05.06.2016,  21:13:56 | 0 comentarii | 1303 vizualizari
Ar purta momârlanii cu mândrie un nume dat lor de barabe?
de Ziarul Vaii Jiului
Momârlanii au fost întotdeauna mândri de numele lor. Reiese această mândrie din toate minciunile / strigăturile momârlănești: ”Momârlanu-i momârlan/ și la munte-i căpitan” sau ” „Io-s fecior de momârlan/ nu zgaibă de orăşean.”
Cine cunoaște momârlanii știe că, de fapt, momârlanii au privit întotdeauna cu dispreț ”barabele”, niște venetici în lumea lor, clădită pe rânduieli străvechi (chiar și din una din minciunile / strigăturile de mai sus rezultă nu numai mândria de a fi momârlan, ci și disprețul față de barabe). După cele mai elementare cunoștințe de psihologie, în aceste condiții ar fi imposibil ca momârlanii să poarte cu mândrie un nume dat lor de barabe. 
În ceea ce privește numele de jian, acesta există, e adevărat, ca nume generic, mai larg, dat locuitorilor de pe Jiuri. Dar se numesc jieni și locuitorii din alte părți, pe lungul curs al Jiului, sau, prin transmutări de populații, chiar ceva mai depărtate. Astfel, de exemplu, privind localitatea Tg. Jiu, nu putem neglija faptul că: ”Orașul este menționat pentru prima oară în anul 1406 sub numele de Jiul, într-o poruncă dată mănăstirii Tismana de către voievodul Mircea cel Bătrân” (https://ro.wikipedia.org/wiki/T%C3%A2rgu_Jiu). Or, dacă orașul s-a numit Jiul, în mod evident locuitorii lui s-au numit jieni.  Dar există și în alte părți localități cu denumirea legată de Jiu. Astfel, întâlnim: ”Jieni este un sat în comuna Șimnicu de Sus din județul Dolj, Oltenia, România” (https://ro.wikipedia.org/wiki/ Jieni, _Dolj), precum și: ”Jieni este un sat în comuna Rusănești, județul Olt, Oltenia, România” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Jieni,_Olt). Cum altfel s-ar putea numi locuitorii unei localități care poartă numele Jieni, dacă nu exact jieni? Și exemplele pot continua.
Echivocul termenului de jian este simțit chiar și de Dumitru Gălățan-Jieț, întrucât își întitulează, de exemplu, astfel două din cărțile sale relativ recente: „Petrecerile jienilor momârlani” şi „Graiul jienilor momârlani. Mic dicţionar”, ambele apărute la Editura Măiastra, Tg-Jiu, 2012. Dacă jieni ar fi numele adevărat, strămoșesc, al locuitorilor din Valea Jiului, de ce ar mai trebui adăugat și termenul momârlan? Referirea ar trebui să fie clară. Este astfel evident că numele adevărat, strămoșesc, de identificare, al momârlanilor era cel de momârlani, nu cel de jieni. 
Cităm ca pe o mărturie emoționantă câteva rânduri  din cartea D-lui Dumitru Gălățan -Jieț, „Petrileni de vază”,  Ed. Confluenţe 2010, pag. 21-22, din vremea când ezita care termen să-l folosească, cel de jian sau cel de momârlan, înainte de a-și rezolva, personal, problema, punându-i pe amândoi: 
„Era atunci când, dintr-un impuls al unor sfătuitori, am fost tentat să înlocuiesc în titlul unei cărţi, noţiunea de <> cu cea de <>. Ioan Dan Bălan a sărit ca ars şi mi-a pus în faţă, vehement, următoarele: Nea Mitule, dacă tatăl dumitale s-ar trezi din somnul cel veşnic şi dacă ar auzi că fecioru-său se prezintă ca <>în loc de <>, cum crezi că-i va cădea? În clipa aceea am luat hotărârea să folosesc în titlurile cărţilor mele (şi nu numai) termenul corect: momârlan”.
Dacă un momârlan autentic, mai în vârstă, ar fi sărit ca ars dacă i s-ar fi spus jian și nu momârlan, așa cum rezultă din textul citat din cartea d-lui Gălățan, înseamnă oare că jian era denumirea veche, strămoșească, a locuitorilor din Valea Jiului?  Nicidecum. Înseamnă că denumirea veche, strămoșească era cea de momârlan, denumire pe care o simțeau adevărată și pe care o iubeau. Pe care o purtau din neam în neam, din vechime. 
Iar termenul de jian coexistă, în vechime și azi, dar are un sens mai larg, se aplică tuturor locuitorilor de pe Jiuri, nu numai celor strict din Valea Jiului.
Excelentul articol publicat recent de Dl. Dumitru Gălățan-Jieț în Ziarul Văii Jiului , suplimentul ”Şcoală & cultură pe Jiul de Est şi Jiul de Vest”, în 26.05.2016, Contribuţii la elucidarea originii termenilor de barabă şi momârlan (text în formă definitivă) aduce o argumentare bogată și închegată. Dar aceste argumentări înregistrează doar suprapuneri de conotații peste un nume deja existent. Căci acest articol are două limitări:
1. Se referă numai la o perioadă mai nouă din istoria comunității de momârlani, considerând că în vechime exista numai termenul de jian. Dar așa cum rezultă din textul citat chiar din cartea d-lui Gălățan, momârlanii cei vechi nu-și recunoșteau denumirea de jian ca specifică. Și e normal să fie așa.
2. Nu se referă la numele cu care momârlanii înșiși se identificau, chiar între jieni, căci am văzut că termenul de jian acoperea și acoperă o zonă mult mai largă decât Valea Jiului. Ci folosește numai un punct de vedere exterior comunității de momârlani și anume cum i-au văzut și denumit străinii pe momârlani : maghiarii și în general cei din Imperiul austro-ungar și în special italienii. Or, nu trebuie să uităm că aceste raportări exterioare la comunitatea de momârlani aveau conotații peiorative.
Astfel, prima variantă a fost explicarea termenului de momârlan ca provenind de la maghiarul maradvány, care înseamnă rămăşiţe. Şi atât. Nu de daci. S-a considerat că se subînţelege că e vorba de daci, de către cei care au înregistrat termenul. Dar, luând spre exemplificare un dicţionar, de exemplu dicţionarul publicat de Béla Kelemen în 1980 la Editura  Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, Dicţionar român-maghiar / Román-magyar  szótár, avându-l drept colaborator pe Lőrinc Szász, constatăm că se dă drept termen pentru rămăşiţă exact asta: maradvány (alături de alţi doi termeni, care nu ne interesează aici, dar care în niciun caz nu implică ideea de dac). Deci, este un termen peiorativ. Care, pentru organizarea imperială, putea prezenta, eventual, ideea că a rămas ceva ce trebuie asimilat. Nu-i respectau cei din autoritățile imperiale atât de mult pe localnici încât să accentueze la sfârșit de mileniu doi ideea originii lor dace.
O altă variantă de explicare din exterior a termenului de momârlan, expusă inițial în presa locală a Văii Jiului de preotul Marcu Jura din Jieț și adoptată în recentul articol de Dumitru Gălățan-Jieț, este cea care susţine că numele de momârlan a fost dat localnicilor de italienii veniţi la lucru în Valea Jiului, spre sfârşitul mileniului al doilea. 
Marcu Jura îşi întemeiază afirmaţiile pe declaraţiile lui Cic Petru, care a trăit între anii 1835 şi 1938 şi care în perioada tinereţii a lucrat cu italienii la mină. Mărturia lui Cic Petru, după cum se precizează în articol, ar fi fost  făcută prin 1930. Deci destul de aproape de zilele de azi, dacă luăm în considerare îndelunga existenţă a momârlanilor pe aceste meleaguri de azi.  Aflăm că termenul de momârlan le evoca acestor italieni (veniţi din zona Belano şi Udine să lucreze ca lemnari şi pietrari în Valea Jiului) termeni din dialectul lor care însemnau neînţărcaţi, băutori de lapte: „plecând de la aceşti termeni folosiţi de friulani şi udinezi – cum ar fi neînţărcat, băutor de lapte şi oameni ai munţilor asemănători cu cei din Friuli şi Udine – i-au numit apoi pe localnicii noştri momorlani. Un joc de cuvinte din care  a reieşit un termen care sintetiza în dialectul lor toate cele trei termene (sic!) amintite mai înainte”, după cum scrie Corneliu Bran, în ZVJ, 30 ian.2012, pe baza celor afirmate de preotul Marcu Jura. Se mai afirmă în acest articol că, în timp, momârlanii şi-au însuşit acest termen. 
Dar cum ar putea momârlanii să se autodenumească cu mândrie cu un termen dat lor în batjocură de străini?
Actualizând cercetările, Dumitru Gălățan-Jieț afirmă: ”Am pornit pe această pistă, dar nici în limba italiană, nici în dialectele în cauză nu există niciun termen care măcar de departe să fie oarecum, asemănător cu cel de momârlan pentru calităţile de mari băutori de lapte (neînţărcaţi etc.) puse în seama localnicilor”.  
Acest aspect însă, faptul că dicționarele nu înregistrează aceste conotații argotice poate, nici nu prezintă prea multă importanță. Importantă este mărturia lui Cic Petru, care a trăit printre lucrătorii italieni și care depune mărturie că lucrătorii italieni foloseau termenul cu sens peiorativ. Și acest sens peiorativ a fost recepționat de localnici. Și chiar de străini, căci termenul de momârlan a devenit un termen ”de rușine”, fiind evitat atât oficial, cât și de referințele exterioare care se doreau mai respectuoase. Chiar Dumitru Gălățan-Jieț a trecut printr-o fază când, dorind să nu-i jignească, a vrut să ocolească termenul de momârlan, după cum singur mărturiește, în cartea din care deja am citat mai sus: „Era atunci când, dintr-un impuls al unor sfătuitori, am fost tentat să înlocuiesc în titlul unei cărţi, noţiunea de „momârlan” cu cea de „jian”.
Faptul că termenul de momârlan a fost perceput în secolul XX ca având sens peiorativ este explicit subliniat de scriitorul Marian Boboc, citat de Corneliu Bran în articolul „Ziarul Văii Jiului porneşte lupta pentru reabilitarea semantică a cuvântului «momârlan»”, publicat în Ziarul Văii Jiului din 30 ianuarie 2012, pag. 6: „Pot să spun că atât am studiat fascinanta presă interbelică a Văii Jiului, că aproape o ştiu pe de rost. Cuvântul momârlan nu cred să apară  de 3-4 ori în publicaţiile Văii Jiului dintre  anii 1921-1947. În publicistica acelor vremi, Momârlanul este substituit de cuvinte mai generale, cum ar fi ţăran ori sătean. Cvasi-inexistenţa cuvântului momârlan în presa vremii, în genere o presă elegantă şi cu proprietatea termenilor, poate să demonstreze că substantivul momârlan avea în perioada interbelică o încărcătură semantică peiorativă. Probabil că din această cauză nici nu era folosit în publicaţiile timpului din Valea Jiului”.
Datorită acestui punct de vedere exterior peiorativ, nu există referirea la momârlan ca membru al unei comunități, nici în „Dicţionarul explicativ al limbii române”, editat de Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Buc., 1996, în care, la pag. 647, găsim notat la două poziţii, ambele peiorative: „MOMÂRLAN1, momârlani. s.m. (Reg.) 1. om prost, necioplit, bădăran; 2. numele unui dans popular; 3. (În construcţia) De-a  momârlanul = numele unui joc de copii.- Et. nec.” şi a doua poziţie: MOMÂRLAN2, momârlane, s.n. (Reg.) 1. Moviliţă de pământ făcută de râme. 2. Mănunchi de paie sau de zdrenţe care se pune ca semn de hotar sau ca sperietoare pe un teren cultivat. - Et. nec.”
Este evident că aceste definiţii sunt date pe baza informaţiilor târzii culese despre această comunitate extrem de închisă şi de reticentă faţă de imixtiunile străine, (fapt care a făcut posibilă păstrarea aproape nealterată a tradiţiilor sale, unele de o frumuseţe greu de egalat). Informaţii culese din perioada adăugării conotaţiilor peiorative la numele de momârlan, culese de la distanţă, de la persoane străine de comunitate. Așa se explică faptul că nici nu există termen pentru a denumi momârlanul ca membru al comunităţii sale. Există doar un termen peiorativ general aplicabil, care nu e legat de niciun loc.
Puteau momârlanii, o populaţie veche pe aceste meleaguri să-şi asume ca denumire un apelativ peiorativ, chiar jignitor, dat de străini? Mai mult, nu numai să şi-l asume, dar să fie chiar mândri de acest nume? Să-l cânte şi să-l folosească în strigăturile / minciunile lor ? Considerăm că este exclus. 
Este remarcabil faptul atestat de echipa Formulei AS - și transcris de Dumitru Gălățan-Jieț în articolul citat -  că în zona Alpilor Dolomiți italieni, mai precis a muntelui MARMOLADA, există obiceiuri asemănătoare cu ale momârlanilor, (mai mult, că ”se presupune că ladinii sunt urmaşii păstorilor proveniţi dinspre Răsăritul Europei „mereu pe creste de munte, cu oile şi vitele lor, ajunşi până în Alpi”. Matei Florin, care a discutat cu etnologul ladin Caesare Poppi, ne redă următoarele afirmaţii ale acestuia: „Păstorii au venit de undeva din Est. Nu ştiu exact de unde. Posibil de undeva din sudul Dunării, din Balcani sau chiar din CARPAŢI (subl. n.). Când au venit, nimeni nu poate spune cu exactitate, poate la începutul Europei, poate la începutul lumii” și că, așa cum afirmă dl Dumitru-Gălățan-Jieț: este ”posibil ca fenomenul să se fi întâmplat în urma unor vechi şi foarte de demult transhumanţe, în urma cărora condiţiile prielnice să le fi permis acestor „păstori din Carpaţi” aşezarea pe acele meleaguri păstrându-şi tradiţiile, limba, portul şi obiceiurile „luate cu ei”. 
Dar acest fapt se referă la cu totul alte timpuri, este cu totul străin de apelativele peiorative aplicate localnicilor de lucrătorii italieni veniți la minele din Valea Jiului.
Mai mult, avem aici o mărturie importantă că păstori posibil din Carpați, au ajuns în Alpii Dolomiți  „mereu pe creste de munte, cu oile şi vitele lor”, ”poate la începutul Europei, poate la începutul lumii”. Posibil chiar momârlani, datorită obiceiurilor asemănătoare, a obiceiurilor duse cu ei, asemănări care au fost cercetate și dovedite. Poate și-au dus și numele, spre acel munte Marmolada. Un nume anterior apelativelor peiorative de la sfârșit de mileniu doi. Avem aici o mărturie importantă că ei circulau mult pe creste de munte. Pe astfel de creste de munte obișnuiau ei să ridice acele momârle (momâi, oameni de piatră), închinate Mumei Pământului, pentru ocrotire și pentru orientare. 
Și astfel ajungem, în privința termenului de momârlan, la ipoteza, bazată pe denumirea de momâie, coexistentă la momârlani cu cea de momârlă, şi anume că „sursa numelui poate fi foarte veche, pre-indo-europeană. Există cuvinte semitice precum arabul imam (vezi http://www. bartleby.com/ 61/roots/S11.html ), arabul amma “ a merge înainte, a conduce”  akkadianul hammu (“cap al familiei”)  sau umm (“mamă”). Se poate distinge, la aceste cuvinte oarecum asemănătoare, un sens de ”a conduce“  şi un sens de “mamă” . (...)
Rostul “momâilor” de pe potecile Carpaţilor este tocmai cel de a orienta, de a conduce.
Pe de altă parte, “moma” înseamnă în bulgară “fată, fecioară”. Cred că de acest sens sunt legate, aproape sigur, numele vârfurilor Moma şi Momuţa. (din Munţii Apuseni, n.n.)(...)
Cred că aceste stânci personificau iniţial zeităţi feminine, poate o “Mamă a pământului” sau a munţilor (...). Poate că imaginea acestei Mume era redată prin “momâi” de-a lungul potecilor din munţi. Rolul lor era – fireşte -  de orientare, dar şi cultic. (...)
După Sorin Paliga, “momâie” derivă din “momă” = mamă: “Derived from momă, also mumă, the indigenous form for ‘mother’, (…). “The root mom-, mum- ‘mother’ < Thr. ma:m- is parallel to mamă < Lat. mamma and maică < Slavic majka.” (“Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian”, 2006) ″(http://hroderic.wordpress.com/2009/03/30 /momai/, Panteonul Dacic,Traco-geto-dacii).
Vechiul nume al omului de piatră, termen preferat în general azi, era în zona momârlanilor, momârlă sau momâie. În ambele aceste variante avem rădăcina moma. În plus, se pare că forma uşor particularizată momârlă este întâlnită numai la momârlani.  
Considerăm că sunt suficiente argumente pentru a afirma că  numele momârlanilor, numele cu care se identificau și se prezentau, din vremuri mult mai vechi decât dominația Imperiului austro-ungar sau decât venirea lucrătorilor la minele din Valea Jiului, deci numele lor adevărat și strămoșesc, nu numele cu care erau identificați de străini,  provine de la Momârlele (Oamenii de Piatră, uneori purtând şi denumirea de Momâi) de pe munţii lor, momârlanii fiind locuitori din ţinuturile momârlelor. Momârle care în vechime au avut rol ritualic. 
Şi, în felul acesta, putem înţelege şi mândria locuitorilor din ţinuturile momârlelor de a se numi momârlani. Ei, care nu au aşteptat sfârşitul de mileniu doi, să vină nişte străini să le dea un nume.
Ioan Dan Bălan și Elisabeta Bogățan

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 7 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter