27.11.2015,  07:54:28 | 1 comentariu | 1343 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Astăzi, în sala de şedinţe a minei Livezeni, / Lansarea volumului „Cu ortacii mei…” de Adrian Jurca
de Ziarul Vaii Jiului
Poveşti absolut reale
Consider această carte necesară. Din păcate, mineritul va dispărea cândva, sper cât mai târziu, şi odată cu el şi această veche meserie de miner. S-a scris despre mineri poate mai mult decât despre profesori, doctori sau alte categorii profesionale.
Sau, cel puţin, aşa cred eu. Poate pentru faptul că fiind a treia generaţie care a lucrat în acest domeniu (bunicul din partea tatei a lucrat la mina Lonea, iar părinţii mei au ieşit la pensie de la mina Livezeni), am fost interesat de aproape tot ce s-a scris despre mineri. Mai mult s-a scris despre dramele petrecute în subteran, despre luptele minerilor pentru o viaţă mai bună, pentru condiţii de muncă mai bune. Nu s-a scris mai deloc despre viaţa minerilor, despre trăirile lor, despre bucuriile lor.
Minerii fac „haz de necaz” mult mai mult decât orice altă categorie profesională. Acest mod de a fi al lor îi ajută să treacă peste toate greutăţile vieţii, o viaţă dură, pe alocuri chiar urâtă.
Nimeni nu intră în subteran de plăcere. Nimeni nu lucrează acolo doar din pasiune. În subteran se lucrează de nevoie.
Majoritatea celor care au lucrat în subteran au fost aduşi mai mult forţat din alte locuri. Bunicii mei au venit din zona munţilor Apuseni. Apoi, regimul lui Ceauşescu a adus din toată ţara oameni pentru a lucra în subteran, dar cu precădere din zona Moldovei. Toţi aveau în comun ceva: sărăcia.
Vor fi în aceasta carte mai multe poveşti, absolut reale, unele trăite chiar de mine, altele auzite şi transmise din generaţie în generaţie. Persoanele care se vor regăsi în aceste povestiri nu trebuie să se supere. Sunt poveşti adevărate, sunt petrecute demult şi, cu siguranţă, nu vor cauza neplăceri nimănui.
Am scris pentru început 20 de poveşti. Dar de ce 20? Pentru că de atâţia ani are nevoie un miner, ca vechime în subteran, ca să iasă la pensie. Cum de la scrierea primelor 20 de poveşti, timpul a trecut, le-am adăugat încă aproape pe atâtea…
Ing. Adrian JURCA
Sindicatul „Noroc Bun” - Departamentul EM Livezeni
 
Mina Livezeni
Catastrofa minieră din 29 noiembrie 1980
 
Eram copil. Aveam 14 ani. Hoinăream foarte des cu diverşi prieteni prin oraş. Ca să mai vedem câte un film,  încercam să facem o întelegere cu cei de la Cinematograful „Republica”, din centrul vechi al Petroşaniului, azi demolat. Era pe înserat, nu ştiam cât este ceasul, timpul nu era atunci important pentru mine. Ca puşti să afli, pe vremea aceea, cât este ceasul nu era chiar simplu: trebuia să întrebi pe cineva. De multe ori, de ruşine, nu o făceai. Celor mai în etate mă adresam cu ,,săru’ mâna”, chiar şi acum pe mătuşile şi pe unchii mei aşa îi salut.
Pe drumul către Maleia, pe lângă terasa şi restaurantul „Minerul”, treceau cu sirenele pornite maşini de salvare. Vechile IMS-uri. Mai apoi, maşini ale Miliţiei, cum era atunci. Nu ştiam ce se petrecea. Dar ştiam că trebuia să ajung foarte repede acasă. Şi acum, când aud o sirenă de salvare, mă gândesc la mină şi uneori sun la dispecer şi întreb dacă nu a avut loc vreun accident. Când auzim o salvare aşa reacţionăm în mod reflex majoritatea celor din Valea Jiului, de parcă am avea în sânge această spaimă.
Când am ajuns acasă, mama plângea. Lucra la staţia de compresoare de la Puţul Est al minei Livezeni. Chiar pe schimbul ei avusese loc explozia din subteran. Vecinul nostru, Vlaicu Pamfil - zis „Tati”, plecase la o acţiune de salvare. La fel mai plecase încă un vecin, tot salvator minier, din scara cealaltă. Soţiile lor erau la noi şi plângeau. Copii fiind, dacă plângeau mamele, plângeam şi noi. Practic, atunci informaţiile nu existau, totul era secret. La ştiri nu se prezenta absolut nimic. A fost o adevărată tragedie, mai aflam câte ceva când reuşea nea Pamfil să vină acasă. Povestea puţin, nici el nu avea voie să spună prea multe.
De-abia după revoluţie, am reuşit să aflu adevărul despre această explozie. Marian Boboc a scris şi o carte, foarte bine documentată. Am făcut rost atunci, de dosare de la comitetul municipal PCR şi de la comisia care a anchetat cazul. Documentele explică cu exactitate tot ce se întâmplase în aceea zi la mina Livezeni. Este şocantă povestea supravieţuirii lui Valache Ion. Un om declarat mort, ţinut ascuns pentru câteva zile. Apoi trecut doar accidentat. Comuniştii au procedat astfel ca să nu fie depăşit numărul de 50 de morţi, pentru a nu fi obligaţi să declare doliu naţional. Nu numai cu el au procedat aşa, am mai avut un vecin Gligor. Care, deşi era mort, a fost dus la Bucureşti. A fost declarat decedat abia după câteva zile, tot din acelaşi motiv. Nu trebuia să se depăşească cifra de 50 de morţi. Doamne, în ce lume am putut trăi? Am să descriu doar puţin din ceea ce a trăit Valache Ion; ,,Mă aflam în cealaltă lume. Nu mă puteam mişca, apoi am început să am dureri în piept şi în tot corpul. Am auzit cum se apropiau salvatorii de mine. Nu puteam, în schimb, să reacţionez nicicum. Unul dintre ei a spus să treacă mai departe, că nu mai există supravieţuitori. Ceva mi-a dat forţa să îl prind pe unul de picior şi să îi zic: Nu mă lăsa, nenea, să mor aici”. Din fericire, Valache Ion a fost salvat. Acum este pensionar.
  În incinta minei Livezeni sunt ridicate o troiţă şi un monument în memoria celor morţi atunci, în număr de 53. Iniţiativa i-a aparţinut lui Ionel Ciontu, care a şi participat la acţiunea de salvare după explozia din 1980, şi Sindicatului Liber E.M. Livezeni, azi Sindicatul „Noroc Bun”. Anual, se comemorează victimele acelei explozii. Le văd in fiecare an pe Oana Trofin (fostă Romanescu), pe d-na Bosoi. Nu a lipsit niciodată tanti Rusu, care vine cu coliva tocmai din Moldova. Când, într-o zi, nu o s-o mai văd la Mina Livezeni, voi înţelege că o lume  a luat sfârşit. Lumea în care iubirea dintre  doi oameni dăinuieşte peste timp şi dincolo de viaţă. De câte ori o vedeam pe tanti Rusu, la asta mă gândeam: la ziua în care nu vom mai putea trăi aceasta realitate.
Mama îmi spunea mereu să fac în aşa fel încât să plec din Valea-Jiului. Am vrut să devin regizor. Să faci IATC-ul atunci era ceva tare costisitor. Nu ne-am permis. Mai apoi, la revolutie, când aş fi putut, totuşi, să părăsesc zona, m-am îndrăgostit. Tinereţea...


Comentarii articol (1 )

#1 Minerul miner29.11.2015,  11:36:30
Domnule Adi Jurca luptati pentru pastrarea mineritului in valea jiului si angajarea de tineri in subterane . In valea jiului daca mineritul disparea vom muri de foame in aceasta zona fara suprafete arabile.


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 2 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter