11.08.2016,  17:01:29 | 0 comentarii | 534 vizualizari
Poeme de Ioan Dan Bălan din volumul „De-a Nemurirea"
de Ziarul Vaii Jiului
1. Motto: E jocul de-a nemurirea, dus-întors!
 
Te aştept să iubeşti blând
noaptea în care somnul cade
şi-n călătoria căderii amprenta să se  pună
pe toate câte voi scrie dincoace/ dincolo
fără să-mi pese de plata în plus
pentru strădania noastră plăcută
în contul  mesagerului cu aripi de serafim.
 
Pe drumul întoarcerii cazna aşteptării
atârnă senină precum dragostea pe sufletul
poetului disperat de împlinire la datorie.
 
Viu sau mort ca iubitor
întremat de dăruirea totală
căderea şi înălţarea  petrec
pe marşul senin al poemelor următoare.
                                      
2. Motto: Caut cititori, nu oricâţi, nu oricare, nu oriunde!
 
Ai tras semnalul de alarmă să fug de mulţime
dar totul e în van, Iubito, vecinii  scotocesc raniţa
con-cetăţenii  aşteaptă nopţile fiecare sub umbrelă
cu aparate foto şi grilaje din fier-beton în buzunare.
 
Pentru ei iubitorul e pedeapsa pentru femeile caste
poetul e cel pe care-l află în ochii, genele urmaşilor
de aceea gloata vorbeşte fără oprire la telefon
(de un sfert de secol nu e altceva mai bun de făcut!)
cei rătăciţi caută radio-şanţ şi bârfa de gen
în timp ce consângenii se bat în breaslă şi după perdea .
 
Să te gândeşti că sunt cu toţii semeni, sunt (?!) cititorii
cărţii acestui rebel care sare peste ninsori şi secete
haiducul  care cuprinde precum caracatiţa în poem
cel care ştie să adune flori, fructe şi ambrozie
cât să ajungă pentru această nemurire în doi
la care e rob de bunăvoie, cu încântare, total!
 
3. Motto: Sunt emigrant la mine în 
suflet şi acasă!
 
Amintiţi-vă, cât mai puteţi deturna timp şi carte:
la capra podului e loc de ieşit, e scenă deschisă
se oferă gratuit potire cu apă de izvor şi cenuşă vie
cei teferi la cap înjură starea de fapt cu mama focului
nebunii capătă certificate de răniţi în gânduri
flămânzii primesc fotografii cu pâine şi circ
actorii recită în oglindă, în pustiu şi-n cărare
preoţii slujesc cu poalele anteriilor peste capete
doar inimile rătăcite joacă pe scândurile scenei putrede
cu fluturi şi gâze de împrumut, cu păsări arse de sete
cu animale care se rup cu colţi şi gheare ca-n basme
cu  oameni, câţi se ivesc după colţuri ascuţite, fericiţi
că se împiedică în semne, în alfabet şi unii pe alţii …
 
4. Motto: Spusă veche: ca să gândeşti, trebuie să trăieşti!
 
Nu vă speriaţi: se găsesc uşor copii fidele
(un nenorocit a găsit o copie de Patrie 100/ 100)
prietenii de la avans şi lichidare ţin petrecerea
care îmi topeşte banii şi simţurile, da:
prietenii ţin petrecerea în care urlu smintit
cu capul încercuit de colacul fântânii
să mi se rupă-n piept  ecoul  lacrimilor 
să mi se rupă undeva de tot şi de toate 
chinurile
să mi se rupă de toţi nevrednicii care pun capcane
să se prindă-n ele, înşişi victime, cu trupuri de molohi!
 
Nu uitaţi:
la semeni apelul se strigă de oricine, oricând, oriunde
şi fiecare (nimeni?) caută încă răspunsul…
 
De-a Nemurirea I
 
Motto: E mereu liber un loc prin mine!
 
Ochii Omului de Piatră străpung oriunde
la Canton, se spune, dau roată priviri colorate
fiecare caută timpane deschise către vibraţia sa
până se aud în gânduri aprobări
despre cutii-echine cu pietre şi stele
ori catrene cu puteri magice.
 
Ochii mijiţi lasă priviri de melc căutător
sufletele şi Cantonul sunt pline de urmele sale 
precum Calea Lactee de dâre sclipitoare.
 
Alergăm cu viteza noastră să fim observaţi
să intrăm în razele ochilor Omului şi Melcului
alergăm cu viteza trecerii care doare:
cine să păstreze gustul sărutului pe ochi?
 
În jocul de-a nemurirea Omul şi Melcul
găuresc zidurile şi atârnă pe  Canton chipurile
semenilor care de dragul vieţii tac şi scriu
căutând fără oprire  piatra de veghe
şi acul cu fir nesfârşit de iarbă.
 
Omul de Piatră caută pe culme ritualul celest
prin care ochii Melcului universal
pun tighel buzelor sângerânde în durerea lumii.
 
El şi Poetul au acelaşi blestem la oblânc:
să caute, lege, depene, coasă, să înalţe viaţă!
 
De-a Nemurirea  II
 
Trece dincolo şi dincoace de timp
căutătorul de lumină, temerarul momentului
îndârjitul de credinţă şi poezie
pornitul din toate ale cerului
ajunsul la toate ale pământului
găsitorul undelor de vibraţie
de filtrare a armoniei care lucrează
prin toate porţile şi ferestrele
până în izvorul cântecului propriu
            (flash: izbucul libertăţii)
la piatra jocului de-a nemurirea:
                                 Cuvântul!
 
Cine să măsoare datoria care se adună
după fiecare zi care trece?
 
De-a Murirea şi… Ne!
 
Se sfărâmă cerbicia, mânia, mândria
voinţa şi ne-voinţa ne dor aruncate
răzvrătită, umbra taie din frunte aporia
prin foc trec gemând credinţe-ncercate
 
Cerneala din pană e sânge-nchegat
în trupul grădinii sunt arse petale
poarta pe cheie scrâşneşte ruginit, blestemat
zorii, în fante, pierd semne astrale
 
Tâmpla-n trezie cerne din somn şi ornic
raze tăiate din gânduri aparte
haosul - zid crapă nisip, nestatornic
peste  visele-cuvinte, nearticulate 
 
Mă adap şi mă sec deodată
Dumnezeu printre pietre mă poartă-n izvor
carnea din poeme e adânc însemnată
cu câtă mirare Îi lunecă-n ponor!
 
Sus!
 
Au urcat trupeşte la Omul de Piatră
să-i afle rădăcinile puternice
au fotografiat, calculat, săpat
sfârtecându-i măruntaiele
scoţându-i venele şi arterele
prin care apele norilor se netezeau.
 
Au tăiat din Omul de Piatră lespezi
în toate formele geometrice cunoscute
au găsit rădăcinile vieţii de piatră
întinse prin torenţi, peste zăgazuri
au stârnit izvoarele muntelui rebel
care au năvălit fără oprelişti
aruncându-i către nisipul muritorilor.
 
Acum  nisipul muritorilor suferă
scrâşnind în sticla clepsidrei.
 
Şi nisipul muritorilor visează viaţa pietrei veşnic
aruncă aiurea speranţa viermuitorilor
în falşi Oameni de Piatră şi-n ziduri murdare
în praful oglinzilor cu graffitti
în praful morilor care distrug taina cremenii.
 
Cine să îndrepte toiagul, pedepsind
nelegiuirea celor păstrători ai blestemului
înmormântării  Omului de Piatră în ciment?
   
De-a  Nemurirea  III
 
Avem un capăt, o margine, o limită
corsete şi gratii invizibile:
inima are durerea temelie
        sufletul are arsura acoperiş
                   gândul pluteşte pe melancolie
primăvara, trupul de şopârlă îşi urcă răcoarea
pe scări, spre stele…
 
Suntem murdari de zăpada tuturor
(de zloata neagră a anilor ’80-’90
 scursă din Valea Plângerii spre Pieţe…)
scormonim prin U.E. după dezinfectanţi 
după materiale valabile de curăţenie
pentru a îndepărta greaţa acestei existenţe.
 
Cu dorinţa suspectă de a deveni oameni
strigăm nume după nume:
unii răspund da alţii nu
şi în locul celor tăcuţi urlă haitele
despre mulţimea care aşteaptă sfârşitul!...
 
(Căderea vecinului pe scări – un om!
are încărcătură euritmică pentru locatarii
care desfăşoară spectacolul  la care participăm
cu voie au fără de voie
cu viaţa au fără de viaţă
în tăcerea cuiva, numai în tăcere…)
 
Eu? sunt ghicitor (tăcut!) în propria palmă
unde mi se arată, întotdeauna, nimicul!
 
De-a Nemurirea IV
 
Credeţi, consângeni: sunt viu, deci 
                                    moartea-i departe!
(altfel s-ar auzi: sunt mort, deci
                             moartea-i în mine!)
 
Nu cred că m-aş simţi bine cu moartea aproape
e ca şi cum aş sta într-un picior
pe marginea unui mormânt din cimitir.
 
De frică dau fără oprire din mâini şi picioare
de aceea strig şi cânt până obosesc fericit
mă îndepărtez mereu de mine
(în bezna obişnuită mă cunosc puţin!)
caut zâmbetul obişnuit al vieţii, al iubitei…
 
(Cronicarul angajat la rubrica de senzaţii tari
de astăzi face curăţenie în subsol
spală scările cu ce i-a rămas după ce-şi spală gura
poartă haină de sărbătoare şi adună alai proaspăt
surprins că există lângă Ianus un nemuritor  horitor
frenetic  lângă o femeie - şi-atât! - care  cântă!...)
 
Iubita, din timp în timp suflet şi jumătate din mine
mă dezbracă matern de toate apucăturile 
apoi mă îmbracă în porunci domestice
precum orice stăpână înţeleaptă…
 
Cum să nu rămâi nemuritor
când sunt atâtea daruri care te întineresc?
 
De-a  Nemurirea V
 
Neliniştea e cumplită, oboseşte, îmbătrâneşte
strânge în menghină şi schimonoseşte chipul, trupul
celui care loveşte cu cuţitul în piatră
privitorului care se mulţumeşte şi strigă
„nu-i nimic cât timp sar scântei spre cer!”
 
Da, e trăire celestă pe culme, în vârf
Omul de Piatră  se simte dat la o parte
cât timp rătăcitul sporeşte incendiul
cât timp urletul ascuns în lovitură
rămâne în ghemul veşniciei, ca ardere.
 
Neliniştea e cumplită când creşte haotic
ca-n film încetinit cuţitarul strică lucrul timpului
răutatea lui schiţează forme pe lespezile
păstrătoare de speranţe în miezul lor.
 
Precum cel ce loveşte cu cuţitul e mulţimea
când încearcă să scrie versuri cu rime de viespi
pe care nebunii aşteaptă să le recite hohotind
până piatra parlamentului  devine nisip.
Poate da şi poate nu
Omul de Piatră aşteaptă să  se cioplească
o fântână în inima lui de cremene nemuritoare
cu izvor-anafor care să înece neliniştea
şi lucrul stricat al timpului
care să înnece piatra urcată în trupu-i cu de-a sila
pentru a nu fi atârnată de gâtul nimănui
ca frământare, niciodată!
 
De-a Nemurirea VI 
 
Omul de Piatră visează că-i stabil altfel
fără teama că vrun accident l-ar vătăma.
 
Pasărea de Piatră visează că zboară altfel
mândră că alte păsări rămân la sol.
 
Piatra aruncată antrenează gândul biblic
cu zborul Păsării de Metal care despică bolta.
 
Gândul biblic creionează părţile cerului
adună zi-noapte ori întuneric-lumină:
trecerea lui  fulgerătoare poate aprinde
răspântii şi căi stelare
puterea minţii şi haosul 
dar Omul şi Păsările nu pot trece vămile
în tărâmul nemuririi, se ştie, nu sunt aripi…
 
De-a  Nemurirea  VII
Mamei mele, Maria
 
De ziua ei mama trebăluieşte printre
                                Oamenii de Piatră
care au chipuri cunoscute:
Iisus, Zamolxe, Zarathrustra, Moise
îşi face datoria cu încetinitorul
le spală şi mângâie rănile şi picioarele
îmi spală şi îmi mângâie rănile
îmi şopteşte zâmbind vindecătoare:
„pe frontul vieţii să porţi trup de piatră
între oameni să fii fecior, tată, bunic, străbunic
să duci cu tine lumină incandescentă
să uiţi că trupurile celor de sus
păstrează adevărul intact
că ochiul lor (ne)răbdător a despărţit
credinţe şi biserici, spaime şi bucurii
 
să nu creşti cu ochi străini peste locul tău
fiule, să rămâi fidel sudorii de muncă
şi plăcerilor care întremează
să nu uiţi că singurătatea este şi nu este nemurire nouă
singurătatea e ce-a rămas în trupul meu
pe care sufletul l-a părăsit cu aproape
 jumătate de secol mai devreme,
singurătatea e (şi) limba celor veşnic plecaţi
 care se îndepărtează de ei înşişi
precum Oamenii de Piatră de ne/trecerea lor…”
 
Ah, imaginaţia, ce bine ar fi să se adape
din memoria celor dăltuiţi în piatră
din memoria mamelor purtătoare de semne!...

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 10 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter