10.11.2011,  16:26:12 | 0 comentarii | 1987 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Istorii insolite ale presei de pe Jiuri (VII). Am aflat / Cine au fost tovarăşii ortaci redactori-responsabili ai “Minerului”
de Marian BOBOC

Redactorul-responsabil nr. 1, Iosif Ciser ► Primul redactor-responsabil între 1919 - 1922 ► Calificarea: cizmar ► Autodidact ► Deputat social-democrat ► Secretarul Uniunii Muncitorilor Mineri şi Topitori din Ardeal şi Banat ► A murit de boala proletariatului: tuberculoza  ► Tovarăşii nu l-au uitat

În 1884 se naşte la Bucureşti într-o familie modestă de maghiari Iosif Ciser. Autodidact, Iosif Ciser nu a frecventat şcoala, învăţând singur să scrie şi să citească în limbile română şi maghiară.
Părinţii, dorind ca băiatul lor Ioşca să aibă un viitor asigurat, îl dau la un atelier ca să înveţe meseria de cizmar.
Pe vremea când mişcarea muncitorească exista în România mai mult declarativ decât în realitate, Iosif Ciser începe să frecventeze Cercul Cultural România Muncitoare. Era prin 1902. Încet, încet, se apropie de tovarăşii socialişti Frimu, Anagnoste, Gheorghiţă, dar şi de poetul-cizmar Teodor Neculuţă. Contactul cu oamenii şi „cultura” arendată socialismului îl mobilizează pe tânărul Ciser, care „se pune pe muncă şi ceteşte, ceteşte zile şi nopţi întregi, aşa încât a cetit toată literatura română şi cea tradusă streină. Cunoştea toţi autorii, toate criticele, şi din literatura multă ce cetea, îşi alegea ce-i mai bun şi ce-i mai folositor pentru sine”.
După ce, prin lecturi temeinice, şi-a însuşit ideologia socialistă, junele Ciser trece la aplicarea acesteia în cartierele bucureştene. După masacrul muncitorimii din 1905 de pe străzile Petersburgului, capitala Rusiei, muncitorimea română se solidarizează cu muncitorii ruşi. Au loc proteste, adunări, acţiuni de solidaritate. Este momentul când tânărul socialist Ciser trece la acţiune: „La propaganda pentru conchemarea acestor adunări în primul rând se afla tânărul Ciser, care, fără oboseală, alerga prin cartierele muncitoreşti şi împărţea manifeste, îndemnând muncitorii să ia parte la adunări şi să se dezmeticească din moleşeala ce le mistuie viaţa”. Astfel, atitudinea şi acţiunile lui Ciser intră în vizorul autorităţilor, care „l-au înregistrat pe lista neagră”, intenţionând „deţinerea şi expulzarea lui”. Pentru a evita expulzarea, deoarece aceasta era sinonimă cu interdicţia reîntoarcerii în România, Ciser, aflând de ceea ce i se pregăteşte, părăseşte România. Trece graniţa cu Imperiul Austro-Ungar şi se stabileşte la Budapesta. Nu are stare nici aici. Pe vremea aceea, aşa erau social-democraţii: mereu în mişcare. Participă la  înfiinţarea Secţiunii române a Partidului Social-Democrat din Ungaria. Şi la Budapesta, ca şi la Bucureşti, este activ pe tărâmul socialismului. Colaborează cu articole la Adevărul, care era ziarul muncitorilor din Ungaria. Traduce numeroase broşuri de propagandă. Câştigă astfel încrederea tovarăşilor săi socialişti, care îl vor trimite în 1912 ca propagandist în regiunile miniere. Aşa ajunge, împreună cu un alt tovarăş, Peyer, în Valea Jiului, pentru a organiza muncitorimea minieră. Cum atunci stăpânirea le interzicea muncitorilor constituirea în sindicate, Ciser încearcă, totuşi, să-i organizeze. Pentru a nu atrage atenţia autorităţilor şi pentru a putea acţiona, se deghizează în ţăran, apropiindu-se, încet-încet, de muncitori. Are loc o adunare secretă „în vârful munţilor, unde s-au prezentat mai mulţi mineri şi unde s-a început propaganda de organizare şi de răspândire a culturii printre mineri”. Prin cultură se înţelegea desigur cultura socialistă.
Mai multe amănunte despre aceste vizite clandestine efectuate în Vale ale lui Ciser aflăm de la Nicolae Deleanu, o sursă informată şi credibilă în privinţa istoriei social-democraţiei: „În vara lui 1913 Ciser vizitează iarăşi regiunea, ajungând la Petroşani pe drumuri peste munţi şi prin păduri. Ţine o adunare secretă la locul zis Dealul Babei şi organizează primul nucleu sindical în acea localitate, conducători fiind între alţii Gheorghe Mogoş, regretatul preşedinte de mai târziu al Uniunei minerilor, Szákay şi Ion Cioară, acel care (…) avea să se sinucidă cu dinamita, care i-a sfârtecat în mii de bucăţi trupul sfârşit de foame. Şedinţele comitetului acesta cu oamenii de încredere se ţineau într-un local de pe Maleia şi, mai adesea, într-o sală a comerciantului Grün, care a sprijinit ani de zile mişcarea minerilor cu preţul multor sacrificii şi persecuţii suferite de partea autorităţilor. La Vulcan grupul sindical clandestin s-a înfiinţat în 1914 în martie, în urma adunării ce s-a ţinut pe Dunga Jiului. (…) La acele întâlniri a asistat iarăşi neobositul Iosif Ciser care a organizat administraţia conform sistemului abonamentelor”.    
Cum Legea austro-ungară interzicea organizarea sindicatelor, pionierii mişcării sindicale minereşti din Valea Jiului au reuşit să escamoteze şi această dificultate. După cum am mai amintit şi la începutul acestui documentar, banii strânşi din vânzarea ziarului social-democrat Adeverul şi, mai târziu, a ziarului de breaslă „Banyamunkas” („Minerul”) reprezentau cotizaţiile sindicale, din care sindicatele clandestine îşi susţineau „conspirativa” lor activitate.
Începe primul război mondial. Iosif Ciser este încorporat în Regimentul 82 Infanterie. Pleacă pe frontul din Galiţia, unde participă la luptele dintre armatele austriece şi ruse. Greutăţile războiului - foametea, mizeria, frigul „oboseala necontenită a alergăturilor de campanie” - îl răpun pe soldatul Ciser, care cade bolnav la pat.
Tot Nicolae Deleanu aminteşte un episod mai puţin cunoscut din biografia lui Iosif Ciser: escala acestuia în Valea Jiului, petrecută chiar în timpul mobilizării sale: „Spre toamna anului 1915, Iosif Ciser reuşeşte ca prin minune să se stabilească în Valea Jiului, venind cu foaie medicală, pentru a-şi vedea de sănătate, căci de pe atunci suferea de tuberculoza care l-a răpit în floarea vârstei. Astfel, propaganda de organizare a reînceput - în ascuns, căci Ciser era mereu urmărit. Au reînceput întrunirile noaptea prin munţi”.  
Chiar dacă stagiul militar, după retragerea sa de pe front, devine, după escala în Valea Jiului, un lung şi obositor periplu dintr-un spital într-altul, dintr-o cazarmă într-alta, este menţinut în armata austro-ungară până în 1917. Când, cu toată lipsa de efectiv a armatei, soldatul Ciser este lăsat la vatră, inapt pentru serviciu militar. Ceea ce arată că boala pulmonară, pe care a contactat-o pe front, nu se ameliorase, ci, din contră, se agravase.
În 1918 se înfiinţează Uniunea Muncitorilor Mineri din Ungaria. Iosif Ciser este trimis de uniune în Valea Jiului pentru a organiza în sindicate minerii: „Munca a fost grea, dar şi favorabilă deoarece mizeria împingea de la sine muncitorii în organizaţie”.  Roadele sindicale ale muncii sale nu au întârziat să apară. După 7 luni, „muncitorii din Valea Jiului au fost organizaţi”, circa 13.000 de mineri înscriindu-se în Uniunea Muncitorilor Mineri din Ungaria.
După cum se ştie, Imperiul Austro-Ungar iese înfrânt din război. În Ungaria izbucneşte revoluţia socialistă, „administraţia ţării s-a destrămat, de la Centru nu mai dispuneau asupra ordinei”. În acest vid de putere administrativă, Iosif Ciser ajunge, conform Minerului, un fel de „guvernator” (formulă puţin exagerată…) al Văii Jiului, „dispunând asupra situaţiei, ordonând şi conducând întreaga administraţie”. În acele vremuri tulburi, a dat dovadă de echilibru, „căci nu s-a lăsat târât de curentele distrugătoare, opunându-se lor cu toată puterea, ba chiar cu riscul vieţii sale, numai să oprească vărsările de sânge, distrugerea şi anarhia”.
Câteva din faptele lui Iosif Ciser la sfârşitul anului 1918 în Valea Jiului sunt evocate cu multă căldură şi cu lux de amănunte… discursive de dr. Dominic Stanca, fiul preotului Avram Stanca:
„Muncitorimea minieră se mişcă şi ea. Organizaţia muncitorească s-a pus în acţiune. Capitalismul a primit lovitura de graţie. Revoluţia a eliberat şi sufletul obidit al muncitorilor de mină. Şi ei se pregătesc de sărbătoare. Îşi întăresc legăturile. Tovarăşul lor Ciser e sufletul mişcării. E mare orator, cu toate că e autodidact. Admir talentul şi bunătatea acestui om, vorbele lui cad ca şi ploaia caldă pe holda înverzită, avântă mulţimea ahtiată după libertate. (…) Cuvintele lui Ciser cad ca lovitura de măciucă în sufletul chinuit al minerilor. 
- Tovarăşi! Fraţilor! - strigă Ciser. A sosit şi ziua noastră. Vremea conţilor s-a terminat. Capitalismul este silit să-şi caute alte cărări, a fost destul din jecmăneală. Braţul muncitorului va arăta lumei întregi de ce este capabil. Punctele lui Vilson se referă şi la noi. Şi braţul muncitorului trudit va putea hotărî de soarta sa! Aici, în Valea Jiului, zece mii de muncitori aşteaptă primăvara, învierea şi  braţul cald, puternic, care-l să-l ridice la lumină şi căldură din afunzimile pământului pe care-l scormonesc. Treziţi-vă! Vremea întunecată a somnului s-a sfârşit, soarele libertăţii trebuie să afle suflete curate şi oameni hotărâţi de soarta lor. Înşiraţi-vă în jurul nostru ca un gard de oţel, ca să ne apărăm dreptul la viaţă. Mulţimea aclamă în delir vorbele lui Ciser. (…)
La început lunei Novembre se constituie Sfatul muncitoresc din Valea Jiului, cu sediul în Petroşani. (…) Plecăm cu toţii în piaţă. Aici noi cuvântări, noi emoţii. În numele muncitorilor mineri ridică cuvântul Ciser:
- Fraţilor! - zice -, muncitorii mineri, sclavii diamantului negru, sunt liberi acum. În ceasul eliberării lor se întorc cu drag şi cu înţelegere către ceilalţi sclavi ai pământului, către ţărani şi le doresc fericire. Nu vă punem piedici în calea înfăptuirii unităţii voastre naţionale, care vă încălzeşte sufletul. Nu! Ţinta este aceeaşi: Liberate, pace între popoare. Numai drumul pe care căutam ţinta ni-e altul. Primiţi-ne braţul prietenesc. (…)
În 18 Noiembrie Guvernul Maghiar mai încearcă încă o dată să câştige de partea sa Sfatul Muncitoresc din Valea Jiului, trimiţând pe Szentiványi, Comisar al guvernului, la Petroşeni. Suntem concentraţi cu toţii în Casinoul funcţionarilor. Comisarul Guvernului salută ambele Sfaturi din Valea Jiului. (…) Szeles, trimisul Centrului din Deva, vorbeşte despre pacea între popoare. (…) Ciser dă răspunsul în numele muncitorilor:
- Domnule Comisar! zice, muncitorii nu mai cred în vorbe. Minerul care se reîntoarce din mină vrea pâine, iar populaţia Republicii Diamantului Negru doreşte pace, linişte. Noi scormonim cu sudoarea trupului nostru şi cu unghiile însângerate diamantul negru din măruntaiele pământului, cărbunele care întreţine viaţa Statului, el mişcă inima şi forţa ţării, pâine dorim în schimbul lui şi pace. Aici, acum noi poruncim, noi netezim cu mâna noastră aspră blocul de cărbune, noi îl sfărâmăm şi-l scoatem la lumina soarelui ca şi mama iubitoare pruncul său, cu durere şi sudori de sânge. De acum încolo noi vom hotărî de viaţa şi de soarta noastră. Nu mai dăm cărbuni, până când nu ni se dă pâine în schimb, iar copiilor noştri pace şi sănătate.
Trimişii guvernului se întorc la centru fără nici un rezultat. (…)
În 20 Noiembrie o mare mulţime de muncitori se adună în faţa minei de Vest. Agitatori inconştienţi şi fără răspundere - mulţi prizonieri reîntorşi de curând din Rusia - şi agenţi plătiţi de interese oculte aţâţă mulţimea contra comercianţilor evrei (…).
Comercianţii, consternaţi, îşi închid obloanele în grabă, tremură cu toţii aşteptând evenimente grave. Sfaturile, încunoştinţate de cele ce se pregătesc, iau repede măsuri de apărare, Ciser fuge în faţa muncitorilor (…). Cu vocea lui de arhanghel opreşte mulţimea:
- Sunteţi muncitori organizaţi? le strigă. Nu vă murdăriţi mâinile şi sufletul de muncitor. Acum, când soarele libertăţii noastre a răsărit, acum vreţi să întunecaţi numele cinstit de muncitor? Nu se poate, nu vă este permis să faceţi ceea ce vreţi! (…)
Cuvintele lui Ciser cad greu în sufletele muncitorilor înfierbântaţi. Braţele agitate se înmoaie, târnăcopul cade din mâna împăcată. Sufletul muncitorilor s-a liniştit şi împăcat. Dorul răzbunării a fost alungat din inimi de simţul de dreptate şi de dragostea aproapelui”.  
După instalarea administraţiei române în Valea Jiului, Iosif Ciser părăseşte bolnav Valea Jiului. Eforturile făcute în Valea Jiului i-au agravat boala pulmonară. Se internează în sanatoriul Elisabeta din Budakeszi, lângă Budapesta. Înzdrăvenit cât de cât, părăseşte sanatoriul pe la începutul lunii martie 1919 şi se stabileşte la Sibiu, unde funcţiona Consiliul Dirigent. Şi face ce ştia el cel mai bine să facă: organizează muncitorii.
La 23 martie 1919 convoacă delegaţi ai muncitorimii din Ardeal şi Banat, punând bazele Uniunii Muncitorilor Mineri şi Topitori din Ardeal şi Banat, iar Iosif Ciser este ales secretarul acesteia. Rând pe rând, reuşeşte să-i organizeze pe mineri, „în primul rând pe cei de la minele de cărbuni, după aceea de la saline şi în urmă minerii de la minele de aur”. Cum nicio stăpânire nu doreşte ca sindicatele să fie puternice, secretatul Ciser s-a luptat din greu „cu autorităţile, cu Siguranţa, cu jandarmeria şi armata, care pe vremea aceea dominau situaţia şi fiecare aparte era stăpân nemărginit în localitatea sa, era guvernator despotic şi conducea după puterile şi vederile sale, împiedicând muncitorii de a se organiza, deţinându-i, bătându-i până la moarte şi aruncându-i în beciurile poliţiei, în închisori şi ocne”.
În 1920, când au avut loc alegerile parlamentare pentru Cameră, Iosif Ciser a fost ales deputat. Bun orator, ca deputat Ciser a fost o prezenţă vie, dinamică, activă în parlament, luptând cu abnegaţie pentru drepturile muncitorilor: „În tot timpul cât a fost deputat a luptat din toate puterile pentru apărarea muncitorilor faţă de teroarea autorităţilor civile şi militare şi faţă de patronii, care duceau campanii nemaipomenite contra lor pentru reducerea salariilor”.
Faptul că a ajuns deputat nu l-a îndepărtat de viaţa sindicală. Din contră, a activat şi mai energic în Uniunea Muncitorilor Mineri şi Topitori din Ardeal şi Banat, „a luat parte la toate congresele muncitoreşti şi la toate şedinţele comisiilor şi comitetelor generale, unde cuvântul său avea o greutate mare şi nici nu se închipuia începerea unei acţiuni mai mari, unde să nu-şi fi spus el cuvântul”.
În 1920 deputatul Ciser participă „la faimoasa şedinţă a Comisiei generale, unde s-a redactat Memoriul, ce l-a semnat  şi el, şi ce s-a înaintat guvernului, în care cereau îndeplinirea doleanţelor muncitorilor, fapt ce a refuzat guvernul şi ce a avut ca urmare greva generală”. Chiar dacă era deputat, autorităţile au fost pe urmele sale, în timpul desfăşurării grevei generale: „În timpul grevei generale şi el a fost prigonit de autorităţi, dar când a văzut că guvernul, în loc să recunoască drepturile muncitorilor, a început o teroare nemaipomenită contra lor, deţinându-i în masse, a anunţat lucrătorii despre pierderea grevei”. Se află printre primii conducători acuzaţi ca „provocator” al grevei generale de Curtea Marţială din Bucureşti. Se predă, împreună cu alţi tovarăşi, din proprie iniţiativă procuraturii din Cluj, Trei săptămâni zace în arestul poliţiei. Pentru că boala i se agravează, este eliberat.
În sanatoriu, se luptă cu „viaţa şi cu moartea timp îndelungat”. Din această bătălie iese învingător, e drept că doar pentru câţiva ani. Îşi reia activitatea de deputat şi de sindicalist. Nu pentru multă vreme însă boala i se accentuează. În vacanţa parlamentară din 1921, se retrage cu soţia şi cei doi copii la Marila, un „loc de vilegiatură” din Banat. Însă „morbul” sindicalismului nu-i dă pace nici aici. În loc să se odihnească şi să se îngrijească de sănătate, aleargă „la sindicatele muncitorilor mineri din Banat, ţinând conferinţe, întruniri şi şedinţe”. Aşa se face că din vilegiatura de la Marila se întoarce la Bucureşti şi mai grav: „Când s-a întors din Banat că abia se mai ţinea pe picioare”.
Chiar dacă era din ce în ce mai bolnav, în 1922 Iosif Ciser mai face o vizită organizaţiilor muncitoreşti din Valea Jiului, cu care, din varii motive, se afla în relaţii nu prea cordiale, încercând să detensioneze relaţiile. Aceasta avea să fie ultima lui vizită ca lider sindical în teritoriu. Că starea sănătăţii lui Iosif Ciser era una gravă rezultă şi din discuţiile purtate în ultima zi, 11 iulie 1922, a celui de-al patrulea Congres al muncitorilor minieri din România (desfăşurat în zilele de 9-11 iulie 1922). Vă redăm pentru autenticitate aceste intervenţii, care impresionează şi azi prin solidaritatea sindicală degajată, aşa cum au fost redate în Minerul (nr. 7-8/ 15 septembrie 1922):
„(…) Tov. Sigismund Kirdly (Lonia), în numele muncitorilor de pe Valea Jiului (…) congresului (…) să-i permită să cetească o scrisoare adresată congresului, în numele muncitorilor de pe Valea Jiului, în care cer ca tovarăşului Ciser să i se dea un concediu, pentru a-şi căuta de sănătate şi în tot timpul acesta să-şi capete salariul întreg, ce-l capătă primul secretar de la Uniune, acesta până va trăi el iar, după moarte,  să se dea familiei lui acest ajutor pentru a-şi putea creşte copiii şi a-şi întreţine familia până va trăi. Scrisoarea e următoarea:
 
Onorat congres!
Stimaţi tovarăşi!
Noi, delegaţii din Valea Jiului, suntem hotărâţi a veni înaintea congresului cu următoarea propunere şi cerem congresiştilor ca, cumpănind bine propunerea noastră, să aducă, ca Socialişti conştienţi, astfel de hotărâre, prin care să dovedim în faţa muncitorimei industriale: conştiinţa noastră Socialistă. Propunerea noastră e următoarea:
Având în vedere că congresul de astăzi a stabilit că tovarăşul Ciser este un tovarăş, care şi-a făcut datoria de muncitor Socialist conştient, în organizarea muncitorilor minieri şi topitori din Ardeal şi Banat, începând încă din era maghiară. Din 1914 a luat parte activă la organizarea muncitorilor mineri. Şi după ce ne-am rupt de la Centrala noastră din Budapesta, el a fost acela care la 1919 a pus piatra fundamentală a Uniunei Muncitorilor Mineri din Ardeal şi Banat, şi de atunci ca Secretar Central al nostru, şi-a luat parte în întregime, cu cea mai mare cinste, din mişcarea noastră. În toate părţile a reprezentat muncitorimea minieră cu deplină cunoştinţă şi experienţă, cu toate că el nu a fost miner, dar cunoştinţele câştigate prin experienţa vieţii sale ce a făcut-o pe teritoriile miniere şi în special la noi în Valea Jiului.
Dar prin munca peste măsură şi încordată care a depus-o din tinereţe, şi mai ales acum în ultimul timp, şi-a zdruncinat cu desăvârşire sănătatea, aşa că astăzi nu mai pare a fi om, ci numai un corp zdrobit, un mort viu, aşa că se poate spune că mâine, poimâine va deveni neputincios şi faţă de sine.
Văzând toate acestea cu propriii noştri ochi, că un astfel de om, care este jertfa mişcării, şi din cauza boalei are lipsă de tratament medical şi îngrijire, noi, cei din Valea Jiului, cerem tovarăşilor, ca să nu ne uităm la el cum moare în faţa noastră, ci ca oameni care recunoaştem şi respectăm trecutul lui şi având în vedere că pe familia sa, care azi-mâine va pierde pe cel care le-a câştigat pâinea, nu o putem trimete în burghezie; trebuie să ne îngrijim dinainte ca de acela care s-a sacrificat pentru noi şi aceasta în următorul mod.
Noi cerem ca Congresul să treacă la pensie din ziua de astăzi pe tovarăşul nostru Ciser, cu plata întreagă de prim Secretar pe care a avut-o, şi în caz că va muri, familia lui cât va trăi, să capete în întregime pensia din care va putea să trăiască în cinste şi să poată creşte cum se cade familia rămasă în urmă. 
Stimaţi tovarăşi! Noi prin aceasta vom dovedi conştienţa şi datorinţa noastră atât faţă de muncitorimea organizată, cât şi faţă de capitalişti, că nu numai atât timp cunoaştem un tovarăş, până când el e sănătos, tare şi putem să stoarcem măduva din el, iar când s-a ruinat şi nu mai poate lucra, atunci îl aruncăm pe stradă ca pe o lămâie stoarsă cu familia sa împreună. Nu! Noi, minerii, deşi suntem muncitori tineri organizaţi, am venit din adâncul întunecat al acestui congres şi ne-am asunat să ne sfătuim despre pâinea noastră de toate zilele şi ca să punem baze economice Centralei noastre. Tot atunci, conştiinţa noastră de socialişti nu ne lasă a pleca de aici până atunci când jertfelor mişcării noastre nu le-am asigurat o bucată de pâine meritată. Prin această hotărâre, totuşi, nu facem altceva decât să ne îndeplinim datoria. Toţi acei tovarăşi, care vom primi această propunere, vom stărui ca să întărim şi să împuternicim Centrala, atât materialiceşte, cât şi moraliceşte, ca astfel şi de fapt să putem îndeplini hotărârile aduse de noi. Muncitorimea minieră este aceea care şi în trecut şi acum şi în viitor îşi va face datoria.
Dragi Tovarăşi Bănăţeni, pe voi vă rugăm să căutaţi în Banat pentru tovarăşul Ciser o localitate bună de recreaţiune, ca cel puţin până la toamnă să se odihnească acolo şi să-şi refacă sănătatea, dacă se mai poate, cel puţin să salveze ce mai e de salvat.
Să nu gândească tovarăşul nostru Ciser că noi prin aceasta voim să-l excludem a muncitorilor minieri, e departe gândul acesta de noi. Nu! Mai ales astăzi, când organizaţiunile sindicale stau pe baze curat economice, excluse de politică. Am veni în contradicţie cu noi înşine, atunci când suntem convinşi că un alt Ciser nu se mai găseşte azi, care ar cunoaşte aşa bine situaţia minerilor şi ar putea-o reprezenta-o aşa bine ca el pe teren economic; aceasta, sincer, o recunoaştem!
Subsemnaţii rugăm congresul să chibzuiască bine lucrurile şi să hotărască pentru propunere, fiindcă aceasta este datorinţa noastră Socialistă!
Concluzia: 
Tovarăşul Ciser să fie pensionat cu plata sa întreagă de prim-Secretar şi întotdeauna penzia lui să fie egală cu salariul ce-l va căpăta Primul-Secretar Central, aceasta atât în prezent, cât şi când se va da familiei sale.
Dacă însă se va face mai bine şi congresul viitor îl va alege din nou, deci pe timpul până va ocupa (…) din nou postul său şi va începe lucru, va primi salarul acesta. Aşadar, acest salariu îl capătă până va trăi şi după aceea familia sa.
Golgoţ I. m.p. (Petrila), Teodor Bivolar m.p. (Ploieşt), Nicu Rădulescu m.p. (Cîmpina), Berţa Dumitru m.p.(Lonia), Ohanovits Iosif m.p. (Băiuţ), Ioan Gostean m.p. (Cheneş), Bozeşan Emil m.p. (Vulcan), Alexandru Papp m.p. (Fernezeu), Vasile Sîrbu m.p. (Petroşeni), Radu Ioan m.p. (Lupeni), Alexandru Molnar m.p. (Petroşeni), Francisc Szabo m.p. (Petroşeni), Királiy Zsigmond m.p. (Lonia), Schiul Iosif m.p. (Aninoasa), Roman Vârtop m.p. (Petroşeni), Romulus Botici m.p. (Vulcan), T. Muntean m.p. (Lupeni), C. Ştefan m.p. (Lupeni), Alexandru Elek m.p. (Lonia), Traian Iosif m.p. (Baia Mare), Vasilie Surdu m.p. (Criştior).
Tov. Banciu (Anina), în numele sindicatelor miniere din Banat, comunică congresului că filialele Uniunei din Banat i-au propus tovarăşului Ciser încă înainte de asta cu 3 luni de zile şi l-au rugat să meargă acolo, să-şi caute de sănătate, să se recreeze, iar cheltuielile le vor suporta ei. Tov. Banciu declară că tovarăşii bănăţeni sunt hotărâţi să susţină pe tov. Ciser, întrucât e bolnav şi nu-i apt de lucru, cât va  trăi dânsul. Arată că în prezent tov. din Banat au o sumă de bani adunată pentru tov. Ciser ce îi va pune la dispoziţie, pentru a se deplasa la un loc de vilegiatură.
Tov. Gherman roagă pe tov. Ciser să se retragă pentru un moment de la şedinţă, fiind vorba de persoana lui. (Tov. Ciser părăseşte sala). Tov. Gherman spune că nu vede garanţie în hotărârea tovarăşilor din Banat, ca ei să ajutoreze pe tov. Ciser în caz de boală până va trăi, ci el vede garanţia asta numai în Uniune, deoarece trăim vremuri grele şi se poate întâmpla ca filialele Uniunii din Banat să fie prigonite şi suspendate de autorităţi şi, neputând activa, nu vor mai putea da ajutor tovarăşului Ciser, iar tov. Ciser a fost nu numai Secretarul filialelor din Banat, ci a fost Secretarul Uniunei întregi şi al tuturor muncitorilor minieri din ţară, pentru aceea cere ca Congresul să aducă o hotărâre, prin care să oblige Uniunea, ca ajutorul cerut de tovarăşii de pe Valea Jiului să-l capete tov. Ciser cât va trăi şi după aceea familia sa pe viaţă întreagă.
Tov. Gherman însă vede lipsa ca tov. Ciser să fie ajutorat momentan, pentru a se putea transporta cu familia sa la un loc de vilegiatură, deci, nu poate aştepta până vor trimite tovarăşii din Banat banii adunaţi pentru el, iar tov. Ciser, în momentul de faţă, nu dispune de nici un ban, pentru aceea cere ca congresul să hotărască ca momentan să i se dea tov. Ciser de la Uniune spesele de deplasare şi de susţinere acolo şi Uniunea să le suporte până va căpăta bani din altă parte. Tov. Király (Lonia) aprobă ca spesele de deplasare şi de susţine ale tov. Ciser cerute de tov. Gherman să le suporte Uniunea. Tov. preş. Gheorghe Muntean (Ocna de fer) spune că tovarăşii bănăţeni cer ca lui tov. Ciser să i se dea un concediu până se va însănătoşi, însă nu înţeleg ca tov. Ciser să fie concediat definitiv şi să nu se mai întoarcă la Uniune. Aprobă ca tov. Ciser să i se dea spesele de deplasare şi Uniunea să suporte cheltuielile de susţinere, până i se va da sumele adunate de filialele din Banat.
Tov. preşedinte Gheorghe Muntean (Ocna de fer) pune la vot scrisoarea tovarăşilor de pe Valea Jiului şi propunerea tov. Gherman, care se primesc de Congres cu unanimitate”.
După Congresul al IV-lea al Uniunii, boala lui Iosif Ciser devine galopantă. În după amiaza zilei de 21 august 1922, la Ocna de fer, Iosif Ciser intră în eternitate. Iosif Ciser, conform lui N. Deleanu, a murit la vârsta de 38 de ani de „boala proletariatului: tuberculoza”.
Minerul (nr. 7-8/ 15 septembrie 1922) relatează pe larg cum a decurs „Înmormântarea tov. Ciser”. Relatarea este importantă deoarece din aflăm tipicul înmormântării unui sindicalist socialist: 
„La 21 august orele 6 seara, mult preţiosul nostru tovarăş Iosif Ciser a răposat la Ocna de fer, unde se afla în vilegiatură cu familia sa împreună, pentru a-şi căuta de sănătatea-i zdruncinată de boala tuberculotică.
Vestea despre moartea tovarăşului Ciser s-a răspândit ca fulgerul în ţara întreagă. Uniunea a anunţat oficial, telegrafic, muncitorii minieri şi toate organele mişcării muncitoreşti din ţară şi străinătate, cu care este în legătură, despre pierderea celui mai devotat luptător al lor. Din partea Uniunei, momentan, a plecat la faţa locului tov. Buciumean şi Gherman, pentru a lua parte la înmormântarea lui.
Înmormântarea s-a făcut joi, în 24 august a.c., în comuna Ocna de fer, unde a murit. Înmormântarea, la dorinţa tovarăşului Ciser, s-a făcut fără popă.
La înmormântare a fost reprezentată Uniunea prin tov. Buciumean şi Gherman. Din Anina a luat parte tov. Banciu, secretarul cercual al muncitorilor minieri din Bănat, corul lucrătorilor metalurgişti şi muzica minerilor, cât şi un număr însemnat de tovarăşi, care au voit ca, cu orice preţ, să ia parte la înmormântarea celui mai scump tovarăş de luptă al lor. Din Dognecea a luat parte muzica minerilor. Muncitorii minieri de la minele din Secui, Doman, Dognecea, Bocşa-Română încă s-au prezentat în număr foarte mare la înmormântare. Asemenea au fost reprezentaţi muncitorii din Reşiţa prin tov. Steinbauher şi Partidul Socialist din Bănat prin tov. Petrovici.
În semn de doliu şi recunoştinţă faţă de cel mai bun tovarăş al lor, în ziua înmormântării lucrătorii din Ocna de fer au suspendat lucrul. Înmormântarea s-a făcut la ora 3 p.m. de la locuinţa tovarăşului George Muntean, unde a răposat tovarăşul Ciser. La orele 2 şi jumătate s-a început aranjarea în coloane pe stradă a tovarăşilor. Câte doi tovarăşi purtau fiecare cunună, înşirându-se unul după altul, în fruntea cortegiului. În primul rând, a fost cununa Uniunei, iar după aceea au urmat cununile aduse din partea fiecărui sindicat al minerilor din Bănat şi apoi a sindicatelor de alte bresle.
Punct la 3 ore s-a scos cosciugul cu mortul din casă în drum. Aci corul muncitorilor metalurgişti din Anina a cântat un cântec funebru, după el muzicile minerilor din Anina şi din Dognacea au intonat câte un cântec funebru. După acestea, cortegiul a plecat spre cimitir, coşciugul fiind purtat de şase mineri, pe care, din când în când, îi schimbau alţi şase. Lumea din comunele din împrejurime, curioasă de înmormântarea tovarăşului Ciser, s-a adunat în aşa număr mare, căci a umplut comuna întreagă. În timpul cât s-a parcurs drumul până la cimitir muzicile minerilor în continuu au intonat cântece funebre.
Sosit la cimitir, lângă mormânt, corul muncitorilor metalurgişti din Anina din nou a cântat, după aceea muzicile au intonat câte un cântec funebru. Au urmat vorbirile: din partea Uniunei a vorbit tov. P. Buciumean; din partea Consiliului Sindicatelor tov. Eftimiu Gherman; din partea Partidului Socialist din Bănat Timişoara, tov. Petrovici; din partea muncitorilor din Anina, tov. Ott; din partea muncitorilor din Reşiţa, tov. Steinbauer, şi la urmă a vorbit tov. Banciu, Secretarul Cercual al Minerilor din Bănat.
După vorbiri corul a mai cântat un cântec funebru şi muzicile au mai intonat câte un cântec funebru, iar la urmă muzicile au intonat Internaţionala.
Cu acestea s-a terminat ceremonia înmormântării tovarăşului Ciser. În tot timpul de parcurgere şi la cimitir, fotograful, în repetate rânduri a fotografiat decurgerea înmormântării (unde s-o afla acele fotografii? - n.a.).
Pe tovarăşul Ciser îl deplânge soţia şi doi copii orfani, ce au rămas în urma lui. Trimitem mângâierea noastră familiei tovarăşului Ciser, asigurând-o că muncitorimea minieră nu-şi va uita de ea, care încă este jertfa sacrificiului scumpului ei soţ, pentru binele munciotoresc”.  
Într-un patetic articol (care respectă reţeta discursului social-democrat, articol care ar putea fi chiar discursul rostit la înmormântarea lui Ciser), publicat în ediţia următoare a Minerului (9-10/ 15 noiembrie 1922), Eftimie Gherman, un alt fruntaş al social-democraţiei din România, îşi ia şi el „Rămas bun” de la fostul tovarăş Iosif Ciser:
„Rămas bun, a zis tovarăşul Ciser, când a plecat să se odihnească sub cerul senin al Banatului, între scumpii lui Mineri, uitând pentru o clipă toate mizeriile vieţii şi toate neajunsurile omului de luptă şi jertfă. A plecat să se reculeagă ca, la un moment dat, să se reîntoarcă cu forţe noi de luptă.
O branşe întreagă de oameni şi-a pus întreaga speranţă în el. Muncitorii minieri îl aşteptau să se reîntoarcă, să-l vază în fruntea lor, ducând lupta mai departe. Şi azi, azi el nu mai este… Ştirea e aşa de necrezută încât nu ne putem închipui că Ciser, care nu cunoştea nici o forţă care să i se opună lui, azi să nu mai fie. Vai! Şi, totuşi, trebuie să ne supunem realităţii… Tovarăşului Iosif Ciser numai este. El a murit.
În sunetul de jale al muzicei, în cântecele duioase ale corului, în lacrămile familiei, minerilor şi prietenilor lui, în jalea nemărginită a clasei muncitoreşti, tovarăşul Ciser a plecat dintre noi. El se odihneşte la Ocna de fer, la poalele munţilor şi a brazilor, cu ochii îngheţaţi şi corpul ţintuit între patru scânduri doarme în locaşul de veci.
De azi înainte, gura lui nu se mai deschide, nu va mai rosti cuvinte dătătoare de învăţături şi speranţe. La adunări nu vom mai auzi glasul lui falnic de îmbărbătare la luptă şi minunatul lui creier nu va mai fi în fierbere, năpădit de idei şi concepţiuni.
I-am fost tovarăş de idei, tovarăş de luptă şi prietin intim, totuşi mi-e greu şi nici nu este rolul meu de a-i face biografia. Îmi este greu şi de închegat într-un singur articol tot ce ştiu ce simţ, ce gândesc şi ce speram de la acest om. Istoria mişcării muncitoreşti se oglindeşte în activitatea sa. De numele lui Ciser va fi legată înjghebarea Uniunei muncitorilor mineri. El a fost principalul promotor de înjghebare al tuturor Uniunilor muncitoreşti din Ardeal şi Banat. El a fost sufletul întregii mişcări. În special, lui i se datoreşte organizarea şi ridicarea minerilor unde se află azi.
Durerea mea personală şi a clasei muncitoare, în special a muncitorilor minieri, e nespus de mare, în urma dispariţiei singurului om, care veşnic a stat în picioare, gata de a-şi îndeplini datorinţa fără să obosească, fără să şovăească vreun moment, în continuu în primul rând în luptă, niciodată neutru, niciodată în rezervă, spunându-şi cuvântul lui logic şi hotărâtor în toate privinţele, fără încredere.
Numele lui Ciser are marele privilegiu de a nu fi menit să dispară odată cu lutul trupului. Voinţa lui de fer, colorata lui muncă, fără preget, jertfa adusă în viaţa lui întreagă pentru triumful cauzei sfinte muncitoreşti, în sfârşit opera măreaţă de a organiza clasa muncitoare, sunt cauze care fac ca renumele lui Ciser multă vreme încă să trăiască în amintirea muncitorilor de azi şi a generaţiunilor viitoare.
Rămâi în pace îţi zic, tovarăşe Ciser. Rămâi în pace, îţi zic muncitorii minieri, rămâi în pace, îţi zic prietenii şi toţi aceia care au stat în apropierea ta şi te-au cunoscut. Rămâi în pace, îţi zice o clasă întreagă de oameni, care se desparte de tine cu lacrimi în ochi, rămâi în pace, se aude chiar şi de peste hotare, căci tu ai avut marea îndrăzneală de a nu cunoaşte hotare. Rămâi în pace pentru totdeauna!”.
 
Minerul nu l-a uitat pe Ciser
Minerul, al cărui prim redactor-responsabil a fost, nu l-a uitat pe Iosif Ciser. Din când în când va comemora personalitatea lui Iosif Ciser. 
La 4 ani de moartea sa, Minerul (nr. 8/ 31 august 1926) publică „Comemorarea lui Iosif Ciser”: „La 21 August s-au împlinit 4 ani de la decedarea tov. Iosif Ciser, întemeietorul Uniunii Muncitorilor Mineri, secretarul ei până la moarte şi fost deputat în parlament. Muncitorimea minieră organizată din ţara întreaga cu durere îşi reaminteşte de pierderea primului ei organizator. Ea nu poate să uite pe acest mare luptător, care a lăsat atâtea lucruri mari şi nobile pentru muncitorimea minieră. În anul acesta, ca şi în anul trecut, din partea Uniunei s-a depus o coroană pe mormânt. Tovarăşii din Ocna de Fer în număr mare s-au prezentat în ziua aceea la mormânt, aducând prinosul lor celui mai iubit tovarăş pe care l-au pierdut. Patru ani deja au trecut de la decedarea tovarăşului Ciser, fără ca să fie şters câtuşi de puţin din memoria muncitorilor minieri. Personalitatea lui trecutul nu o poate şterge cu uşurinţa care şterge orice lucruri dispărute, din motivul că opera lui depusă în folosul muncitorilor mineri este mult mai temeinică ca să dispară chiar, după un timp mai lung. Mulţi prieteni a lăsat la decedarea sa tov. Ciser, însă mai mulţi duşmani. Aceştia erau oamenii aceia care, nu se împăcau cu felul lui de vedere a lucrurilor. Azi, când vremea cimentează temelia operei sale tot mai mult, aceşti duşmani sunt constrânşi să recunoască dreptatea tovarăşului Ciser şi să-i devină ulterior prieteni, care îi stimează memoria. Tovarăşul Ciser în anii din urmă vedea că boala îl mistuie, şi că nu va mai avea o viaţă lungă. Din motivul acesta, el de multe ori îşi exprima dorinţa că ar dori să vadă Uniunea Muncitorilor Mineri refăcută, după cum a fost înainte de greva generală (din 1920 - n.a.). Mulţi muncitori îl acuzau pe nedrept că el ar fi autorul acestei greve, şi poate că încă şi azi se mai găsesc de aceia, din motivul că el a fost oratorul acelei conferinţe, căreia i-a urmat greva. Natural că aceşti oameni nu voesc să recunoască că greva era bine pregătită în mijlocul masselor muncitoreşti, de oameni ci diferite interese, iar congresul din August o votase cu unanimitate şi spiritul muncitorilor înclina atât de mult spre greva generală, că nico o forţă n-ar fi putut-o împiedica, astfel el numai s-a conformat acelui spirit ce domnea între muncitori. Totuşi, vremea dovedeşte tot mai mult că el a fost o personalitate, a ştiut să se acomodeze împrejurărilor şi a ştiut să ridice însufleţirea şi spiritul muncitorilor minieri spre mai bine. În munca sa, era corect şi cinstit, ceea ce, cu atât mai mult, îi ridică măreţenia personalităţii sale. A fost altruist, a dorit o lume mai bună, şi pentru aceea s-a jertfit pentru mulţime, care, tot mai mult, îi devine recunoscătoare”.
Minerul (nr. 9) aminteşte, la 15 septembrie 1930, că s-au scurs „8 ani de la moartea lui” Iosif Ciser: „La 22 august a.c. s-au împlinit 8 ani de când s-a stins din viaţă mult regretatul nostru tovarăş Iosif Ciser, fondatorul Uniunei muncitorilor mineri din România. Ciser a activat în mişcarea muncitorească socialistă din fragedă tinereţe până în 1922, când tuberculoza - boala care seceră pe muncitori - l-a răpus nemiloasă. Timp de 20 de ani, el a luptat pentru binele clasei muncitoare, în vechiul regat ca şi în Ardeal, unde a contribuit la organizarea muncitorilor şi la tipărirea şi răspândirea ziarelor socialiste Adevărul şi Glasul Poporului - de care mulţi îşi vor fi aducând aminte - arătând astfel că fără o presă socialistă puternică nu se poate organizare serioasă. După război, a reorganizat muncitorimea minieră, a înfiinţat actuala Uniune, căreia i-a fost secretar până la moarte - şi a luptat cu râvnă şi devotament până la sacrificiu pentru înălţarea muncitorimei miniere şi salvarea intereselor ei. Mişcarea socialistă din România şi la special noi, minerii, să păstrăm o vecinică amintire de recunoştinţă acelui ce a fost Iosif Ciser”.
În articolul „Pelerinajul de la mormântul lui Iosif Ciser”, Minerul (nr. 9-12/ decembrie 1932) marchează împlinirea a 10 ani de la moartea lui Iosif Ciser. Reţinem din acesta: „La 21 august a.c. s-au împlinit 10 ani de la moartea lui Iosif Ciser, marele animator al organizării minerilor şi primul secretar al Uniunii noastre. Această dată a fost comemorată de mişcarea noastră, reîmprospătându-se figura acelui mare luptător, căruia nu numai minerii, dar întreaga mişcare muncitorească din România îi datorează veşnică recunoştinţă. (…) În ziua de 8 septembrie s-a făcut din iniţiativa Uniunei noastre şi a tovarăşilor din Banat un pelerinaj la mormântul scumpului dispărut. Au asistat câte o delegaţie din Reşiţa, Secul, Doman, Dognecea, Anina, corul muncitorilor din Anina, întreaga muncitorime din Ocna de Fer etc. Din partea Uniunei a luat parte  tov, Eftimie Gherman, secretarul central, iar tov. Ilie Moscovici a reprezntat Partidul Social Democrat. La mormânt au vorbit tov.-ii Gherman, Moscovici, Hirschvogel - Anina, H. Rausch - Reşiţa şi Bucko Petru - Doman. S-a depus câte o coroană din partea Uniunei, sindicatului muncitorilor mineri din Anina, secţiunii partidului din Reşiţa şi buchete de flori din partea sindicatelor din Doman, Ocna de Fer, Dognecea şi Secul. (…) Tovarăşii din Lupeni au comemorat şi ei pe Ciser, la 21 august, printr-o conferinţă, la care a dat concursul corul muncitoresc din localitate şi au vorbit tov.-ii Ştefan Păcurariu şi Ioan Bauer”.
În 1935, fruntaşii Uniunii se reculeg chiar de Ziua Morţilor la mormântul lui Ciser. Minerul sintetizează aceasta în „Comemorarea lui Ciser”: „S-au împlinit 13 ani de la moartea lui Iosif Ciser, primul secretar al Uniunii noastre. Această dată a fost comemorată la 1 Noiembrie a.c. de către muncitorimea din Ocna de Fer, localitate în care se află mormântul regretatului nostru tovarăş. La solemnitate au asistat toţi muncitorii din Ocna de Fier şi din Dognecea, precum şi reprezentanţi ai muncitorimii din Steindorf-Anina; delegaţi ai organizaţiilor sindicatelor şi partidului din Reşiţa, delegaţii muncitorilor din Bocşa-Montană, corul din aceeaşi localitate şi muzica minerilor din Dognecea. La mormântul lui Ciser au vorbit tovarăşii Petru Mihăilă, preşedintele Uniunii, şi Grigore Şerbu, secretarul regional, care au arătat personalitatea întemeietorului Uniunii noastre. În acelaşi sens a vorbit şi tov. Gavron în limba germană, din partea muncitorilor reşiţeni. După comemorare a avut loc o întrunire împotriva scumpetei, la sediul sindicatului. La această întrunire au vorbit tov.-ii Mihăilă şi Gavron”.

 



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.



Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 3 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!

Anunț
Publicitate
Newsletter