11.08.2016,  17:03:10 | 0 comentarii | 605 vizualizari
Poeme de Ion Hirghiduş
de Ziarul Vaii Jiului
Către Soare
 
Asemeni vântului ce prin păduri tăinuieşte chemarea
lumina zăbrelită-n ferestre când suflete pierdute aşteaptă
a umbrei tăcere din porţile vremii
o patrie în care suntem mereu chemaţi 
 
pentru a ne reda nouă lumina, tu, soare, mai înalt decât pădurile
cu razele pierdute în văi de frumuseţe biruit
un zvon de lumină purtându-ne prin stinse parfumuri
 
când te aşezi peste lume privitor mai putincios decât timpul
şi viaţa devine răstimp chemarea devine răstimp
în setea noastră de a fi o parte din tine
din inima nestinsă-n fiori
 
de vrei să ştii ce este patria aşează-te în lumina solară
s-o laşi să-ţi mângâie chipul
să te pătrundă în taină fotonii nimicului
unde ai regăsit pădurile şi copilăria zeilor.
 
Ieşirea din somn
 
Ieşirea din somn e tot una cu ieşirea din moarte
când sufletele sunt rătăcite peste mirişti desperecheate de spice
lăcuste de argint prind în ghearele lor fericirea
ca pe un steag purtat de vânt peste coline înalte
 
şi apoi este o tăcere care vine înfrigurată
precum o sabie de Damasc
precum mătasea Chinei antice
pe cămile rătăcite şi singure în adăpostul nopţii
 
şi tu eşti rătăcită în lume fără a avea un sălaş
o stea fără umbră luminează abisul iubirii
un zeu cu minţi rătăcite întinde arcul.
 
E soare pe piscuri
 
O ultimă glorie un ultim vis al soarelui pe piscuri
în trupul zilei îşi face loc întrebarea 
care de atâta timp s-a adăpostit în frunzele târzii
 
poate sunt doar umbrele-ntristării
unui fluture uitat în lumină
sau este un abis al florilor căzute-n rugină
 
orice ar fi să nu priveşti în urmă
cât soarele pe piscuri tresare-n cristale
ai grijă să nu te trezeşti
Euridike e doar visul tăcerii
 
pe zăpezi diafane cărările caprelor negre 
se-ntretaie cu cărările caprelor de argint
numai tu cunoşti adevărul despre inima de oţel
care străbate timpul
 
şi apoi urme de fum şi sunete din cimpoaiele antice
pentru zeităţile pădurii 
pentru singurătate
şi pentru nimic.
 
În umbra unui gând
 
În umbletul apelor care vin din munţii tăcuţi
e o diafană zi a norocului
 
cea mai rămas din gândul rostogolit pe ruletă
o poartă a literelor deschise
 
şi literă cu literă să iei pentru a forma un cuvânt
va fi primul semn al iubirii
va fi din nou o speranţă a unui nume 
 
şi din cuvinte să-ţi faci o mantie
pentru a o purta în văzul lumii
când gestul singurătăţii îţi luminează somnul
 
într-o zi la fel de pierdută 
picătură cu picătură otrăvurile de argint tresar
pe scuturile istovite
 
nimeni nu ştie că noi ne-am născut pentru a fi martorii zilei
când secretul literelor e descifrat
şi-n ordine apoi mărşăluiesc în aerul incendiat
 
nimeni nu ştie că noi suferim 
pentru a şti că suntem cohorte de furnici
pentru a nu şti că suntem zeii târzii
 
şi cu ce ne-am ales din ziua diafană
când soarele a scăpătat peste munţi?
e o poartă a iubirii doar 
în care gândul şi-a găsit sălaşul. 
 
Început de ianuarie
 
Am văzut îngerii venind prin acoperiş 
dintr-un cer aproape pierdut
şi era o sete nespusă
o isterie generală pe străzile vechi 
 
muzica în zdrenţe şi dansul pentru prietenii erudiţi
pentru cei ce contemplă în întuneric sărăcia diamantelor
nici sânge nu mai aveau oamenii 
nici spirit nu mai aveau
 
coborâţi în prăpăstii 
vulturii înălţimilor măturau zăpezile zilei
fără umbre de regret şi fără lauri
pe căi bătătorite de funingine electrică
 
şi tu erai în văluri pierdută
zeiţă a depărtărilor duse de o mie de trenuri 
un trecător al nopţii fără cuvintele sale
un ritm al maşinilor care jupoaie realitatea.
Ziua de 8 ianuarie
 
De dimineaţa până seara va fi o corvoadă
înainte de a se lumina de ziuă trebuie să merg în ograda păsărilor 
şi să caut printre ele cântecele pierdute
cântecele vorbite ale Africii înainte de potop
 
o muzică neagră iese din pereţii bordeielor
un ţipăt de lebădă neagră se unduieşte sinusoidal
atingând cerul şi pământul cu excremente miraculoase
 
la micul dejun Orfeu îl laudă pe războinicul Ares
cât la îndemână îi este să clatine zidurile
să calce în picioare sălbăticia şi să ucidă tristeţea menadelor
şi păsările mele încă nu şi-au făcut zborul de dimineaţă!
 
alerg spre Grădina Golestanului flori 
întâmpinând într-o rouă târzie
pământul aerul apa sunt dansul lui Samba Dyallo
mâinile mele sunt cupe în care coboară lumina
spre a se preface-ntr-o roză dăruită de fiu mamei sale
 
munca pământului e o ordine de la zei
florile cresc fără odihnă spre a saluta ziua
un steag de clorofilă se-nalţă din oasele de sepie
iar culorile se amestecă peste pământ aer apă
 
în amiaza zilei Enkidu merge tăcut în urma leilor
tinereţea este încă un dar al sângelui care urcă în lume
să nu dormi să nu calci pe suprafaţa întunecată a Lunii!
 
acum când păsările au trecut în nefiresc ograda s-a unit cu Grădina
cântecele s-au amestecat cu polenul primordial
urcă spre soare tufele acestea de glicină
 
ce a fost această zi dacă nu cuvântul prefăcut într-o fiară a pădurii?
noaptea e dincolo de orizont şi curtea păsărilor e pustie
în genunchi aştept cântecele pierdute.
 
E atât de nefiresc
 
E atât de nefiresc să te văd tristă
pe malul pârâului printre sălcii pletoase
umbra ta prinde contur devine o iederă
care se caţără pe o stea
 
o hartă veche a Americii
a fost coborâtă din podul şcolii
excremente de şoarece pe Munţii Stâncoşi
 
e atât de nefiresc să vezi o fată din Rusia 
străină printre excremente de şoarece
cum îmbătrâneşte în duhoarea de whisky
 
sub mesele sordide sunt lacrimile ruşinii
un cântec alb istovit al lui Kafka
picură din streşini
 
o mână străină poartă povara iubirii
clopote de hiacint prinse de gâtul speranţei
e atât de nefiresc să te văd tristă! 
 
Tu ai acum un nume
 
Credinţa mea e că tu ai acum un nume
ţi-l rostesc florile ţi-l şoptesc pietrele
lângă marele hotar al tăcerii
 
Dumnezeu ţi-a dat dragostea
să te joci cu ea pe câmp şi să oftezi
spice de plumb gloanţe de grâu
 
din flori de romaniţă 
sunt făcute cuvintele mele
scrise cu graffiti pe orizont
 
apele cele mari sunt nesătule
cerul unit cu pământul veghează 
să nu se stingă lumina iubirii.
 
Un vis abia conturat
 
Doamne, unde am fost până acum?
îmi pare aşa de imposibil că sunt aici, printre câini şi pisici,
printre ierburile înalte care au crescut din atâtea ploi
în neputinţele mele sunt regretele mici şi gândurile mari.
 
Nu am putut să fiu niciodată mai bun de atât.
Mi-am dorit să am o casă unde să pot visa,
mi-am dorit să am un cer deasupra grădinii
să pot număra licuricii şi spinii.
 
Aceasta este o simplă poveste a unui om care nu ştie ce este
decât un fruct din pomul cerului, din cel interzis
şi când timpul muşcă din mine să fie izgonit pentru a suferi
dincolo de marginile firii.
 
Nu pot privi în urmă, nu cred în istoria mea, nu cred în ceasul care a bătut
pentru a mă învrednici să fiu un eu singur
să mă întreb unde este lumea, unde şi-a pus capul omenirea 
şi somnul neputinţei, visele, scaieţii agăţaţi de haine.
 
Străluceşte fierul bătut cu ardoare, un caracter călit în apele negre
pentru a fi punte între fotoni, o sabie a voinţei, o noapte căzută pe umeri
ziduri grele, urme ale tăcerii, nenumărate porţi pentru cei osteniţi.
 
În această margine stau, în visul meu abia conturat.
 
Stânca Simeriei
 
Am transpirat în haine de soldat
pe calea ferată printre hăţişuri de spini
Stânca Simeriei – o fantomă a calamităţii
 
de acolo începe Sudul amintirea unei nopţi nevegheate
amintirea unei iubiri fără noimă
au trecut gloanţele prin ziduri un AG7
un tunet venit din praful de puşcă nimicitor al amintirilor al iluziilor
 
Stânca Simeriei răzvrătită ca un „clonţ de rubin”
o proră de corabie răsturnată în timp
nimicitoare povară a trecutului
 
când o privesc după ani pare un abis rupt
prin care plouă tristeţea 
ea singură pecete a visului unui soldat flămând. 
 
O sete a realităţii
 
Se strecoară în noi aceeaşi sete a realităţii târzii
într-un decembrie primăvăratic 
un zgomot de metal pietrificat iese din ungherele vremii
 
germinaţia a fost amânată pentru un timp
o palidă încercare a sevelor îmbătrânite în ramuri
un memoriu colectiv fără strălucire
 
o ceaţă sălbatică este pe stradă
printre clădiri înalte se strecoară anevoios tramvaie 
cu ruginite strigăte de fiare ale pădurii
 
un gust amar de zaţ un fum ignobil se ridică
spre a avea o iluzie singură printre străini
pe o masă sordidă zac umbrele amiezii
o trecere de pietoni fatidică
 
Catedrala ea singură stă răsturnată în ape
rizomi ai cenuşilor tăcute
în lumea rozelor străpura întâmplare a totului
 
iluziile târzii se strecoară printre diamante
purpura risipită pe caldarâm
dusă în spate de gâzele infernale.
 
Rugăminte
 
Doamne, 
dacă poţi să mă asculţi până la capăt,
îngenunchează în faţa Omului!
 
păcatele singurătăţii,
păcatele galbene ale trudei,
păcatele necunoscute
şi păcatele acestor zile domesticite,
 
toate sunt păcatele tale,
Doamne,
inventator al răului!
 
oamenii-s toţi copii
jucându-se cu nimbul.
 
Voi, inimi, care-ntruna şoptiţi
 
Voi, inimi, care-ntruna şoptiţi
o vrajă îndrăzneţelor umbre,
firave fire de colb îmblânziţi
în constelaţia menadelor sumbre.
 
Atât de dureroasă noaptea tânguie zidurile
de un sărut. Într-o apărare precară
Narcis îşi lasă în ape ridurile
pătruns de-o nostalgie lunară.
 
Cea mai frumoasă, vis plin de soare-n amurg,
mână din urmă semnele, turmele
mii de lumi prin ochii ei curg.
 
Şi neclintită se-nfiorează făptura. Măiastră 
pasăre a dragostei îşi găseşte urmele
oglindite-n fântâna din tăcerea noastră.
 
Visul
 
Întunecatul culoar al somnului 
cu paşi de mătase strivitele voci mereu regăsite 
petele albe şi negre 
cum sunt zilele negre şi albe
cum sunt nopţile poeţilor-cerşetori la marginea Limbii 
ai nimicului toţi suntem cu ochii închişi 
aceeaşi floare stinsă de brumă şi vânt
 
două căruţe repezi se apropiau din Nord şi din Sud 
zgomot infernal pe pietrele spaimei 
osii de oţel răsucesc întunericul până la carne
dar nimic nu este mai negru decât armăsarul din Sud 
în afară de armăsarul din Nord 
amândoi strivind în copite orice iluzie orice…
 
acum când tremură totul 
aşezarea în frică în adăpostul întortocheat
de luptă armăsarii sunt gata 
să spargă lumina aşa de puţină a Vieţii
pe zăbale spumă de vis 
şi-n ochi săgeţile morţii haine umplu paharul
cu nimicul rămas din pulbere 
pe buze-nfierat semnul lăsat de sete
 
trăgând după ei Nordul şi Sudul 
caii apocaliptici ai sferei în noapte
trec unii prin alţii 
urme ale furtunii 
pădurile smulse torentul şi albia adâncă 
din care mă retrag încet cu gândul 
că somnul este o poartă pe unde intrăm 
spre a ieşi tulburaţi mereu tulburaţi de ce-am putea fi.

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 5 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter