27.11.2015,  07:47:38 | 2 comentarii | 1139 vizualizari GALERIE:     FOTO    
În preajma Zilei Naţionale a României vă prezentăm / Mărturii ale românilor din Transilvania de Nord refugiaţi în Valea Jiului în urma Dictatului de la Viena (I)
de Marian BOBOC
43.492 km² cedaţi din trupul ţării şi multă, multă suferinţă
În urma Dictatului de la Viena (Al doilea arbitraj de la Viena) din 30 august 1940, România pierde cam jumătate din Transilvania. Ungaria câştigă astfel 43.492 km². La punctul 3 al documentului Dictatului se face referire şi la soarta românilor din teritoriile cedate: „Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor”. O parte a acestor români se refugiază în toate localităţile din Valea Jiului. Aici, refugiaţii români din Transilvania de Nord depun mărturie despre atrocităţile la care au fost supuşi de stăpânirea maghiară. Putem vorbi astfel de un veritabil memorial al suferinţelor românilor din Transilvania de Nord refugiaţi în Valea Jiului.
Publicăm câteva fragmente dintr-un volum aflat în lucru, cu speranţa că istoria nu se va mai repeta şi că, deopotrivă, maghiari şi români vom învăţa şi din acest documentar că toleranţa etnică, religioasă, sexuală etc. este cel mai bun atribut al unei bune convieţuiri. Sau ar trebui să fie. 
 
Primii refugiaţi
Am cercetat la Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale mai multe documente referitoare la acest subiect, depozitate în mai multe fonduri arhivistice.  
Astfel am parcurs câteva dosare care conţin tablouri-nominale despre locuitorii evacuaţi din teritoriile cedate Ungariei. Vă prezint aici primii refugiaţii din Transilvania de Nord stabiliţi în comuna Lupeni. Tabloul-nominal întocmit la 25 septembrie 1940: 1. Numele şi prenumele – Tocaciu Ioan; Locul şi data naşterii – Galaţi (Năsăud), 1919; Profesiunea – mecanic; membrii familiei – necăsătorit; de unde s-a refugiat – Bistriţa; Unde a primit angajament – La Vâscoza-Românească; 2. Vanci Elena, născută Bădărău; Galaţi, 1909; casnică; Vanci Marina; Baia Mare; -; 3. Chinteon Pavel; Luna de Sus, 1913; zidar; necăsătorit; Cluj; la Soc. Petroşani; 4. Chinteon Teodor; Cluj – 1920; strungar; necăsătorit; Cluj; la Soc. Petroşani. 5. Coroianu Ioan; Cluj, 1913; fainţer-betonaj; necăsătorit; Cluj; la Soc. Petroşani; 6. Cepănaru Eugen; Bistriţa, 1919; funcţionar particular; necăsătorit; Bistriţa; la Vâscoza Românească; 7. Mărcuş Avram; Stănija,1907; miner; Crăciun Elisabeta; Baia Mare; la Soc. Petroşani; 8. Dragoş Nicolae; Băseşti, 1914; funcţionar particular; necăsătorit; Baia Mare; la Soc. Petroşani; 9. Maliţă Ioan; Săcădat, 1896; pădurar – ziuaş; Bejusca Floare, Maliţă Floare, Maliţă Maria, Măliţa Gavril, Maliţa Irina; din Sânnicolaul de Munte, jud. Bihor; la Soc. Petroşani; 10. Morariu Petru; Vânători, 1907; notar; Ianky Rozalia Morariu Silviu; din Ojdula, jud. Treiscaune; neplasat; 11. Soţia Dr. Butnariu Buteanu, n. Stoia Constanţa; Şipet; casnică; Buteanu Dan; Buteanu Mihai; Cluj; Stă la rude; 12. Goja Gheorghe; Seini, 1891; magaziner C.F.R.; Kepeş Dan, Goja Ioan; din Poieni-Cluj; Venit cu transferare la C.F.R.; 13. Macarie Constantin; Sălcuţa, 1915; ziuaş; necăsătorit; din Salva-Vişeu, Năsăud; la Soc. Petroşani; 14. Ardelean Maria; Crasna, 1913; casnică; necăsătorită; Crasna; încă nu-i angajată; 15. Gal Nicolae; Bozieş, 1884; ziuaş; Bocor Maria, Gal Ioan, Gal Iosif, Gal Ecaterina, Gal Elena; Ip, jud. Sălaj; încă n-are angajament, numai fiul mai mare, Ioana, la Soc. Petroşani.
De reţinut că astfel de tablouri, update aproape zilnic, sunt întocmite pentru toate localităţile din judeţul Hunedoara care găzduiesc români refugiaţi din teritoriile cedate Ungariei.
 
Comisia de la prefectură
Confruntate cu valuri-valuri de refugiaţi, autorităţile române intră în dispozitiv, pregătind terenul pentru aceştia: casă, bani, serviciu. Un aflux atât de mare de refugiaţi reprezenta o provocare pentru administraţia română. La Prefectura Hunedoara se înfiinţează la 19 septembrie 1940 o comisie compusă din organele publice şi reprezentanţii diferitelor bresle profesionale, care s-a ocupat cu „problema plasării definitivă a refugiaţilor în diferite ocupaţiuni şi reintegrarea lor în viaţa economică şi culturală”. Comisia avea următoarea componenţă: prefectul (preşedinte); primarul Devei; preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Deva; reprezentantul Camerei de Muncă Deva; Şeful oficiului de plasare Deva; reprezentanta femeilor române Deva.
 
Comisiile de încartiruire
Tot în septembrie 1940 se înfiinţează comisii de încartiruire. În oraşe comisia era formată din: primar (preşedinte), şeful biroului W.C.N.T. (secretar) şi secretarul primăriei şi şeful poliţiei (membrii). În comunele rurale comisia avea următoarea componenţă: notar, primar şi şeful postului de jandarmi (membri) şi un funcţionar al primăriei (secretar).
Şi în Valea Jiului, la fel ca peste tot, comisiile de încartiruire întocmesc tablouri cu locuinţele în care vor fi găzduiţi refugiaţii, după următorul model: „Nr. crt.: 1; Numele şi prenumele proprietarului sau chiriaşului: Haţegan Veturia; Localitate, stradă, nr.: Vulcan, Reg. Ferd., 32; N-rul camerilor: 5; Nrul persoanelor ce le ocupă: 6; Obs. –”.
Din ce cauze au fost nevoiţi să se refugieze românii din Transilvania de Nord în Petrila, Petroşani, lucrările CFR Bumbeşti-Livezeni, Aninoasa, Vulcan, Lupeni, Uricani, Cîmpu lui Neag, veţi afla din declaraţiile date în faţa organelor statului Român.
 
 
Refugiaţi categoria V.I.P. 
Avocatul Cornel Pop – primar al Petroşaniului
 
În Valea Jiului, refugiaţii sunt integraţi cum se cuvine, oferindu-li-se posturi importante. 
La 29 ianuarie 1941 este instalat ca primar al Petroşaniului dr. Cornel Pop, avocat refugiat. Dr. Cornel Pop îl înlocuieşte pe primarul legionar Giurgiu. Ajutor de primar este numit numit Ion Tecău, iar secretar - Gheorghe Ţol, şi el refugiat din Ardeal. A fost o predare de ştafetă paşnică, fostul primar Giurgiu luându-şi rămas bun în termeni cordiali de la funcţionarii primăriei Petroşani.
Dr. Cornel Pop conduce cu mână fermă Petroşaniul aproape doi ani. La 16 decembrie 1942 Pop este înlocuit la cârmele primăriei de profesorul Ştefan Mateescu, fost ajutor de primar. Cornel Pop se reîntoarce la avocatură, deschizându-şi un birou, în buricul Petroşaniului,  pe strada Regele Ferdinand.
 
Inginerul Cornel Pop – directorul
Întreprinderilor Comunale Petroşani
 
Întâmplarea face că un alt refugiat care ocupă o funcţie importantă, director al Întreprinderilor Comunale Petroşani, să aibă acelaşi nume ca şi primarul refugiat: Cornel Pop.
Titlul unui articol publicat, la 26 februarie 1942, pe prima pagină în „Avântul” este „Un mare bun al oraşului Petroşani: Uzinele comunale de apă”. Întrucât din acest articol se desprind şi câteva trăsături ale lui Cornel Pop, îl vom reproduce întocmai:
„Avem în oraşul nostru o instituţie de a cărei valoare şi importanţă şi-au dat seama cei ce au trecut prin alte oraşe sau orăşele lipsite de această minunată şi folositoare cucerire a civilizaţiei. Asupra importanţei şi situaţiei uzinelor noastre de apă din Petroşani, expunerea temeinică şi bine documentată a d-lui ing. Cornel Pop făcută în şedinţa consiliului comunal a avut darul să deschidă ochii multora dintre noi şi să actualizeze grija şi deosebita atenţie, pe care trebuie s-o arate faţă de bunul ei mers nu numai autorităţile chemate, dar însăşi marele public al oraşului nostru, al cărui interes este în joc.
Apeductul oraşului nostru, cu o vechime de peste 30 de ani, este un bun care în vremurile de azi cu greu s-ar putea realiza şi care poate fi invidiat de multe capitale din judeţ. Este opera unui român realizată pe vremea dinainte de războiul din 1916. După 30 de ani de exploatare intensă, fără a i se fi adus investiţii mai simţitoare, uzinele erau pe punctul de a se defecta din ce în ce mai îngrijorător, când norocul oraşului nostru a făcut ca legea  din 1935 să ducă la o mai mare grijă faţă de ea, iar de altă parte tot acestui noroc este a se mulţumi preluarea conducerii uzinei de către d. ing. Cornel Pop, un român vrednic şi un devotat slujitor al instituţiei amintite, care numai într-un an şi jumătate a reuşit a redresa acest serviciu şi a-l pune la adăpost de toate pericolele ce-l ameninţau. A luat măsuri de salubritate în jurul izvoarelor ce ne alimentează apeductul. A pus la punct inventarul uzinelor şi materialelor la adăpost şi siguranţă, procedând apoi mai departe la organizarea cât mai temeinică a serviciului, astfel încât a fost în stare a face faţă greutăţilor uriaşe aduse chiar de excepţionalele geruri ale acestei ierni siberiene. La conductele principale s-au reparat 18 spărturi mari , s-au reparat 42 fântâni publice, 60 hidranţi, s-au făcut spălăturile bazinelor de 4 ori, al conductelor de 6 ori. S-au executat 13 branşamente noi, iar instalaţii interne s-au efectuat 8 buc. în valoare totală de 335.579 lei. Uzinele au dat un debit de apă anual de 364.000 m³, apă din care s-a vândut particularilor 301.055 m³, instituţiunilor 17.532 m³, iar primăriei 32.150 m³. Situaţia financiară a uzinelor după un an de activitate, adică la finele anului 1941, se prezenta astfel: investiţiuni corporale - 11.744.003; investiţiuni - 518.323; stoc aprovizionare - 1.500.000; unelte pentru lucru - 59.131; debitori în restanţă - 650.000; disponibil în bani gata - 365.000 lei. Total - 14.737.045 lei. Averea mărită cu 773.297 lei. Se înţelege că după aceste rezultate, Întreprinderilor li s-au încredinţat noi servicii: măturatul străzilor, curăţitul gunoaielor, hornăritul şi, în urmă, salubritatea. Pentru toate acestea s-au făcut investiţiuni în sumă de peste 500.000 lei, între care, foarte lăudabil, şi o baie pentru muncitorii ei. Dacă, pe lângă toate acestea mai ţinem seama că s-a depus şi un fond pentru amortizare de lei 100.000, ne putem da seama că Întreprinderile comunale au astăzi o conducere care merită recunoştinţa întregului public şi felicitări. Atât însă nu e de ajuns! D. ing. Cornel Pop, directorul Întreprinderilor, apelează, şi cu dânsul apelăm şi noi, la publicul oraşului nostru să înţeleagă rostul şi marea importanţă a bunului mers al apeductului şi să sprijinească acest efort pentru aducerea lui într-o stare perfectă de funcţionare, cât şi în ceea ce priveşte igiena şi buna păstrare a fântânilor publice, iar nu stricarea lor cum, dureros, fac unii alţii. Credem că acest concurs îl va fi dat toată suflarea oraşului nostru”.
La 1 decembrie 1943 presa locală consemnează moartea bravului inginer refugiat: „Ing. Cornel Pop, directorul Întreprinderilor Comunale din Petroşani, în etate de 48 de ani, a încetat din viaţă la 10 noiembrie a.c., la Sibiu, unde a şi fost înmormântat, în urma unei boale de care suferea. Dispariţia acestui om de valoare, muncitor, cinstit şi bun român, lasă sincere regrete în rândurile celor ce l-au cunoscut”.
 
Refugiaţi la Aninoasa
 
Sălăjan Gheorghe (Ambud, jud. Satu-Mare): 
„Eu am venit cu soţia şi cu nepoata, din cauza mizeriei”
 
Subsemnatul Sălăjan Gheorghe, refugiat din comuna Ambud, judeţul Satu-Mare, de ani 61, român, declar:
 
Am trecut în România frontiera pe Huedin-Secueni în mod clandestin, în noaptea de rusalii, anul 1942, motivele trecerii mele au fost:
Nu am primit de lucru în Ungaria şi nu am avut cu ce să trăiesc, căci tot ce am avut am vândut pe preţ de nimic la unguri, iar în România am copiii toţi refugiaţi.
Am fost la Fabrica de cherestea de lângă Satu-Mare, unde am cerut un lucru şi m-a întrebat funcţionarul de la biroul de primire a personalului că ce sunt, eu am spus că sunt român gr. cat., atunci a făcut cu degetul, că pentru D-ta lucru nu avem, iar din altă parte am fost dat afară după o zi de lucru, unde au venit mai mulţi unguri şi au strigat că şi acum tot românii au drept. Fabrica este a lui Lomany din Satu Mare.
Şcoala se face în comună numai în limba maghiară cu copiii de români, iar învăţătorii sunt unguri şi la români.
În săptămâna înainte de Rusalii, Lt. Col. în rezervă Husar, un frate al învăţătorului unguresc din comună, a publicat că toţi românii să fie adunaţi la şcoala ungurească, spre a vorbi şi obliga pe români ca toţi să treacă în legea ungurească şi să fie unguri. Acest lucru a fost spus la locuitorul Oros Vasile şi Horotan Mihai din comuna Abrud. Eu am plecat şi nu ştiu ce s-a petrecut.
În cursul acestui an, cât am fost în Ungaria, am văzut când s-au făcut rechiziţii de animale şi alimente, ca făină, carne de porc şi altele, care s-au luat de la români, mai mult ca de la unguri. Ştiu că s-a luat păşunea d-lui preot refugiat Puşcaşiu din mâna românilor, cca. 20 jugăre şi o folosesc ungurii. Ştiu că din comuna Lazuri, judeţul Satu Mare, s-au luat casele şi locurile de la coloniştii români şi au fost alungaţi şi bătuţi ca familiile lor.
Eu am venit cu soţia şi cu nepoata, din cauza mizeriei şi nu am primit de lucru.
Aci stau la un copiii mei, fără lucru, la mină nu am fost primit, fiind bătrân, 61 ani.
Aninoasa, 16 iulie 1942
 
Paul Ioan al lui Ioan (Budeşti, Mureş):
„Învăţătorii români toţi au fost izgoniţi din comună”
 
Subsemnatul Paul Ioan al lui Ioan, de ani 18, român, greco-catolic, ziuaş, din comuna Budeşti, Mureş, refugiat din cursul lunii ianuarie 1942, declar:
 
Am trecut frontiera în România, în mod clandestin, fără să fiu bătut sau urmărit de unguri, voind ca să lucrez la mina de cărbuni sau unde voi afla de lucru, căci în Ungaria pe români nu prea-i lasă la lucru.
Am văzut când primarul comunei cu jandarmii şi cu boactărul au umblat prin comună şi au adunat cerealele de la oameni, prin luna Ianuarie a.c. şi nu au lăsat la oameni nici o boabă, iar mai târziu le-a dat cu kgr. la fiecare om şi familie, cantităţi foarte mici.
Primarul în comună este un străin din altă comună, de meserie fierar, care a venit sărac şi acuma e gras şi cu avere. Învăţătorii români toţi au fost izgoniţi din comună, deşi ei ar fi voit să facă serviciu şi sub unguri, având soţii din comună, dar au fost forţaţi să plece în România. Şcoala se învaţă în limba ungurească.
De la locuitori nu numai cerealele s-a luat, dar şi carne, slănina din pod, brânza, totul şi toţi au primit în urmă un kg. de la primărie.
În comuna noastră sunt ½ din locuitori evrei şi fac acuma comerţ şi nu sunt duşi din comunele rurale.
Aceasta îmi este declaraţia pe care o semnez.
 
Brândău Gheorghe al lui Petru (Hărniceşti, jud. Maramureş):
„Am fost pălmuit de poliţieri Unguri din oraşul Baia Mare pentru motivul că nu am răspuns ungureşte la ce m-au întrebat…”
 
Subsemnatul Brândău Gheorghe al lui Petru, ani 28, român, greco-catolic, carte ştie, necăsătorit, refugiat din comuna Hărniceşti, jud. Maramureş, asupra motivelor care m-au determinat să trec din Ungaria în România, în mod clandestin, fiind interogat declar:
 
Am trecut frontiera clandestin, în cursul lunii Februarie 1942, pe la punctul de la Feleac, singur.
Am lucrat la Dealul Crucii în Baia Mare, de unde am fost discontat din lucru, am fost silit să vin în România.
În locurile românilor discontaţi, au fost primiţi unguri.
Am fost pălmuit de poliţieri Unguri din oraşul Baia Mare pentru motivul că nu am răspuns ungureşte la ce m-a întrebat, deoarece eu nu ştiu ungurească.
Aceasta îmi este declaraţia pe care o semnez propriu.
Aninoasa, la 16 iulie 1942.
 
Pop Vasile al lui Ioan (Mănăştur-Copalnic, jud. Satu Mare):
„La biserica română au venit aceşti unguri şi au cerut ca slujba să se facă în limba ungurească”
 
Subsemnatul Pop Vasile al lui Ioan, de ani 26, român, ortodox, căsătorit, carte ştie, din comuna Mănăştur-Copalnic, jud. Satu Mare, refugiat din cursul lunii ianuarie 1942, declar:
 
Am trecut frontiera în mod clandestin, pe la Apahida, singur, adică fără soţie şi cu alţi doi din comuna noastră.
Am trecut din motivul că nu am avut cu ce să trăiesc în Ungaria, întrucât din minele de aur din Baia Maream fost daţi afară odată 100 de români, iar în altă parte lucru nu am găsit.
Comuna Copalnic-Mănăştur are peste 250 familii, printre care numai 4 familii sunt unguri. Funcţionarii administrativi toţi sunt din Ungaria veche, iar românii sunt şomeri şi fără pensie.
La fel sunt şi învăţătorii, toţi unguri. La biserica română au venit aceşti unguri şi au cerut ca slujba să se facă în limba ungurească, iar preotul nostru, cu numele Dragomir Vasile, a refuzat, pentru care fapt a fost arestat şi pedepsit cu închisoare, de a stat închis o lună, până ce a venit din Cluj. Consulul român, un Dom Colonel, l-a scos din închisoare.
 Alimentele de primă necesitate, ca (!) cereale şi carne, slănină, au fost luate de la locuitori, de nu mai aveau ce să mănânce.
Am fost arestat pentru motivul că am ascultat la Radio Bucureşti.
Aceasta declar şi semnez.
Aninoasa, la 16 Iulie 1942.
 
Refugiaţi la lucrările CFR Bumbeşti-Livezeni
 
Puşcaşiu Ioan (Gresnou, jud. Sălaj):
„Când mergeam la autorităţi a ne plânge, eram daţi afară, zicându-ne: Şi locul unde stai pute!”
 
Subsemnatul Puşcaşiu Ioan din comuna Gresnou, jud. Sălaj, domiciliat şi lucrez în prezent la construcţia liniei CFR Livezeni-Bumbeşti declar:
 
În luna iunie 1942, trecând frontiera fraudulos din teritoriul cedat în România pentru următoarele motive:
Ungurii au împuşcat la mine în comună 87 români, dintre care şi pe tatăl soţiei mele, după aceasta a început a ne bate pe noi, unde am fost prinşi că vorbim româneşte.
Ne-au luat bucatele şi ne-au lăsat muritori de foame.
Când mergeam la autorităţi a ne plânge, eram daţi afară, zicându-ne: Şi locul unde stai pute!.
Ne-au stricat biserica din comuna şi ne-au ars primăria.
Locuitorii împuşcaţi au stat prin păduri şi găsiţi în putrefacţie.
La cercetări a fost comisia maghiară, care a râs la înmormântarea lor, între aceştia au fost şi preotul şi învăţătorul cu soţia.
Au venit nemaiputând suporta barbariile.
Aceasta declar şi susţin.
 
Nemeş Vasile (Cusdrioara, judeţul Someş):
„Am fost bătuţi când am fost prinşi că vorbim româneşte”
 
Subsemnatul Nemeş Vasile, de ani 29, român, necăsătorit legitim, din comuna Cusdrioara, judeţul Someş, refugiat şi lucru pe şantierul CFR Livezeni declar:
 
În anul 1942, luna Mai, nemaiputând suporta barbariile ce fac ungurii cu românii din teritoriul cedat, m-am hotărât a trece frontiera în România, şi aşa în 16 mai 192, am şi trecut fraudulos prin punctul Măcin.
Ungurii au optat pe toate căile a ne batjocori, şi anume:
Ne-au luat cerealele şi apoi ne-au dat cu grame, lăsându-ne muritori de foame. La lucru pe români nu i-au luat. Şi pe cei care am avut de lucru ne-au dau din serviciu.
Am fost bătuţi când am fost prinşi că vorbim româneşte.
La lucru aduceau numai unguri din Vechea Ungarie, şi pe aceştia îi plătea cu 300-400 lei, iar pe noi, românii, cu 75 lei.
Plângerile nu ni le primeau. (…)
Acestea declar, susţin şi semnez.
 
Măgurean Ioan (Lăupşele, jud. Satu Mare):
„Dacă vorbeam româneşte, eram bătuţi şi uneori puşi în închisoare de jandarmi”
 
Subsemnatul Măgurean Ioan, de ani 32, român născut în comuna Lăupşele, Satu Mare, în prezent lucrător la Intreprinderile Ing. Vasilescu Livezeni declar:
 
În anul 1942, luna iunie, ziua precisă nu ştiu, am trecut frontiera fraudulos din teritoriul cedat Ungariei în România pentru următoarele motive:
Apoi la lucru nu ne primea şi pe care am fost la lucru ne-a dat din serviciu afară şi apoi a adus unguri de ai lor.
Pe aceştia îi plătesc şi îi hrănesc bine.
Noi când ne plângeam eram daţi afară din birouri şi ponegriţi români puturoşi.
Dacă vorbeam româneşte, eram bătuţi şi uneori puşi în închisoare de jandarmi.
Hrană ni se dădea ca să nu murim de foame, iar la unguri le dădea din belşug.
Acesta declar şi semnez. 
 
Refugiaţi la Uricani – Cîmpu lui Neag
 
Petric Vasile (Simişna, jud. Someş):
„Am fost forţaţi a ne maghiariza”
 
Subsemnatul Petric Vasile, de 19 ani, român refugiat din comuna Simişna, jud. Someş, domiciliat actualmente în comuna Uricani, jud. Hunedoara, la Exploatarea Uzinelor Călan, declar:
 
De la ocuparea Ardealului de Nord de către Unguri, am stat acasă cu părinţii mei până la 1 Iunie 1942, când n-am mai putut suferi mizeria şi am venit în ţară.
M-am angajat voluntar la Reg. 3 Gardă Câmpina, de unde am primit un concediu.
Mizeria faţă de mine şi părinţi din partea ungurilor constă din:
Ne-au luat cerealele toate, grăsimea, slănina, lâna pentru îmbrăcăminte, haine făcute gata, păturile de tot felul, ouă, brânză, şi tot felul de alimente.
N-am mai avut cu ce să mai trăim şi nici unde să muncim, neavând dreptul a ocupa nici un fel de serviciu. Eu am fost în serviciu ca fochist la o moară cu motor şi îndată după ocupare am fost dat afară şi înlocuit cu un ungur.
Pentru o singură lipsă la şedinţa de pregătire premilitară, care se făcea cu tinerii între 12-21 ani, am fost pedepsit cu 50 pengo (150 lei) şi am fost obligat de către Comandamentul Militar din Baia Mare de a-i achita de îndată, contrar am fost ameninţat de un locotenent că voi primi bătaie şi puşcărie. Am plătit cu mari greutăţi.
Am fost forţaţi a ne maghiariza. Preotul comunei, Gherasim Nicolae, s-a opus şi astfel a fost arestat, bătut crunt în stradă faţă de populaţie de şeful de Post şi de ungurul Loran Ioan din comună, dus la Comandamentul militar din Baia Mare, unde este şi astăzi închis.
Dl. Înv. Director Ionescu Nicolae a fost arestat şi bătut crunt de jandarmi şi lăsat liber. Şcoala nu funcţionează, biserica n-are preot.
Acesta declar şi pot dovedi prin semnătura proprie.
 
Cozar Gheorghe (Sărăsău, jud. Maramureş):
„Eram batjocorit şi insultat că sunt român puturos…”
 
Subsemnatul Cozar Gheorghe, de ani 25, de naţionalitate română, de profesiune muncitor, de religie român unit, născut în comuna Sărăsău, jud. Maramureş, de prezent domiciliat în comuna Câmpu lui Neag, jud. Hunedoara. 
 
În ziua de 2 aprilie 1942, am plecat din comuna mea natală, venind în România.
Faptul pentru care am părăsit satul meu natal este că mă omora foamea, ne da numai 2 kg. făină de grâu pe săptămână, lucru nu primeam pe motivul că eram român, ori unde mergeam eram batjocorit şi insultat că sunt român puturos, ori de câte ori căutam de lucru eram îndrumat să plec în România, nemaiputând îndura înjurăturile şi tratamentul cel aveam, m-am hotărât să plec în România.
Aceasta îmi este declaraţia pe care o susţin şi semnez propriu.
 
Malata Simion (Zalha, jud. Someş):
„Eram mereu insultaţi de unguri, din Bidös Olah nu ne slăbea, adică Român puturos…”
 
Subsemnatul Malata Simion, de ani 17, de naţionalitate, română, de profesiune muncitor, de religiunea rom. unit., născut în comuna Zalha, jud. Someş, actualmente domiciliat în comuna Câmpul lui Neag, Hunedoara.
 
În ziua de 14 mai 1942 am plecat din Dej, unde am domiciliul împreună cu mama mea în etate de 56 ani.
Faptul pentru care am plecat din Ungaria este după cum urmează:
Trăiam cu mama mea în Dej, jud. Someş, unde aveam 2 case, am fost silit să le părăsim, că nu primeam de lucru, motivul că eram român, mâncarea primeam eu cu mama 400 gr. pâine pe zi, altceva nimic. Eram mereu insultaţi de unguri, din Bidos Olah nu ne slăbea, adică Român puturos, îmi zicea. Văzând că mereu sunt persecutat, de lucru nu primeam, mâncare nu căpătam, m-am hotărât ca împreună cu mama, să venim în România.
Astfel că la 14 Mai 1942, am plecat împreună cu mama mea pe care o întreţin, venind în România.
Aceasta îmi este declaraţia pe care o menţin şi o semnez cu nume propriu.
 
Malota Vasile (Cristolţul-Mare, jud. Sălaj)
„Văzând că n-am nici un drept, m-am hotărât să-mi iau soţia şi copiii, apoi să plec în România”
 
Subsemnatul Malota Vasile, de ani 30, de naţionalitate română, de profesiune muncitor, de religie rom. unită, căsătorit cu 3 copii, născut în comuna Cristolţul-Mare, jud. Sălaj, de prezent domiciliat în comuna Câmpul lui Neag, jud. Hunedoara.
 
În ziua de 13 mai 1942, am părăsit oraşul Dej, unde eram stabilit cu domiciliul de 16 ani, luându-mi soţia şi cei trei copilaşi ai mei, plecând în România.
Faptul pentru care am plecat şi mi-am părăsit casa mea proprie, este că nu aveam cu ce trăi, nu primeam mâncare, nu primeam de lucru, oriunde mergeam în căutare de lucru eram batjocorit şi ne insulta, spunându-mi să plec în România, acolo n-am ce să mai stau.
Văzând că n-am nici un drept, m-am hotărât să-mi iau soţia şi copiii, apoi să plec în România. 
La data de 14 Mai 1942, am ajuns în teritoriul României, unde 
m-am prezentat autorităţilor.
Această declaraţie o susţin şi semnez prin punere de deget neştiind carte.
 
Pop Nicolae (Groşi, jud. Someş):
„Motivul pentru care am plecat din Ungaria este că n-am primit de lucru”
 
Subsemnatul Pop Nicolae, de ani 30, de naţionalitate română, de profesiune muncitor, de religie română unită, necăsătorit, născut în comuna Groşi, jud. Someş, de prezent domiciliat în comuna Câmpul lui Neag, jud. Hunedoara.  
 
În ziua de 8 februarie 1941, am plecat din Ungaria, cu dovada nr. 199/ 1941, liberată de Pretura Lăpuşul-unguresc, jud. Someş.
Motivul pentru care am plecat din Ungaria este că n-am primit de lucru, pământ am avut puţin şi neproductiv, aşa că hrană primeam foarte puţin, m-am hotărât să plec în România.
Aceasta îmi este declaraţia pe care o susţin şi semnez propriu.
 
Filiala Lupeni-Hunedoara
Asociaţia refugiaţilor şi expulzaţilor din nordul Ardealului
Dintr-un document datat 8 mai 1943, adresat Comisariatului de Poliţie – Biroul Siguranţei întocmit de Ion Pop (preşedinte) şi Teodor Şipoşiu (secretar) aflăm informaţii despre Asociaţia refugiaţilor şi expulzaţilor din nordul Ardealului.
 
Caracterul Asociaţiei refugiaţilor şi expulzaţilor din nordul Ardealului este caritativ, patriotic şi cultural-social.
La 8 mai 1943 la conducerea filialei Lupeni a asociaţiei se afla următorul comitet: Ion Pop (preşedinte, 48 de ani, căsătorit, 6 copii, refugiat); Dumitru Pintea (vicepreşedinte, 30 de ani, necăsătorit); Ioan Iancu (casier, 35 de ani, căsătorit, refugiat); 
Teodor Şipoşiu (secretar, 30 ani, necăsătorit, refugiat); Gavril Raţiu (cenzor, 30 de ani, căsătorit); Valentin Lauran (cenzor, c36 de ani, căsătorit).
Din asociaţie făceau parte, „de drept”, ca membri „peste 1.000 de suflete refugiate”, toţi de origine etnică română, în „sânul asociaţiei” nefiind nici un membru de origine străină.
Scopul Asociaţiei refugiaţilor şi expulzaţilor din nordul Ardealului, înfiinţată la 5 ianuarie 1941 (statutul a fost votat la 3 mai 1941),a fost unul cât se poate de concret (dacă ar fi să-l comparăm cu acela al multor o.n.g.-uri din zilele noastre care parazitează intestinul gros al firavei societăţi civile…): „plasarea în lucru a refugiaţilor, pentru a-şi câştiga existenţa; neavând posibilitatea comitetul şi membrii de a activa pe alte terenuri, adică a-şi crea secţii care să activeze. Totul s-a mărginit numai la plasarea în lucru a refugiaţilor”.


Comentarii articol (2 )

#1 ingrijorat27.11.2015,  13:56:10
cui prodest?
#2 Boboc Marian30.11.2015,  21:13:01
Ce?


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 7 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter