27.11.2015,  07:56:03 | 0 comentarii | 1144 vizualizari GALERIE:     FOTO    
La împlinirea a 35 de ani de la cea mai mare catastrofă minieră postbelică din Valea Jiului: / Dumnezeu să-i odihnească-n pace pe cei 53 de ortaci!
de Marian BOBOC
Mărturia supravieţuitorului Doru Valache:
„Am 23 de ani şi nu vreau să mor...”
 
Premoniţie cu o zi înainte
Chiar cu o zi înaintea exploziei, pe 28 noiembrie, 1980, un coleg de tură  m-a rugat să vin schimbul II. Am acceptat. Îmi aduc aminte că pe la ora 17,20 s-a rupt cablul la combină. Am fost solicitat să remediez defectul. Era rupt cam pe la vreo 10 metri de combină. 
Drăgan, şeful de schimb, mi-a spus să înnod repede cablul, ca să ajungă combina pe staţie. Eu am refuzat şi el m-a înjurat, ameninţându-mă chiar că voi rămâne fără loc de muncă. Îmi  amintesc exact că acest şef de schimb mi-a spus: „Mâine, unul dintre noi o să dispară”. Nu ştia nici el cât adevăr ascundeau vorbele lui.
 
Am auzit o bubuitură
Pe 29 noiembrie, nu au fost semnalate probleme deosebite. Totuşi, la TR 3, chiar deasupra suitorului era defectă turbina. Lăcătuşul Roşca şi maistrul Donco lucrau la remedierea acestui defect, încercau să bage turbina pe axul motorului. Eu trebuia să cobor suitorul, atunci lăcătuşul Roşca m-a rugat să-i caut o pană, pentru că aceea pe care o avea el nu se potrivea pe canal. Am răspuns rugăminţii sale. Atunci s-a produs deflagraţia. Am auzit o bubuitură. Pe maistrul Danco l-a aruncat peste mine, în rol, unde m-am aruncat. 
 
O sete cumplită şi o lampă salvatoare
Am căzut peste alţi morţi, sub suitor. Am stat acolo circa două ore. Nu puteam să-mi mişc  nici o parte a corpului. Îmi era foarte sete. Strigam după ajutor. Încetul cu încetul am început să mă obişnuiesc cu întunericul. Îmi era o sete... 
Maistrul Danco era căzut cu capul în cărbune.  După aproximativ două ore, am văzut o lampă. Am strigat după ajutor. Respectivul s-a îndreptat spre mine. L-am întrebat ce s-a întâmplat.
 
Am 23 de ani şi nu vreau să mor
El mi-a răspuns: „explozie, măi băiete”. I-am spus: „te rog frumos să mă iei de aici că am 23 de ani şi nu vreau să mor”. Mi-a spus că dacă a venit el, nu o să mai mor. Ulterior am aflat că este vorba de inginerul Călugăru. Acesta mi-a zis că merge să aducă o targă. 
 
O femeie frumoasă mă chema
După ce a plecat el, am avut o viziune: „o femeie frumoasă mă lua de omoplat şi mă tot chema la ea”. Eu nu voiam deloc să merg cu ea.  De teamă, am ţipat o dată. Atunci ea a plecat. Mi-era atât de sete încât am lins nişte emulsie.
 
Un salvator a leşinat
În sfârşit au venit salvatorii. Au pus targa între mine şi morţi. Controlau să vadă care sunt morţi. Atunci, un salvator mi-a auzit vocea. De frică a leşinat. A vrut să mă ajute să mă aşez pe targă, însă m-am aşezat singur. Nu suportam să mă atingă cineva. Am simţit tot drumul parcurs...
 
Am fost conştient tot timpul
Când m-au scos afară, la ziuă, au sărit pe mine cu pături. Iar eu ceream apă. Atunci a sărit un momârlan cu un bidon de 5 kile cu apă; nu mi-a dat să beau. Doar mi-a udat buzele. Cât timp m-au transportat la spital, am fost mereu conştient. La urgenţă, în timp ce mă dezbrăcau, mă întrebau cum mă cheamă. Cred că le-am repetat numele meu de vreo 5-6 ori.
 
Inconştient până la spitalul de arşi din Bucureşti
Când mi-am văzut mâinile cum arătau, în ce hal ajunseseră, le-am mai spus o dată cum mă numesc, după care nu îmi mai amintesc nimic. 
M-am trezit în Spitalul clinic de arşi din Bucureşti. Când mi-am revenit un pic, am văzut că aveam aparate pe tot corpul. Fusesem supus la tot felul de intervenţii chirurgicale.
 
Meşterul Gliga
Ţin bine minte că atunci când mi-am revenit la spitalul din Bucureşti, l-am văzut lângă mine pe maistrul Gliga, care mi-a zis să stăm cuminţi că o să ne facem bine amândoi şi o să ne întoarcem acasă. Din păcate, după 7 zile, meşterul Gliga a murit.
 
„Să nu vorbeşti, că-l omori!”
După vreo două săptămâni, a venit la Bucureşti, să mă  vadă în ce stare sunt, fratele meu, Ion Valache. Acesta a făcut rost tare greu de o carte de vizită a doctoriţei Agripa Ionescu.
A urcat la mine, însoţit de un asistent. Acesta i-a spus fratelui meu pe un ton categoric, ameninţător chiar, să nu comenteze deloc starea mea, să nu-mi spună cum arăt, pentru a nu mă descuraja: „să nu vorbeşti, că-l omori!”. 
 
12.000 de lei de la ADAS
M-a recunoscut doar atunci când mi-a văzut un semn particular, pe care îl am din naştere.
Am fost internat în spitalul din Bucureşti vreo două luni şi jumătate. Îmi amintesc că ADAS-ul m-a despăgubit cu 12.000 de lei, fiindcă eram asigurat. Sindicatul de atunci i-a oferit fratelui meu 5.000 de lei, ca să poată veni la mine la Bucureşti.
(Din volumul „Ultimul şut. I.M. Livezeni. 29 noiembrie 1980. File din dosarul unei explozii” de Marian Boboc)


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 7 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter