11.08.2016,  16:59:39 | 0 comentarii | 527 vizualizari
Un poem de Ovidiu Băjan - lui Marian Boboc
de Ziarul Vaii Jiului
clopotele îngână tăcerea
în tristeţe se refugiază între fiul şi soţia mea
hăituit de regrete tardive dumnezeu
drumul contorsionat precum o circumvoluţiune
îşi gândeşte călătorii grăbiţi dar extenuaţi
şi pentru care frumuseţea face totul mai dureros şi mai dificil
briza-mi înfige în sânge purtată de la mari depărtări
înfiorarea unei tragedii necunoscute
fac semn cuvintelor şi ele mârâind bestial se supun
din craniul meu izbit de potcoava lui Pegas
sar scântei care ard epiderma diafană a eternităţii
fiecare poem e de fapt o tentativă de evadare 
din labirintul cerebral în care hălăduieşte cea mai îngrozitoare fiară - tu însuţi
firul de iarbă va fi băut de un neştiutor copilaş
steaua va fi călcată în picioare de-un singuratic la marginea unei mări dispărute
iar noaptea se va închide vindicativă peste oraş
pustiul bibliotecii înţesat cu fantasme
oferă cel mai înalt grad de sfinţenie
închipuirea-mi duhneşte de cadavre
sunt cel mai mare ucigaş al tuturor timpurilor
am prieteni care mă fac să mă simt dezonorat că am idei şi le pot exprima
anahoret al desfrâului aristocrat al disperării oligarh al anodinului palatin al vomei
plenipotenţiar al inutilităţii ambasador al neantului vicerege împuternicit de Absurd autodidact al resentimentului dresor al urii
stau în dragostea ta ca marchizul De Sade în colivie
sunt deja mort şi cuvintele-s viermii fosforescenţi care îmi şiroiesc din stârv
triumful meu va fi totala mea dispariţie
aerul avid se hrăneşte cu zboruri
dar mai ales cu salturile ample ale sinucigaşilor
încolţit de iubire din toate părţile 
cum aş putea să-i descifrez adevărului hărţile? 
pulberea caută ahtiată biblioteci în care să se poată odihni în absenţa timpului nestingherită
toate coşmarurile umanităţii încearcă să devină realitate contemporană
dacă mi se termină pixul voi fi obligat
să-mi vâr o falangă în cur
orice ar fi tineri poeţi învăţaţi 
e acceptabil orice compromis
atâta vreme cât poemul trebuie scris
dar înainte de a-l scrie amintiţi-vă că frumuseţile sunt nevralgice
precum scrotul prins din neatenţie în fermoar şi sunt în zadar
mâine-mi voi azvârli craniul în cutia de tablă a cerşetorului profesionist
derizorie monedă de aramă
deşi am crezut multă vreme că-i ieslea în care un alt dumnezeu se va naşte
o mierlă cântând 
perturbă drastic sistemul global de comunicaţii
muzica lui Rammstein face din gâzele înserării Leviathani şi inspiră o biată scânteie să îşi dorească un milion de hectare împădurite
apropos îţi mai epilezi pubisul?
ştii azi dimineaţă oglinda mi-a vomitat imaginea
pătrunsă de rădăcinile pinilor maritimi stânca
simte aceeaşi plăcere ca tine străpunsă de-avântul meu către celelalte cuvinte
văd o corabie în mijlocul mării
ca o aluniţă pe-al tău pântec
fără agonia şi tremurul cărnii
spiritul nu înseamnă nimic
cea mai frumoasă poezie de dragoste pe care ţi-o voi scrie vreodată e chiar erecţia mea
mă voi răspândi în tine precum rugăciunea într-o catedrală
cel mai înalt cer în care un poet poate ajunge e vaginul unei femei
cu fiecare ţâşnire de spermă
se-mbracă-n noi cuvinte cel mai vechi cântec
propriile-mi poeme nu mă mai recunosc
dar în ele sunt eu eliberat de lut şi constrângeri
fiecare vers e o grandioasă victorie 
acumulată şi ţâşnită din umilitoare înfrângeri
înaintez spre nicăieri printre voi
gunoi în putrefacţie gunoi
de furia daimonului niciodată nu m-am ferit
acest poem trecând prin conştiinţele voastre
va risipi lumină cum în atmosfera terestră un meteorit
instinctul de-a ucide prefăcut în rime
şi ura atroce în tropi
pământul nu-i destul de mare nici măcar un singur POET să îngropi
caut comoara numai în locuri unde ştiu că nu e ascunsă
vânez îngeri şi în locul lor aşez fapte cotidiene abominabile, dar săvârşite de mamele taţii şi fraţii noştri
iar uneori chiar de noi înşine
vreau să putrezesc în centrul oraşului
să vă umplu plămânii şi gândurile
cu esenţa a ce e viaţa mea 
dar vai şi a voastră
ce aveţi voi sub simţuri
e doar cel mereu lepădat ca pielea de şarpe
adevăratul stă întotdeauna în viitor
nici măcar eu nu-l prind pe de-a-ntregul
în carnea nopţii viermii stelelor rod
sunt doar un gând al miezului de noapte
se sinucid în salturi comune
din disperarea visului atins toate fructele coapte
scriu ca să nu-mi dau foc
sunt un kamikaze armat cu sinceritate
voi lua fiecare celulă a trupului
întipărind-o în pagină
poemul prin care nu se întrevede fiziologia e un act ratat
vreau să transform organicul în mod eronat considerat scabros în indimenticabilă literatură
în general Critica literară defecă pe gură
o poet - vieţaş al tristeţii fără motiv
dumnezeu e cel mai bun vomitiv
umbrele tresar ca nişte flame
ale unui incendiu ce arde în centrul pretutindeni al făpturii
cuvintele se nasc undeva în ceţurile de la marginea universului şi mor explodând pe cerul gurii
sau pe un catafalc de hârtie
sunt plin de reproş şi mânie
muntele întunecat trufaş înveşmântat în ceaţă
aidoma sentimentului în foneme
ce straniu în această uriaşă câmpie
fiecare fir de iarbă îşi va avea propria-i dimineaţă
când m-auziţi râzând să ştiţi
că infinitul în chinuri teribile geme
las în fiecare seară o filă albă afară în grădină
şi singurul text scris citeţ dimineaţa e roua
da limba clopotului dezmierdând în profunzimi tăcerea
focul înţelegător şi exaltat îmi sărută înţelegător mâna
flacăra exasperată de fluturi decide să moară
neantul îşi reazemă gingaş veşnicia
de sufletul meu aşa într-o doară
poemul mă dă la o parte străin
şi-şi continuă drumul
de întreg universul în hohote râde risipindu-se fumul!
 
24.08.2006
Camporosso - Italia

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 7 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter