06.08.2015,  15:15:20 | 1 comentariu | 4699 vizualizari
La Judecata de apoi a mineritului... Valeriu Butulescu şi Marian Boboc, doi scriitori cu competenţă în tehnica şi istoria mineritului, într-o discuţie literară despre mineritul de ieri şi de azi
de Marian BOBOC

Sub titlul „La Judecata de apoi a mineritului” vom publica, sporadic, diverse materiale publicistice, în care vom creiona starea mineritului Văii Jiului, vom portretiza oameni, fapte, întâmplări din lumea subterană (chiar şi atunci când e la suprafaţă…) a huilei. Primul chemat la „Judecata de apoi a mineirtului” este colaboratorul Ziarului Văii Jiului, Valeriu Butulescu, pe care îl vom prezenta succint, dar elogios, aşa cum, de altfel, îi place tare-tare mult.

Valeriu Butulescu a absolvit în mod strălucit Academia de Mine din Cracovia, cotată drept cea mai bună şcoală de minerit din lume. Este singurul străin, inclus de Rectoratul Academiei în topul celor mai valoroşi 25 absolvenţi, din toate timpurile. Şi-a făcut, şi încă pe bune, un doctorat în acest domeniu. Deşi e cunoscut pentru cărţile sale de literatură, a scris şi a publicat şi articole despre minerit. În mandatul său parlamentar, Butulescu a fost secretarul Comisiei pentru Minerit din Camera Deputaţilor. Apoi a lucrat neîntrerupt, peste 20 de ani, în structurile succesive ale combinatul minier (RAH, CNH, CEH), actualmente fiind angajatul cu cea mai mare vechime în această instituţie. Nu s-a pensionat, cum ar vrea unii, pentru că încă nu are vârsta necesară. Pentru că a văzut multe şi a trăit multe (inclusiv marile mineriade) i-am solicitat un interviu neconvenţional, fără pasiuni partizane, despre situaţia mineritului nostru, în contex european şi global. Iată ce a ieşit. (ZVJ).

 

Să murim cu „k”-ul de 1 şi cu tichete la teşcherea

Marian BOBOC: Domnule Valeriu Butulescu, sunteţi un bun cunoscător al mineritului românesc şi mondial. Cum explicaţi colapsul Văii Jiului?

Valeriu BUTULESCU: Nu este un colaps. Colapsul presupune un sfârşit violent. Ce trăim noi acum în Valea Jiului e mai degrabă o stingere lentă. Un amurg prelungit… O moarte blândă…

Marian BOBOC: În greacă se spune euthanasia...

Valeriu BUTULESCU: Corect. Dar dacă am început discuţia în termeni medicali, putem adăuga: euthanasia este un procedeu nepermis de legislaţie… Se pare însă că s-au dat derogările politice necesare. Logica unora este simplă. Dacă tot trebuie să murim, măcar să murim frumos. Când fiecare are k-ul maxim, sau acum oscilând între 0,95-1, şi câteva tichete de masă în buzunar, moartea pare dulce…

Marian BOBOC: Credeţi că boala mineritului nostru este incurabilă?

Valeriu BUTULESCU: Am crezut şi am sperat tot timpul că această criză a cărbunelui, care ţine de un sfert de secol, este vindecabilă. Eram marcat, probabil, de creşterea fără precedent a mineritului, din perioada comunistă. Nu puteam concepe România fără Valea Jiului, nici, nici Valea Jiului fără cărbune.

 

Dacă nu pot nemţii fără subvenţie, atunci cum să putem noi?

Marian BOBOC: Dar comuniştii au subvenţionat producţia de cărbune. Ori acum, noii noştri stăpâni de la Bruxelles, interzic acest lucru.

Valeriu BUTULESCU: Uniunea Europeană nu interzice totalmente subvenţionarea. Dimpotrivă. A extins-o la alte ocupaţii, cum ar fi creşterea de capre şi melci. În schimb, a sistat-o în cazul unor activităţi cheie, de importanţă strategică, precum mineritul…

Marian BOBOC: Poate funcţiona Valea minieră a Jiului fără ajutor de stat?

Valeriu BUTULESCU: Nu! Nu are rost să ne iluzionăm. Într-o economie liber-concurenţială nu se poate! Doar în condiţiile unor salarii de mizerie totală. Am spus-o răspicat, şi în Parlament, şi în faţa unor miniştri, de câte ori am avut ocazia. Dacă mineritul german, superdotat şi de mare performanţă tehnică, nu poate funcţiona fără ajutor de stat, atunci nu poate nici Valea Jiului. Dar toţi miniştrii, indiferent de culoarea lor politică, au strâmbat din nas. Au spus că trebuie să avem măcar doi lei profit. Că, vezi Doamne, aşa vrea paşa de la Bruxelles...

Marian BOBOC: Şi totuşi, ultimii 6 ani aţi funcţionat fără subvenţie.

Valeriu BUTULESCU: Am funcţionat, acumulând pierderi tot mai mari! Aşa am ajuns pe locul 1, de neinvidiat,  în topul naţional al firmelor perdante. S-a ignorat, cu bună ştiinţă, adevărul de mai sus.

 

La ceasul când industria grea a devenit atât de uşoară că s-a volatilizat… 

Marian BOBOC: De ce nu poate fi profitabilă la noi extragerea cărbunelui?

Valeriu BUTULESCU: Ea este profitabilă, dar nu în sens finaciar-contabil. Cărbunele a fost şi va rămâne componenta stabilă, sigură, a energeticii. Sursele neconvenţionale (eoliene, foto-voltaicele, hidroenergia etc.), deşi foarte atractive sub aspect ecologic, depind de intemperii: vânt, soare, ploaie. O naţiune matură nu-şi poate baza securitatea energetică pe buletinul meteorologic.

Marian BOBOC: Şi totuşi, aceste argumente astăzi nu mai conving...

Valeriu BUTULESCU: Din păcate, această retorică s-a demonetizat. Timpurile s-au schimbat. Acum facem parte dintr-o mare structură: Uniunea Europeană. Securitatea energetică este asigurată la nivel unional. Adică, dacă în România, consumul de energie depăşeşte accidental capacităţile proprii de generare, ne ajută ungurii, austriecii, bulgarii. Bucureştiul se descurcă şi fără Valea Jiului. Cel puţin aşa crede.

Marian BOBOC: Credeţi că cererea de energie poate depăşi capacităţile centralelor electrice în România?

Valeriu BUTULESCU: Greu de imaginat! Capacităţile sunt mari şi acoperitoare, rămase de pe vremea comunistă, când ţara fumega abundent, având o economie energofagă. Acum, când industria grea a devenit uşoară, iar cea uşoară s-a volatilizat, consumul de energie a scăzut de trei ori.

 

Despre ceva ce există, dar lipseşte cu desăvârşire…

Marian BOBOC: Dar necesitatea cărbunelui este recunoscută. S-a vorbit mult despre ponderea cărbunelui în aşa-zisul mixt energetic…

Valeriu BUTULESCU: S-a vorbit, dar numai la modul declarativ şi electoral. Ori, acest lucru ar trebui prins clar în strategia energetică. Strategie care încă nu există…

Marian BOBOC: De ce nu există? Lucraţi într-un serviciu care se cheamă, cam pompos, „Strategii”…

Valeriu BUTULESCU: Pe o uşă de birou poţi să scrii orice. Strategia energetică a României nu poate fi făcută la CEH, de către CEH. Fiind vorba de un document programatic de importanţă pentru siguranţa ţării, strategia energetică trebuie acceptată de toate forţele politice, aşa cum a fost cu aderarea noastră la UE, sau intrarea în NATO. Strategia trebuie să fie valabilă decenii la rând.  Dacă va fi ajustată major de fiecare guvernare, ea nu mai reprezintă o strategie. Faptul că la un sfert de secol de la Revoluţie, sau ce-o fi fost ea, nu avem încă o strategie energetică arată, o dată în plus, haosul lumii în care trăim…

Marian BOBOC: Credeţi că existenţa unei strategii energetice serioase şi durabile ar ajuta Valea Jiului?

Valeriu BUTULESCU: Ar clarifica mult situaţia. Dacă strategia prevede, de exemplu, asigurarea a 6% din energia ţării pe bază de huilă indigenă, atunci Valea Jiului ştie că are această sarcină de producţie.

 

În 2015 exploatare a cărbunelui cu unelte de la Muzeul „Mineritului”

Marian BOBOC: Poate asigura Valea Jiului 6% din energia ţării la un preţ competitiv?

Valeriu BUTULESCU: Depinde ce înţelegem prin preţ competitiv? Preţul energiei variază de la o zi la alta. La fel variază şi preţul cărbunelui de import. Ştim cu toţii că actualele preţuri la cărbune (printe cele mai scăzute din istorie) nu sunt întru totul  preţuri de piaţă, ci de conjunctură politică. Lupta dintre cele două mari supraputeri este mai aprigă decât oricând. Puma americană încearcă să sugrume ursul rusesc.  O formă de sufocare este prăbuşirea preţului la combustibili fosili (exportaţi masiv de Rusia), inclusiv la cărbune. Un lucru e cert. În present, Valea Jiului nu poate produce cărbune la preţ concurenţial cu Africa de Sud sau Australia…

Marian BOBOC: De ce?

Valeriu BUTULESCU: Pentru că aceia au uriaşe bazine carbonifere, aproape intacte, cu strate bogate, cu înclinări neglijabile, cu cenuşă puţină, fără falii, la mică adâncime, la mică distanţă de porturi. Şi mai dispun de dotare tehnică de ultimă oră. În vreme ce la noi, exploatarea industrială se face de 150 de ani, panourile bogate, cu o tectonică suportabilă s-au terminat de mult. Exploatăm zone îndepărtate, la kilometri întregi de puţ, cu metode de exploatare străvechi şi utilaje luate parcă de la Muzeul Mineritului.

Marian BOBOC: Ne puteţi da un exemplu mai plastic?

Valeriu BUTULESCU: Noi, dacă vrem, putem cultiva roşii pe dealul de la Dâlja Mare. Nu va fi uşor. La noi iarna e mai lungă, soare mai puţin. Va trebui să facem solar, să ancorăm roşiile, să nu o ia la vale. Când roşiile de Işalniţa dau în pârg, ale noastre vor fi încă în floare. Când ale noastre se coc, pe piaţă preţul kilogramului scade sub un leu? Cum să te menţii pe piaţă, la concurenţă cu zarzavagiii consacraţi ai Doljului? Aşa e şi cu mineritul! Cum să ne menţinem pe piaţă, la concurenţă cu mineritul supertehnologizat al Africii de Sud?

 

O vorbă de dânşii inventată: retehnologizarea

Marian BOBOC: S-a vorbit enorm, ca să nu spun că s-a bătut apa-n piuă, despre retehnologizare. Chiar deputata Monica Iacob-Ridzi a promis un complex la Mina Livezeni.

Valeriu BUTULESCU: S-a vorbit. Din păcate, retehnologizarea nu se poate face cu vorbe. Şi nici cu fonduri de producţie. Din cărbunele vândut abia ne achităm salariile. Statul, care este proprietarul acestor mine, ar trebui să se caute prin buzunare şi să cofinanţeze modernizarea minelor viabile. Aşa au făcut nemţii. Aşa a făcut, şi încă mai face, Polonia.

Marian BOBOC: Au fost, totuşi, câteva acţiuni de retehnologizare…

Valeriu BUTULESCU: Au fost trei, mari şi late, într-un sfert de secol. Toate punctuale.  Prima (1991,Valea de Brazi) şi a doua (2003, Paroşeni) au avut ca obiect mine neviabile, azi închise, sau în curs de închidere. A treia (2007, EM Lupeni) a modernizat un singur abataj. Cu o floare, fie ea şi de import, nu se face primăvară.

 

Retehnologirea cu ochii oblici

Marian BOBOC: Dar marea retehnologizare trâmbiţată acum doi ani, de Andronache şi Drăgoi? Cu chinezii…

Valeriu BUTULESCU: A fost o simplă manevră electorală. S-a văzut clar că nu a fost ceva serios. Un proiect megaloman, total nerealist. S-a dorit achiziţionarea a peste 300 de utilaje (unele deosebit de complexe), la o valoare estimată de 100 milioane euro!!! Trebuie mult tupeu, să lansezi o asemenea fumigenă, când tu nu ai bani nici pentru explosibil sau cuţite de combină…

Marian BOBOC: Se vorbea despre un „credit la furnizor”, adică să ne dea chinezii, şi banii, şi marfa…

Valeriu BUTULESCU: Asemenea tranzacţii sunt posibile. Şi chinezii, care au o tehnică minieră avansată, au fost dispuşi să semneze cu noi un asemenea contract. Cereau, totuşi, şi pe bună dreptate, nişte garanţii de stat, privind rambursarea, peste ani, a creditului. Aveau nevoie de garanţia că li se va plăti. Pentru ei, cuvântul de onoare al directorilor generali de atunci nu era o garanţie serioasă.

Marian BOBOC: De ce era atât de importantă garanţia pentru chinezi?

Valeriu BUTULESCU: De teamă că-şi pierd marfa şi banii. Justiţia chineză e dură, nu se joacă de-a controlul judiciar cu infractorii. Nu există, ca la noi, atâta compasiune faţă de hoţi. Cine semnează un contract riscant, păgubind serios statul şi furând poporul, este executat public, pe stadion. În timp ce hoţii noştri de categorie grea se relaxează în celule de 5 stele, se tratează la spitale penitenciare şi scriu tratate de drept penal.

Marian BOBOC: Şi de ce statul nostru nu a dat acea garanţie?

Valeriu BUTULESCU: Pentru că nu s-a vrut acea retehnologizare.  S-a dorit doar să se scrie despre ea prin gazete. Chinezii s-au prins că e doar vânătoare de voturi! De aceea nici măcar n-au venit la licitaţie…

Marian BOBOC: Poate au avut şi alte motive…

Valeriu BUTULESCU: Au avut. China, nefiind membră UE trebuia să obţină certificate INSEMEX pentru 300 de utilaje!!! Asta însemna milioane de euro în plus, şi ani întregi de aşteptare… Un lucru e cert! Chinezii n-au venit…

 

„Avioanele de hârtie” poloneze

Marian BOBOC: Au venit în schimb polonezii…

Valeriu BUTULESCU: Au venit, dar tot fără folos. Polonia, fiind membră UE nu trebuia să-şi certifice la noi utilajele. Certificatele lor de folosire a utilajelor în subteran sunt recunoscute.  Polonezii nu aveau handicapul chinezilor. În toate minele Văii Jiului lucrează, de multe decenii, numeroase  utilaje poloneze. Oferta lor tehnică a însumat 60 kg de hârtie…

Marian BOBOC: 60 de kilograme de hârtii făcute de pomană? Acestea sunt „avioanele de hârtie” traduse de dumnevoastră? Aşa citeam într-un ziar local…

Valeriu BUTULESCU: Nu trebuie ironizată munca nimănui. Nici măcar a traducătorilor. Polonezii au avut cinci traducărori ai lor. Pentru că oferta trebuia depusă în română. Deci „avioanele de hârtie” au fost făcute de polonezi, cu oamenii lor, pe cheltuiala lor…

Marian BOBOC: Şi dv. n-aţi făcut niciodată avioane de hârtie?

Valeriu BUTULESCU: Am făcut. Mai ales când eram copil. Din experienţă vă spun că cele mai bune avioane se fac din hârtie de ziar…

Marian BOBOC: Probabil cele construite din „Ziarul Văii Jiului” sunr cele mai competitive…

Valeriu BUTULESCU: Vorbind absolut serios, ca salariat al CEH, pe umila funcţie de traducător principal, am mult de lucru. Pot confirma acest lucru zeci de colaboratori de la toate unităţile miniere. Deşi proiectul retehnologizării cu Polonia a fost ratat, Valea Jiului derulează sute de contracte cu parteneri polonezi. Contracte care presupun discuţii tehnice, negocieri, o intensă corespondenţă, zile şi nopţi petrecute în abataje, cu echipele de service. În situaţia în care industria noastră de maşini miniere s-a prăbuşit complet, am fost nevoiţi să apelăm tot mai mult la importuri. Nu poţi face minerit numai cu plasă şi bolţari. Iar Polonia, a fost la acest capitol, pe locul 1, încă din vremea comunistă.

 

Traduttoretraditore

Marian BOBOC: Cum s-au făcut importurile?

Valeriu BUTULESCU: O vreme s-au făcut prin intermediari interni, care îşi puneau adausuri comerciale consistente. Apoi s-a apelat direct la producătorii polonezi. Şi atunci, spre disperarea unora, preţurile s-au înjumătăţit. Iar contractile directe cu polonezii s-au făcut prin licitaţie, conform legilor…

Marian BOBOC: Deci nu traducătorii „căpuşează” mineritul Văii Jiului?

Valeriu BUTULESCU: Traducătorii sunt salariaţi, fac ce li se cere şi ce scrie în fişa postului. Cândva aveam nu mai puţin de cinci traducători de poloneză. Acum, pe tot CEH-ul suntem cinci în total. Unul de poloneză şi patru de engleză.

Marian BOBOC: Patru de engleză? Aveţi atâtea contracte cu lumea anglofonă?

Valeriu BUTULESCU: Direcţia minieră nu are asemenea contracte. Dacă cumva există, ele sunt doar pe partea energetică. Sunt traducători buni, cu experienţă. Au fost extrem de solicitaţi în relaţia cu chinezii. Au tradus atunci mii de pagini. Texte tehnice grele, cu grad maxim de dificultate. Nu le face oricine.

 

Despre proşti şi caietele lor de licitaţie

Marian BOBOC: Unele ziare au spus că polonezii ar fi oferit utilaje depăşite tehnic.

Valeriu BUTULESCU: Polonezii au oferit utilaje din producţia lor curentă, adică ce au ei mai bun, ce folosesc ei şi ce exportă în mai toate statele miniere din lume.

Marian BOBOC: Nu ştiu ce ziar a scris că oferta poloneză a fost respinsă fiind prea scumpă…

Valeriu BUTULESCU: Dimpotrivă. Oferta a fost respisă pentru că nu avea preţ. Polonezii au dorit mai întâi să definitivăm oferta tehnică, să clarificăm ce vrem să cumpărăm. Să detaliem împreună specificaţia tehnică a ofertei. Pentru că numai când ştii exact ce vrea clientul, poţi calcula un preţ.

Marian BOBOC: Ce vrea CEH-ul să cumpere trebuia să se găsească în caietul de sarcini…

Valeriu BUTULESCU: Corect. Dar n-a fost aşa. Caietul de sarcini a fost făcut peste noapte, cu biciul. Specialiştii din CEH n-au avut vreme să se consulte. Venea premierul Chinei la Bucureşti. Un domn simpatic, care conducea cu telecomanda Valea Jiului, stând la Deva, dorea să se afirme…

Marian BOBOC: Deci, caietul de sarcini al licitaţiei nu a fost bun?

Valeriu BUTULESCU: A fost insuficient elaborat. Plin de generalităţi. Pentru că s-a făcut contra cronometru. Vă dau un exemplu. Una din minele viabile a solicitat un „complex cu subminare”. Fără alte detalii. Cum să fie acel complex? Mare, mic, mijlociu? Ce producţie trebuie să asigure? În ce condiţii geo-miniere va funcţiona? În absenţa acestor date, ofertantul nu a putut calcula un preţ. Iar fără preţ oferta, conform legislaţiei, era inacceptabilă. Juriştii noştri au avut dreptate...

 

Gogoaşa „retehnologizării”

Marian BOBOC: Deci, în final, „retehnologizarea” s-a redus la zeci de plimbări prin China şi Polonia. Utilaje, ioc.

Valeriu BUTULESCU: Mai rău! Gogoaşa „retehnologizării” a destabilizat complet activitatea minieră. Ani la rând cumpăraserăm, cu maxim de economie, piese de schimb pentru utilajele existente. Le-am cârpit cum am putut. Dar, de la înfiinţarea CEH, când „retehnologizarea” a fost trâmbiţată ca o realitate iminentă, ca un mare succes politic, aceste mărunte importuri aproape că au fost sistate. Părea logic. Ce rost are să aducem, pe bani, piese pentru combinele şi transportoarele existente, când vom primi gratis combine şi transporoare noi din China sau Polonia? 

 

Cine a pus în cap mineritul

Marian BOBOC: Când credeţi că s-a declanşat, vorba lui Thaleyrand, „începtul sfârşitului”?

Valeriu BUTULESCU: Vă repet. După război, mineritul nostru nu a fost o activitate rentabilă, aşa cum a fost şi este producţia de bere. Am avut tot timpul pierderi „scuzabile”, generate de condiţiile grele geo-miniere, de dotarea slabă şi, în mod sigur, din cauza unui management modest, numit pe criterii preponderant politice. Dar erau pierderi rezonabile, procentual mai mici, decât pierderile mineritului german. Bomba a explodat când s-a format Complexul Energetic Hunedoara. Cineva, în naivitatea sa nemărginită, a crezut că dacă va combina patru mine slabe cu două termocentrale neperformante va obţine un complex profitabil. Colac peste pupăză, primele echipe de conducere CEH au fost alcătuite numai din energeticieni. Între factorii de decizie ai CEH-ului nu vedeai picior de miner...

Marian BOBOC: Şi care era problema?! Doar dictatura sindicatului „Muntele”, cel care la Judecata de Apoi a mineritului îşi va mărturisi păcatele care au dus la închiderea minelor, era din Vale…

Valeriu BUTULESCU: Păi, toate problemele miniere au trecut în planul secund. Adică, altfel spus, au rămas nerezolvate. Atunci au apărut întârzieri mari, irecuperabile, la lucrările de investiţii. Nu s-au mai făcut din timp lucrările de pregătire necesare. În minerit, mai mult ca oriunde, trebuie să-ţi faci vara sanie….

Marian BOBOC: La care s-a adugat şi ineficienţa managerială a unor directori generali care veneau la sediul CEH, adică la Petroşani, de două ori pe săptămână, mai mult pentru conferinţele de presă, şi, bineînţeles, populismul deşănţat al CCM-ului de anul trecut, care a pus în cap mineritul….

Valeriu BUTULESCU: Exact. Noi am mai avut conduceri din afara Văii, chiar de la Bucureşti, de-a lungul timpului. Domnul Gheorghe Rancea, regretatul Octavian Ciobanu. Dar oamenii aceştia, pe perioada când au fost directori generali au locuit la Petroşani, la Casa de Oaspeţi. Şi stăteau la birou, sau la unităţile miniere, chiar şi 12 ore pe zi.

 

Cămătarii de la Înalta Poartă Europeană

Marian BOBOC: Dacă minele viabile nu pot trăi fără subvenţie, atunci de ce le mai spuneţi viabile?

Valeriu BUTULESCU: Nu există mine viabile în Valea Jiului, în actuala conjunctură geo-politică. Pentru că se bat cap în cap două mari realităţi: extracţia huilei nu aduce profit, în sensul cămătăresc al cuvântului, iar cămătarii de la Înalta Poartă de la Bruxelles nu permit ajutorul de stat pentru activităţi „neprofitabile”. Denumirea de mine „viabile” a fost din start deturnată. Pentru noi, viabile sunt minele care, într-o ţară normală, au viitor, prin volumul şi calitatea rezervelor deja deschise, distanţa faţă de beneficiar şi tectonica existentă. Rezerve care trebuie valorificate, conform strategiei energetice a ţării.  Viabil, nu înseamnă profitabil, în sens pur negustoresc. Statul nu poate câştiga bani din toate afacerile sale. Câştigă bani la tutun, alcool, nu la huilă. Dar huila, de pe poziţia de garant al securităţii energetice a ţării este un mare câştig pentru stat. Pentru un stat normal. Acesta era marele argument al Văii Jiului. Din păcate, şi-a pierdut actualitatea.

Marian BOBOC: Fiţi mai clar!

Valeriu BUTULESCU: Voi fi înspăimântător de sincer! Aderarea la UE a adus României avantaje de neimaginat, dar nouă, minerilor cărbunari, ne-a adus numai belele. UE a impus standarde ridicate de mediu, iar cărbunele, ca sursă de bioxid de carbon, este marginalizat sistematic şi obstrucţionat de strategii de la Bruxelles, care încurajează energia verde, regenerabilă. Pentru a exista încă pe piaţă, energetica pe cărbune trebuie să plătească bani grei. Desulfurarea de la Termocentrala Paroşeni, încă nefinalizată, ne va costa peste 60 milioane euro. Şi asta nu e totul. Ceea ce ne va pune crucea finală sunt certificatele de bioxid de carbon…

 

Adevărul despre certificatele de carbon

Marian BOBOC: Multă lume vorbeşte despre aceste certificate, dar puţini cunosc despre ce e vorba. Vreţi să explicaţi?

Valeriu BUTULESCU: După cum se ştie, bioxidul de carbon, produsul secundar şi nedorit al termocentralelor pe cărbune, este un factor poluant. Pentru a reduce emisiile acestui gaz s-au impus taxe noi, unionale. Aici nu e loc de întors. Cine nu plăteşte, nu mai poate funcţiona. În prezent, acest bir este undeva la 7 euro/ tona de gaz emis. Ca să-l poată plăti şi să poată funcţiona, CEH, prin fostul său director general C-tin Jujan a apelat la faimosul ajutor de salvgardare. Care, de fapt, se vrea a fi un împrumut de 10 milioane euro, de la stat, plătit imediat înapoi tot statului, şi rambursat apoi statului, peste 6 luni, cu dobândă. O asemenea „salvgardare” ne mai dă şase luni de viaţă…

Marian BOBOC: Alte ţări din UE plătesc?

Valeriu BUTULESCU: N-au de ales! Dar ăia au punga ceva mai mare. Polonia, a cărei energie în proporţie de 90% vine din cărbune, plăteşte miliarde grele şi este la limita posibilităţilor ei financiare. Germania, de asemenea. Şi rezultatele se văd. Din cauza acestor biruri, lumea fuge de cărbune. În Franţa, unde doar 8% din energie se obţine pe bază de cărbune, Parlamentul a stabilit o taxă şi mai mare: 22 euro/tonă în 2015, iar în 2030 va fi 100 euro/t.! Această majorare i-a obligat pe francezi să-şi ajusteze strategia energetică. Zero cărbune, în viitor!

Marian BOBOC: Are relevanţă acest aspect pentru România?

Valeriu BUTULESCU: Desigur, renunţând la cărbune, Franţa va obstrucţiona orice demers în favoarea cărbunelui. Şi Franţa este o voce sonoră şi respectată la Bruxelles.

 

Energia occidentalilor. Problemele noastre…

Marian BOBOC: Şi din ce vor face occidentalii energie?

Valeriu BUTULESCU: În prezent, 75% din energia Franţei provine din centrale nucleare. Dar în viitor, ponderea acestora se va reduce la 50%. Germania a anunţat că renunţă complet la centralele nucleare, începând cu 2022. Dar Germania renunţă şi la huila indigenă. Occidentul merge masiv spre energia verde, ecologică. Acelaşi lucru va avea loc şi în România. Trei lucruri ne vor strivi, cât de curând, pe noi, aici la Petroşani: neplata furnizorulor, plecarea în pensie a puţinilor specialişti care au mai rămas, incapacitatea de plată a certificatelor verzi. Ne place sau nu, aceasta e situaţia.

 

Bioxid de cărbune vs. bioxid de bălegar

Marian BOBOC: Dar bioxidul de carbon nu vine numai din cărbune.

Valeriu BUTULESCU: Desigur. S-a calculat că bioxidul rezultat din descompunerea bălegarului din zootehnie (încă netaxat, în UE) e mai greu decât cel provenit din huilă. Toate motoarele cu ardere internă produc bioxid, ba chiar monoxid, care este mult mai dăuntor. Şi aici vine UE şi face ordine. În Franţa, cine va renunţa la un autoturism cu motor Diesel, în favoarea unei maşini electrice va primi o primă de 10.000 euro, de la stat, desigur.

Marian BOBOC: Chiar poate polua Valea Jiului planeta?

Valeriu BUTULESCU: E mai degrabă un moft. Complexul Energetic Hunedoara procesează sub două milioane tone de cărbune şi plăteşte zece milioane euro taxă de mediu! China procesează 4 miliarde de tone (de 2000 ori mai mult!) şi nu plăteşte un cent. Ori, poluarea este un fenomen global.

 

Crize şi… crize…

Marian BOBOC: Seamănă criza huilei de Valea Jiului cu criza huilei europene?

Valeriu BUTULESCU: Destul de puţin. Polonia are pe stoc, constant, 6–8 milioane de tone de huilă pe care nu o poate vinde. În vreme ce în Valea Jiului, producţia s-a prăbuşit catastrofal. Termocentralele din CEH rămâneau fără foc în cazane, dacă nu erau nişte importuri de cărbune. Discutabile, desigur. Pentru acele importuri au descins „mascaţii”... Dar în prezent, stocul de cărbune la Termoelectrica Paroşeni e aproape zero, deşi suntem în miezul verii.

 

Ultimele cuie în sicriul CEH

Marian BOBOC: Nu credeţi că tichetele de masă şi creşterea salarială forţată de sindicalişti populişti, ca Bebe Nica, au fost ultimul cui la sicriul Complexului?

Valeriu BUTULESCU: Acolo unde, într-o economie de piaţă, 70% din cheltuieli merg în salarii, nu te poţi aştepta la nimic bun. Dar nu e vina sindicatelor, care au fost tot timpul populiste. Populismul ţine de însăşi natura lor. Sindicatele au cerut, că aceasta e treaba lor, să ceară. O administraţie serioasă şi responsabilă ar fi trebuit să spună: nu!

Marian BOBOC: Administraţia neserioasă a spus „da”, ca să-şi poată încasa salariile. Nu vi se pare nesimţit un salariu de 30.000 lei pentru nişte directori care îşi târăsc firma în insolvenţă?

Valeriu BUTULESCU: Timpurile pe care le trăim au prea puţin în comun cu bunul simţ. Aceasta e faţa hâdă a democraţiei.

 

„Ţine minte: sfârşitul nu-i aici…”

Marian BOBOC: Ce credeţi că va urma?

Valeriu BUTULESCU: Nu va fi un film de groază, dar nici nu va curge lapte şi miere prin abataje, aşa cum ne spunea Liviu Dragnea, în ultima sa vizită în Vale, electorală, desigur. (Nici cu d-alde Radu Berceanu, nu ne e ruşine… - n.r.).  Mineritul se poate usca lent, ca un copac pe timp de secetă prelungită. Pentru că sistemul guvernamental de „irigaţii”, cu care ne obişnuisem, a încetat să mai funcţioneze. Chiar dacă vom reuşi să amânăm insolvenţa, pensionările vor decima efectivele. Şi cum angajări nu se mai fac (doar aşa, simbolic, în anii electorali), vom rămâne în curând fără mână de lucru. Pleacă mulţi oameni cu experienţă, nu prea mai ai ce să pui în locul lor. Unele mine pot fi încă salvate. Altele, nu. Cea mai de perspectivă mină a Văii este EM Livezeni. Care, deşi viabilă, e pe ducă, dacă nimeni nu o ajută…

Marian BOBOC: Privatizarea?

Valeriu BUTULESCU: Cândva eram optimist când auzeam cuvântul „privatizare”. Astăzi, văzând câte firme „privatizate” au ajuns la fier vechi, sunt ceva mai sceptic.

Marian BOBOC: Care este cel mai iminent pericol?

Valeriu BUTULESCU: Blocajul financiar! Plata salariilor a rămas, pe bună dreptate, prioritară. Statul îşi cere şi el, prioritar, birurile, tot mai numeroase. Pe ultimul loc rămân furnizorii, unde datoriile sunt foarte mari, practic, imposibil de plătit în integralitatea lor.

 

Pricepuţii noştri mineri

Marian BOBOC: Cum vedeţi minerii români, comparativ cu minerii străini?

Valeriu BUTULESCU: Avem oameni experimentaţi şi pricepuţi. Pentru că nevoia te învaţă multe. Lucrează în condiţii mult mai grele. Lipsurile materiale îi obligă mereu să improvizeze. Am însoţit delegaţii externe în abatajele tuturor minelor Văii Jiului. Străinii au avut cuvinte de laudă despre pregătirea şi curajul minerilor noştri. Nu şi despre dotarea lor tehnică, încremenită undeva la nivelul secolului trecut.

 

„Vinovaţii fără vină…”

Marian BOBOC: Cine se face vinovat de acest declin ireversibil al mineritului Văii Jiului? Politicienii, sindicaliştii gen Petre Bebe Nica, conducătorii CEH?

Valeriu BUTULESCU: Frumoasă întrebare! Instinctul de om politic mă îndeamnă să strig: vinovat e partidul x, premierul y şi directorul general z! Vinovat sunt şi eu, care, deşi am terminat o şcoală minieră de prestigiu mondial, nu am putut opri declinul, prin tehnologii noi, ci m-am complăcut să lucrez ca traducător. Dar un astfel de răspuns ar fi nedrept. Vinovată, dacă se poate numi aşa, este actuala conjunctură europeană. Şi mondială. Adică, nişte factori care nu mai depind de noi. S-au găsit forme noi de energie, mai ieftine şi mai curate. Din păcate pentru noi, ele exclud cărbunele. Nu trebuie să ne mirăm! Aproape toată Valea a optat pentru centralele pe gaz metan, în locul clasicei termoficări pe cărbune. De ce? Pentru că e mai comod, mai curat. Aceeaşi logică guvernează problema aceasta şi la nivel macro. Se ştie că unele oraşe din Vale îşi vor trage parcuri foto-voltaice iar pe crestele munţilor Vâlcan vor răsări centrale eoliene. Progresul tehnic este de neoprit. V-aş da un exemplu: Când, acum aproape două secole, au apărut căile ferate, adică o formă evoluată de transport, sute de mii de căruţaşi au rămas pe drumuri. Locomotivele aveau nevoie de cărbune. Prin urmare, mineritul cărbunelui a luat amploare. Şi mulţi din căruţaşii şomeri au devenit mineri. Apoi, motoarele cu abur au dispărut treptat, înlocuite de alte acţionări, superioare ca randament şi construcţie. Cărbunele şi-a găsit încă piaţă în energetică şi siderurgie. Dar şi aici a venit progresul tehnic, cu legile sale nemiloase. Cărbunele din vestul Văii Jiului (slab cocsificabil) şi-a pierdut piaţa. Iar cel energetic, orice vom face noi, nu poate lupta cu concurenţa, pe o piaţă liberă. Deci, dacă trebuie să identificăm un vinovat, acela este progresul tehnic. Dar acesta nu poate fi tras la răspundere. Desigur, acest proces de destructurare (restructurarea este doar un alint!) se putea face altfel, mai raţional, mai cu cap, mai echitabil. Dar trăim în ţara a cărei epopee naţională se numeşte „Ţiganiada”, iar autorul ei, Ioan Budai- Deleanu, s-a născut lângă Geoagiu. Deci, e de-al nostru…

 

Obrajii Văii fără funingine de cărbune

Marian BOBOC: Cum credeţi că va arăta Valea Jiului fără cărbune?

Valeriu BUTULESCU: Trebuie să spunem deschis. Rezervele de cărbune documentate ale Văii Jiului, cât de cât exploatabile, nu depăşesc o sută de milioane de tone. Este producţia de cărbune a Chinei pe două săptămâni!  Chiar dacă se va continua exploatarea, aşa, târâş, grăpiş, ca acum, tot va veni o zi a morţii clinice. Cum va arăta atunci Valea noastră? Populaţia va fi mult mai mică. Tinerii vor pleca spre zone cu locuri de muncă, poate peste hotare. Acestea sunt timpurile noi pe care le trăim, şi care prea puţin depind de voinţa noastră.  În oraşele de la obârşia Jiului, o vreme vor predomina pensionarii. Turismul va deveni mai important ca acum, cu siguranţă. Deşi în acest domeniu, să fim realişti, Valea Jiului nu va putea bate niciodată Valea Prahovei. Veniturile primăriilor vor fi mai mici. Dar şi cheltuielile vor fi în scădere. Probabil, vom cheltui mai puţini bani cu Zilele Oraşului. Şi nu vom mai face catedrale noi. Sfârşitul mineritului ne întristează, desigur. Dar e departe de a fi sfârşitul lumii. Mica Apocalipsă. Oraşul frate din Ungaria,  Varpalota, avea cândva patru mine viabile. Acum, singura amintire a acelor vremuri este Muzeul Mineritului. Trebuie să avem speranţă în viitor. Şi în capacitatea omului de a se adapta la condiţii mereu în schimbare. 


Comentarii articol (1 )

#1 Andrei Gruia08.08.2015,  18:25:15
Frumos interviu. Obiectiv, plin de date şi departe de orice partizanat. Profesional. Felicitări realizatorilor!


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 9 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter