de absolvire. Când am terminat facultatea, cu o săptămână înainte de repartiţii, a venit o lege prin care se spunea că nu se mai poate rămâne în cercetare şi în învăţământ direct decât după un stagiu prealabil în producţie. Şi atunci am primit o dublă repartiţie, având în vedere situaţia profesională. Nu vreau să fiu acuzat de lipsă de modestie, dar am fost şef de promoţie... Şi mi s-a dat repartiţie dublă, cu obligativitatea de a face stagiul în producţie. Dar, pe perioada stagiului, aveam şi calitatea de cadru didactic asociat.

- Şi unde aţi fost repartizat?

- Am luat eu repartiţie la UMIROM, pentru că aveau o secţie de automatizări. După ce am terminat stagiatura, am revenit, cu normă totală, la institut. Pentru că eu aveam, oricum, dublă repartiţie guvernamentală. Nu altfel...

 

Între casa rectorului şi cea a doinitorului se interpun două dealuri

- Aş vrea să revenim  la Ţinutul Pădurenilor... L-aţi cunoscut pe Drăgan Muntean?

- Oh....(lăcrimează) Îmi creaţi o stare de emoţii... Am fost prieteni buni. 

Ne-am cunoscut încă din copilărie, ca să spun aşa… El era mai mic cu 5 ani decât mine. Drăgan a plecat de acasă începând tot cu clasa a V-a. După care a fost la şcoala de muzică, după care la Pedagogică, la Deva. La un moment dat, noi aveam aici o formaţie de dansuri care a fost şi în Danemarca. Cei care cântau la noi erau trimişi de primul secretar de la judeţ (care era atunci Moga) şi nu erau alţii decât cei de la liceul pedagogic. Drăgan Muntean, pe atunci, cânta la clarinet. Apoi a continuat cu taragotul şi abia după aceea a trecut la solo voce. În momentul când venea el aici nici nu se punea problema de afirmare. El doar cânta în formaţia liceului pedagogic… Eu terminasem institutul, dar soţia mea mai era încă studentă. Întotdeauna mă duceam la repetiţiile lor, mă întâlneam cu el, discutam şi, după aceea, s-a întâmplat minunea cu lansarea. Ceea ce a urmat se ştie. Drăgan Muntean a devenit unul dintre cei mai cotaţi doinitori din ţară.

- Acum, în satul său, se face un festival în memoria lui. Are şi o casă memorială?

- Drăgan şi-a făcut o casă memorială din casa părintească. Festivalul el l-a iniţiat. Era un Festival al pădurenilor la Ghelari. După care el a scos acest festival în Dealul Cornetului, pe care-l şi cântă. Poieniţa Voinii este, însă, o zonă extraordinară. Parcă e un amfiteatru care poate absorbi foarte multă lume. Pot să vă spun că, în virtutea relaţiilor care le avea, a relaţiilor de prietenie vorbesc, veneau cântăreţi de mare valoare. Dealurile alea erau pline de maşini. Au fost şi ani în care au fost şi peste 10.000 de participanţi la Festivalul Pădurenilor de pe dealul Cornetului!

- Casa memorială a cântăreţului Drăgan Muntean este departe de casa dvs.?

- Satul unde s-a născut Drăgan se cheamă Poieniţa Voinii. Ne despart două dealuri.

 

Cerişorul natal e un cer mai mic?

- V-aţi întrebat, vreodată, de ce îi zice satului dvs. Cerişor?

- Să ştiţi că m-a preocupat problema etimologiei cuvântului. Colegii mei care au fost acolo cu diverse ocazii (şi în special triste, nu vesele) au zis că, având în vedere că satul meu e pe o coamă de deal, Cerişor poate veni de la un „cer mai mic”. Citind studiile pe care le-au făcut unii şi având în vedere şi altitudinea la care este satul, am o altă teorie. Sigur, acolo nu este prea abrupt, pentru că este prea jos, dar acolo este fagul şi se pare că pe un deal vecin este o pădure de stejar şi se spunea că vine de la cer. Adică, tot o esenţă tare şi de aici ar fi etimologia cuvântului „Cerişor”. Toată lumea a speculat, a zis că e de la altitudinea mare şi că acest cuvânt vine de la un „cer mai mic”. Dar alte puncte de vedere sunt legate de faptul că ar fi fost păduri din categoria stejarului. Deci, a fost o zonă cu arborele ăsta. Deocamdată, sigur, nu ar putea nimeni să vă spună…

- Dvs. spre ce aţi înclina? Care varianta v-ar plăcea să fie adevărată?

- Mie, să ştiţi, că ambele variante îmi plac. Prima îmi place mai mult pentru că acolo când există zile frumoase, cu soare, este un cer cu o particularitate mai deosebită.

- De ce credeţi asta?

- Nu ştiu. Asta n-aş putea să o explic, dar a fost remarcată şi de alţii. Şi, în special, de soţia mea care zicea că „aici e alt cer”, şi ziceam că de aia îi zice Cerişor.

 

Oamenii Cerişorului sunt, în general, oameni tehnici

- Domnule rector, sunteţi, probabil, fiul cel mai important al satului, alături de criticul literar Petre Poantă. Mai sunt şi alţi intelectuali care au pornit de acolo? Care dintre ei s-au realizat?

- Avem! Avem destui! Avem în special în domeniul tehnic. Avem ingineri mulţi care sunt de acolo, care activează în diverse domenii, chiar şi un director general pe firme de asigurări. Chiar şi un nepot de-al meu intră în categoria asta. Petre a fost un deschizător de drumuri, pentru că el a fost cu trei ani mai mare decât mine, după care am urmat eu. Şi după care, în timp, au venit şi alţi tineri care s-au dedicat studiului şi învăţământului. 

- Era o tradiţie acolo între oamenii locului să-şi dea copiii la şcoli? Sau trebuia să rămână acasă să îngrijească de gospodărie? Care era filozofia ţăranului din Cerişor?

- Filozofia zonei era foarte clară, mai ales atunci la începuturi. Pentru că acolo era  cariera de dolomită, în capătul satului, pentru că era cariera de talc, pentru că era calcar, se putea să faci o şcoală de maiştri sau inginerie şi puteai să vii acolo. Ce să vă spun? Zona nu se pretează la agricultură. Lumea a dus-o bine acolo prin faptul că au fost lucrările astea de minerit şi cariere unde lucrau majoritatea oamenilor şi de unde aveau venituri. Eu vreau să vă spun că, de exemplu, străbunicul meu din partea mamei a lucrat la mina Ghelari. Bunicul meu a lucrat tot acolo, tatăl meu a lucrat la noi, în Cerişor, la talc.

 

A fost greu să-l înveţi pe om cu lenea. Darămite cu munca…

- Domnule rector, ca om de ştiinţă, cum aţi putea reînvia o zonă moartă? Fiind din Cerişor, sunteţi, totuşi, cel mai  aproape de cer!

- Este greu de reînviat!

- Dar de ce a murit Cerişorul?

- Este o ecuaţie simplă! Având în vedere altitudinea la care e, exceptând Cerişorul şi încă vreo două sate din zona Pădurenilor care nu au fost colectivizate, toate celelalte au fost colectivizate. De exemplu, în Lelese, în Alun s-au ridicat nişte grajduri impunătoare din cărămidă şi au adunat animalele. În primăvara următoare toate au murit de inaniţie. Atunci când s-au colectivizat, eu eram prin clasa a V-a sau a VI-a, şi îmi aduc bine aminte de această nenorocire...

- Păi ce, nu aveau ce să le dea de mâncare?

- Vă întreb un lucru: Când ştiai că nu-i al tău, cine se mai ducea să muncească? 

- Dar zona industrială de ce s-a închis? 

- Zona industrială a fost părăsită după revoluţie.

- De ce? Nu era rentabilă? 

- Talcul, de exemplu, era căutat şi recunoscut! Dolomita - care era fondant la furnale, din moment ce siderurgia s-a dus naibii, atunci nu mai avea obiect. Dar talcul mai putea să reziste. Minele de la Vadul Dobrii s-au închis demult, pentru că zăcământul s-a epuizat şi concentraţia era absolut ineficientă pentru a mai putea fi prelucrată. Şi atunci, încet, încet, lumea când a văzut că nici agricultura nu mai merge a început să migreze spre Hunedoara, Deva şi aşa mai departe...  Dar pe de altă parte, pur şi simplu pentru că ăsta este omul... Vrem sau nu vrem, să recunoaştem, alegem calea de minimă rezistenţă. 

- D-le rector, ca fiu al satului, cum v-aţi gândit că s-ar mai putea reînvia satul românesc? Şi Cerişorul şi toată zona asta a Pădurenilor... Aţi zis că, azi, sunt nişte sate părăsite.

- Da. De exemplu, Cerişorul revine la viaţă în special de marile sărbători, de Crăciun, de Paşti, de Rusalii, deoarece atunci tot tineretul vine şi petrece sărbătorile acasă. E greu să-i readuci, pentru că fiecare are deja un job şi nu renunţă la el. Îi clar, indiferent ce promisiuni are pământul, cu înălţimile lui, el nu îţi oferă nimic. Ş-apoi ştiţi că munca în agricultură e mai grea, şi eu, făcând o analogie la ceea ce se întâmplă şi în învăţământ, constat că a fost greu să îl înveţi pe om cu lenea. Darămite cu munca…

 

Important e să vezi că mai mişcă ceva acolo în curte

- Vă duceţi des pe acasă? Mai aveţi la cine merge?

- Nu mai am pe nimeni acolo. Dar am casa părintească unde am făcut, să zic aşa, tot ceea ce trebuie pentru a avea un confort. Sigur, mai greu este iarna. Fiind în zona Pădurenilor, nu ne putem plânge de lemne. Dar ca să încălzeşti casa îţi trebuie 2-3 zile. Dar mergem acolo, mergem şi pe câte 10 zile. Ceea ce mă bucură este că şi copiii merg cu drag acolo, fără niciun pic de probleme. Când nu se mai pune problema temperaturii scăzute, împărţim distanţa de la Petroşani la Cluj şi, împreună cu cuscrii, mergem la Cerişor. Asta pentru a mai scuti din distanţă dar, oricum, le place. E curte, e aer curat. Îi mulţumim Domnului că avem tot confortul ca să putem să ne simţim bine. Iarna mergem mai rar, v-am spus de ce, dar mergem şi iarna. Chiar dacă plec sâmbătă dimineaţa şi revin sâmbătă seara. Mai am acolo ceva vietăţi...

- Cine mai are grijă de ele?

- O vecină.  Am nişte găinuşe. Nu am suportat ideea să nu văd nicio mişcare în curte atunci când mă duc acasă. Mama s-a dus fulgerător... Nu le ţin pentru vreun beneficiu, Doamne fereşte! Dar e important să vezi că ceva mişcă ceva, acolo în curte.

- Părinţii ce ţineau, când mai  erau în putere?

- Oi, vaci, boi. Tata a murit la 76 de ani, în 1993. Aveam mari discuţii cu tata şi tot încercam să-i conving să renunţe la ei, că avea nişte boi demenţiali, care au fărâmat uşa la grajd. O mie de kile - unu! De multe ori le spuneam părinţilor mei: „Voi cheltuiţi din pensie pentru ferma asta care nu prea vă aduce mari beneficii sau aproape deloc”. Dar răspunsul l-am primit foarte scurt, după care m-am lecuit: „Noi aşa suntem învăţaţi!”.

- Şi după ce s-a petrecut tatăl dvs., mama a mai continuat să ţină gospodăria?

- Mama a continuat să ţină gospodăria, dar n-am mai lăsat decât o singură vacă.

Pe restul le-a vândut. Vreo 4 ani, cât mai trăia fratele lui tata, au mai ţinut patru oi. Dar le ţinea la el. Acolo era vorba de obţinere de furaje. Mai mergea fratele meu, mai mergeam şi eu pe acasă, dar, la un moment dat, am zis că nu se mai poate. Nu mă mai puteam împărţi în prea multe părţi.

 

Puşca ecologică a vânătorului Poantă

- Despre ce îi plăcea să cânte lui Drăgan Muntean? Care erau temele lui favorite? Erau legate de Poieniţa Voinii?

- Folclorul favorit al lui a fost doina, iar cântecele au fost culese din zonă. Apropo de Cerişor, el cânta despre o „Mândruţă din Cerişor/ Ştiu că de gură ţi-e dor...” (râde).

- Domnule profesor, am auzit că sunteţi un mare amator de vânătoare. Ce puteţi să ne spuneţi despre asta?

- Chestiunea este puţin inexactă! Am să vă spun de ce... Eu ştiu că am fost mediatizat şi pozat ca om cu puşcă. Dar eu, întotdeauna, am spus că „nu sunt vânător! Eu sunt un om cu puşcă!”. De ce mi-am luat armă de vânătoare? Din dorinţa de a merge în natură. Mereu am spus-o şi v-o spun şi vouă: Puşca mea este ecologică! N-am împuşcat pentru că nu puteam. Îmi era milă... Şi toată lumea mă întreba, atunci, de ce mi-am mai luat armă? Pentru simplul motiv că altfel nu puteam să fiu alături de dvs. (de vânători – n.r.) şi să mă plimb! Am văzut zone pe care, altfel, nu le-aş fi văzut niciodată. Se pare că şi vânatul are instinctul de conservare, dar cu toate astea nu se ferea de mine. Probabil că ştia că eu sunt om inofensiv. Dacă am armă de vânătoare? Da, o am şi acuma. Şi ţin la ea. Dar dacă am fost vânător - nu, niciodată! 

- Deci satisfacţia dv. nu consta în vânat, ci în călătoriile făcute în mijlocul naturii?

- Vă rog să mă credeţi că am făcut, odată, o crimă. Eram la începuturi. Atunci am dat drumul solicitării mai multor tovarăşi de vânătoare. Îmi strigau toţi că prada trecea pe lângă mine şi să trag. Dar cred că şi iepuraşul acela a fost un sinucigaş! Vreau să vă spun că nu am putut să mă ating de carnea iepurelui şi soţia mi-a spus: „Dacă nu mănânci, nu te mai duci la vânătoare!”. La un moment dat i-am zis: „Ştii ceva? Nu mă mai duc la vânătoare, dar nici din carnea aia nu mănânc!”. Vreau să vă spun că în ziua aia n-am putut să mănânc nimic. Mă mustra conştiinţa... 

- De la un biet iepure?

- Bine, după aia m-am lecuit. Dar nici nu mă mai gândeam să ridic arma!

- Apropo, la petrecerile vânătoreşti, dvs. ce poveşti le spuneaţi?

- Eu nu le spuneam nimic. Ascultam. Pentru că lumea ştia că nu am ce să povestesc din punctul ăsta de vedere. Regretatul profesor Păsculescu mă critica, după fiecare vânătoare. Îmi zicea că de ce îmi mai ţin arma dacă vine vânatul la mine, iar eu îi dau onorul (râde).

 

Românii, sub un singur drapel!

- La Festivalul basarabenilor de la Petroşani v-am văzut de câteva ori lăcrimând. Ce relaţii speciale aveţi cu Basarabia? Dincolo de faptul că aveţi foarte mulţi studenţi din Basarabia...

- Sigur că mă doare istoria lor, gândindu-mă prin ce au trecut şi prin ce încă mai trec. Poate că sunt o fire mai sensibilă, dar eu mă gândesc numai la ce s-a întâmplat după 1940 şi la deportările care s-au făcut şi aşa mai departe... Nu mă lasă indiferent ci, dimpotrivă, mă mir că au avut tăria şi au rezistat. Ceea ce nu cred că a fost un lucru uşor!

- Legat de situaţia actuală, dvs. credeţi că mai  este posibilă unirea acestor două ţări? 

- Eu am mai spus că, la următorul spectacol al basarabenilor, sper să fie pe scenă un singur drapel…

- Domnule profesor, am lăsat la urmă partea ştiinţifică care v-a adus, probabil, şi funcţia de rector. Cu ce v-aţi prezenta acum, la o imaginară judecată de apoi, din tot ce aţi scris de-a lungul unei  cariere didactice?

- Ceea ce am făcut este faptul că am ajuns profesor şi faptul că am ajuns profesor ascunde în spate o activitate ştiinţifică, publicistică care trebuia să răspundă unor exigenţe. Deci, ăsta e singurul lucru care vi-l pot spune. Ca să vă spun tot, câte lucrări am publicat, câte cărţi am scris, câte brevete am obţinut şi aşa mai departe, astea sunt toate cele care au contribuit să ajung profesor. Nu rector. Funcţia de rector este una administrativă.

 

Cine seamănă bălării, nu treieră bucate… (Shakespeare dixit!) 

- Cum vă explicaţi, domnule rector, faptul că, deşi ne aflăm într-o Vale în care mineritul moare, în mod paradoxal, pe Dealul Institutului se află cea mai importantă şcoală minieră din România. Cum vă explicaţi faptul că profesorii universităţii noastre nu sunteţi foarte prezenţi în Cetate? De ce credeţi că mineritul  moare încet şi singur, în timp ce Universitatea rezistă?

- Problema este destul de delicată. Vreau să vă spun un lucru… Chiar dacă pe unii o să îi supere. Cum vă explicaţi că suntem singura universitate care pregătim în domeniul minier,  iar lucrările legate de închiderile de mină şi multe alte lucrări de genul ăsta, toate au fost date în alte părţi şi nu la Universitatea din Petroşani? Şi de cine? De decidenţi care sunt absolvenţi ai universităţii noastre!

- Trebuie să existe o explicaţie! E de sorginte financiară? Sau ţine, oare, de competenţa DNA-ului? 

- Nu vreau să mă pronunţ aici, pentru că nu vreau să intru pe un teren minat. Dar sigur că există o explicaţie. Şi, dacă vreţi, una din explicaţii este reaua voinţă şi lipsa de respect faţă de şcoala pe care ai absolvit-o!

- Daţi-ne, vă rog, câteva exemple! Cine-s aceşti oameni? Sunt nume importante?

- Nu-i mai ştiu. Şi nici nu cred că are vreo importanţă…

- Are, domnule rector. Ar  trebui să faceţi o Listă a ruşinii la intrarea în Universitate...

- Credeţi că ajută?

- Poate că sunt eu naiv, dar cred că ajută. Căci nu toată lumea îi ştie... Dar vreau să vă mai întreb ceva. Mulţi dintre profesorii de la Universitate au făcut parte din consiliile de administraţie ale RAH-ului, CNH-ului şi ale tuturor urmaşelor acestora… Au avut ei vreun cuvânt de spus? Sau, au acceptat să fie partea minoritară dintr-un consiliu de administraţie şi care se mulţumea cu sinecura oferită de vreun partid?

- Consiliul de administraţie trebuia să aprobe nişte documente şi cam la asta se rezuma problema consiliului de administraţie. Deci, nu erau probleme ca să decidă. Asta dăm cuiva să rezolve! Aici se făceau şedinţe de consiliu de administraţie în care era ordinea de zi, aprobarea unui sindicat şi aşa mai departe.

- Şi strategia...? Nu o făcea sau nu ar fi trebuit s-o facă şi consiliul de administraţie?

- Mmm... Ba da... Vă zic, consiliul de administraţie se preocupa de aprobări, dar strategia trebuia să o facă organizatorii..

- Adică tot nişte absolvenţi ai institutului?

- Da, aşa este. Dar eu v-am relatat un fapt real… 

- ....şi trist!

- Foarte trist. Îmi asum ceea ce am spus.

 

Închidem ca să avem ce deschide!

- Cum vedeţi evoluţia Văii Jiului dacă minele se vor închide? Turismul nu cred că, aşa cum e conceput astăzi, o să aibă vreo influenţă hotărâtoare în economia Văii…

- Eu am făcut, odată, un joc de cuvinte la o teză de doctorat, când unii dintre referenţi au spus ceva despre închideri de mine. Şi am spus că, acum, închidem ca să avem ce deschide! Deocamdată, cărbunele nu este cel care poate fi expulzat din economie. Degeaba vorbim de energii alternative şi aşa mai departe. E ca şi în cântecul ăla „...cade frunza, cade/ Vântul când nu bate...”. Facem eoliene dacă nu bate vântul? Facem panouri solare. Dar dacă nu-i soare? Facem hidrocentrale, dar dacă nu plouă şi scad debitele? Până la urmă, cea mai constantă energie este tot asta a noastră. Chiar dacă este un pic costisitoare, dar este cea mai sigură. Eu nu vreau să mă pronunţ. Dar cred că lucrurile aşa vor sta.

- Dar cine credeţi că o să fie parte din jocul dvs. de cuvinte: „Închidem ca să avem ce deschide”? Generaţia noastră va mai apuca acele timpuri?

- Eu cred că lucrurile îşi vor reveni la matcă pentru că, la un moment dat, numai din importuri nu poţi să trăieşti. Mă rog, eu am mai zis, odată, că sunt bolnav de optimism, dar cred că încep să mă vindec... 

- Dom’le profesor, când aţi candidat aţi avut o deviză cu care aţi intrat în competiţia pentru întâia funcţie din universitate? Ce aţi vrea să faceţi după ce vi se termină mandatul? Să îl reînnoiţi? Ce aţi vrea să rămână după dvs. după primul mandat?

- Oricum, al doilea mandat nu mai urmează. Chiar dacă ar fi posibil... Aş putea să-i oftic pe contracandidaţi şi să spun că până la 70 de ani mai am. Aşa că nu ar fi o problemă… Dar eu am făcut tot ce mi-a stat în putere, la facultate, ca să găsesc oportunităţi prin care să creăm programe de studiu atractive. Pentru că asta este: nu poţi să faci abstracţie de piaţa muncii, şi de ceea ce solicită piaţa muncii. Ceea ce aş vrea, poate chiar am să supăr, dar nu contează, aş vrea mai multă seriozitate din partea unora şi mai multă implicare. Să nu uite, ceea ce am spus şi cu alte ocazii: „Universitatea nu există prin ziduri, ci prin oameni”.

 

Timpul este măsurătoarea muncii

- Ce aţi vrea să zică profesorii şi studenţii după ce vă terminaţi mandatul?

- Singurul lucru pe care l-aş vrea este să îmi zică ce am greşit sau dacă am făcut vreun lucru bun. Nu vreau să rămân altfel în memoria lor decât cum sunt şi cum am fost!

- Domule rector, aveţi pe birou două obiecte (un miner şi un clopoţel). Ne puteţi spune povestea lor?

- Aceste două obiecte, clopoţelul şi mascota, le-am primit de la fostul rector Pop când am preluat mandatul. Mascota simbolizează, ceea ce vorbeam mai înainte, un miner.

- Nu e cam gras?

- Era după reprofilarea galeriilor. Iar ăsta este un clopoţel, fin care de multe ori suni şi nu te ascultă nimeni.

- O să-l daţi mai departe?

- Eu l-am primit cadou şi ceea ce e primit cadou nu se dă. Aşa zic eu. Şi mă repet: Sunt bolnav de optimism, chiar dacă am început să mă mai vindec.

 

Interviu realizat de Mihai BARBU, publicat în „Ziarul Văii Jiului” în patru episoade în luna mai 2014


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 4 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter