01.09.2016,  17:07:42 | 0 comentarii | 841 vizualizari
În urmă cu 100 de ani, pe meleagurile noastre… Din volumul „Zile de zbucium şi glorie - pe Valea Jiului” de Ion D. Isac (II)
de Marian BOBOC
PRIMA LUPTĂ CU GERMANII, LA DEALUL BĂLOI
 
1 septembrie 1916. Zori de ziuă, apoi apare un soare mîndru, cer senin, linişte; timp de voie bună. Primesc veşti de acasă, bilete de la nenea Alexandru Caragea, de Ia cumnata Teodora 
Cocheci, de la Picu Cocheci, acum elev în liceu. În toate se cuprind urări de bine pentru mine şi armată. Ochii mi se umezesc de voioşie şi sufletul se umple de îmbărbătare, în urma acestor urări.
Cîteva ore de linişte şi, într-o clipă văzduhul se cutremură de zgomote asurzitoare, cerul se întunecă de fum, urgie dumnezeiască se abate asupra noastră.
Tunurile grele încep să bată.
Pentru prima dată auzim tunetul strident produs de această maşină infernală, croită de cel mai barbar popor din secolul nostru.
Proiectilele se sparg şi percutant şi fuzant.
„Dă mai tare ca Sfîntul Ilie, fraţilor”, zice un soldat.
Atmosfera se umple de fum. Dealul se cutremură. Frunza se scutură în codru. Copaci rupţi de pe la mijloc şi scoşi din rădăcini se prăvălesc.
Aeroplane cu crucea neagră zboară exact 
deasupra tranşeelor noastre, indicînd artileriei locul.
Într-un ceas faţa pămîntului este schimbată.
Cad proiectile în tranşee, schije vin din toate părţile, dar stăm nemişcaţi, cu răsuflarea înfrîntă.
Provizia nu ne vine, nici nu ne mai e foame.
Gîndul că are să ne atace infanteria ne stăpîneşte - formînd trăsură de unire între clipele de frămîntări şi emoţii ce se scurg - cu cele pline de necunoscut, ce aşteptăm cu resemnare.
 
ATACUL INFANTERIEI
 
Ca trăsniţi, cad în dreapta, în stînga, fără să mai dea semne de viaţă.
Vaietele răniţilor, ce se îmbină cu zgomotul de tun, cu aerul înăbuşit de fum, ne lasă nemişcaţi pe cei rămaşi în viaţă.
Trupul nu-l mai simţim şi toate puterile sufletului stau încordate, aţintite dincolo de tranşee, de unde au să ne vină musafirii.
Trec opt ore de bombardare fără întrerupere, de o violenţă extremă. Opt ore de încordare necunoscută, de rezistenţă, din partea celor rămaşi în viaţă. Opt ore, după care inamicul contînd pe efectul de distrugere şi de demoralizare în rîndurile noastre mînă infanteria la atac. Dar se înşală; efectul bombardamentului a fost exact contrar aşteptărilor lui.
Violenţa bombardamentului ne-a dat înţelesul vieţii în aceste clipe; el este de a învinge, ca să trăim cu cinste, ori de a muri cu glorie, ca să cinstim neamul.
Furtuna proiectilelor de calibru mare, de plumb şi oţel s-a abătut asupra noastră, ne-a hotărît mai mult la împlinirea datoriei sfinte ce avem în aceste momente solemne.
Dovada. La ora 5, după câteva minute de linişte relativă, mişună colo în vale, printre stînci, printre trunchiuri de copaci, şi se apropie de noi: un val de trăgători unguri.
O clipă, şi soldaţii sînt la crenele, cu arma la ochi...
Ungurii înaintează.
Un şuier scurt şi lanţul de trăgători e culcat la pămînt. Deschid focul şi ei.
Alt val de trăgători îl urmează. Înaintează cîte unul, cîte doi, tot valul se apropie.
Soldaţii trag cu nădejde şi îi ţintuiesc locului. Foc repede de arme şi mitraliere se încru­ci­şea­ză. Nu mai pot înainta. Cîteva minute şi din fundul văii un nou val de trăgători îşi fac apariţia...
A!... o şoaptă de curiozitate străbate tranşeul...
Cine sînt ăştia? Altă uniformă, cu bonetă pe cap, cu răniţi de piele, cu piele la genunchi!
Sînt germani!
Să-i vedem, fraţilor! Se strecoară, ajung la primele valuri. Alt val apare din vale şi înaintează prin gloanţe. Cînd ajung la cel dintîi, se scoală cu toţii şi se apropie de tranşeu.
 
CONTRAATACUL
 
Gradaţii şi soldaţii sar ca unul deasupra tranşeului şi, ca fulgerul, înaintează cu strigăte asurzitoare de „Ura” şi „Ho” spre valul inamic.
Izbesc cu putere.
Intimidaţi şi îngroziţi de ce văd, germanii şi ungurii o iau la fugă.
„Daţi fraţilor!”. „Puneţi mâna”. „Nu-i lăsaţi să scape!”. Şi în sunet de goarne, îi urmărim de aproape.
Unii se predau, alţii cad răniţi, unii fug de prăpădesc pămîntul, aruncînd arme şi echipament.
Trei ceasuri pe întunerec, trecînd văi - a Barului Mare - urcînd dealuri, am fugărit inami­cul pînă la orăşelul Pui.
Batalionul 2/18 ocupă Pietrosul şi coboară în vale spre orăşelul Pui. Goarnele sună: „Stai”. Sîntem în formaţie de luptă şi aşteptăm ordine.
La 12 noaptea vine ordinul dat de generalul Muică, să ne întoarcem pe vechea poziţie.
Executăm. „Nu sînt semne bune, mergem înapoi”, grăieşte un camarad. Să fie gîndit ceva, ori să fie o prevestire tristă, în spusele sale?
Reocupăm poziţia de plecare la luptă.
Întunerec mare. Vaietele răniţilor, mirosul prafului de puşcă, gropile făcute de proiectile, ofereau un spectacol neînchipuit de trist.
2 septembrie 1916. Continuăm evacuarea răniţilor, cărora li s-a dat primul ajutor - de camarazi - în timpul nopţii.
Ne facem ultima datorie, din oricare luptă, înmormîntînd pe cei morţi.
Aci, în pietrile dealului Bran, cu multă durere înmormîntez pe eroul sergent Sîrbu Nicolae, unul din cei mai curajoşi şi iscusiţi gradaţi ai companiei a 9-a, împuşcat prin cap, în creneaua din stînga mea.
Dinaintea tranşeelor mele, 43 unguri şi germani morţi şi 2 răniţi, tocmai atîţi cîţi soldaţi aveam în ploton.
Înmormîntez morţii şi evacuez răniţii.
Glia dealului Băloi, fumegîndă, răscolită de tun, presărată cu 85 de trupuri de eroi, este roşită de sîngele a două sute patru zeci de răniţi, între care trei ofiţeri pioni ai eroismului legendar, sublocotenenţii: Sîrbulescu Constantin de la mitraliere, Măciucă Constantin de la compania 10 şi Cristea Cristache de la compania 11; elevul Lupescu Gheorghe compania 11-a şi sergentul instructor Popescu Conon de la compania 9-a.
Toată ziua o petrecem liniştiţi.
Patrule umblă pe fosta poziţie a inamicului. Altele aduc trofee şi prizonieri, care povestesc îngroziţi cum fugeau. Dacă mai mergeam puţin, puneam mîna pe tunurile ce fuseseră părăsite.
Planul inamicului a fost să străpungă frontul prin sectorul regimentului 18, dealul Băloi. Restul frontului a fost ţinut în simulări de atac, cu val subţire de trăgători.
N-a reuşit, izbindu-se de zidul de oţel ridicat de ostaşii regimentului 18, al căror suflet e stăpînit de deviza: „Învingem ori pierim în foc”.
 
ATACUL DE LA VÎRFUL BĂII
 
Batalionul 4/18 cu compania lt. Barbescu Chilom în linia I-a şi cu companiile 11 şi 12/58 au ordin de la detaşament să atace vîrful Băii - nord de Tulişa, la ora 7 a.m. Ceaţa, ploaia şi vîntul împiedecă orice acţiune. Pe la ora 4 d.m. ploaia şi vîntul încetează. Prin ceaţă înaintează ostaşii pînă la piciorul muntelui. Deodată, ceaţa se ridică; şi, în plină lumină, descoperiţi, prin gloanţe, cu ofiţerii şi gradaţii în frunte, înaintează soldaţii spre tranşeele inamicului.
La urcarea unui bot de deal, lovit în piept de un glonţ, cade sublocotenentul Tucă Marin, învăţător de la Capu Dealului - Gorj.
„A căzut pe cîmpul de onoare, luptînd pentru idealul ce l-a înfiltrat şi el copiilor sătenilor, a căror educaţie şi instrucţie le-a făcut-o, aşa cum îl ştiu şi eu. Era omul datoriei, sacrificîndu-se în acest scop”, scrie lt. Gună, comandantul companiei, către fratele său.
Mai la stînga, la vreo două sute de metri, în timp ce-şi îmbărbăta subalternii la atac, cade, rănit, prin cap slt. de rezervă P. Popeangă, învăţător din Leleşti Gorj.
Cei rămaşi nu se înspăimîntă de moarte; înaintează şi se aruncă în primele tranşee ale ina­micului. Acesta se retrage în al doilea rînd de tranşee, din care nu mai poate fi scos.
Noaptea se retrag soldaţii, din tranşeele ocupate, pe poziţia Tulişa, de unde plecase la atac.
 
LUPTA DE LA DEALUL BRAN
 
3 septembrie 1916. De dimineaţă, inamicul începe bombardamentul dealului Bran, ocupat de regimentul 26.
Aceleaşi tunuri şi aceeaşi intensitate de alaltăieri, pentru poziţia noastră.
Pe la ora patru după-amiază, bombardamentul se înteţeşte.
Privim de pe dealul Băloi cum camarazii din 26 sînt supuşi aceleiaşi încercări ca şi noi alaltăieri.
Pe acolo vrea să străpungă frontul. Pe la noi azi nici o încercare.
Pentru prima oară am văzut întrebuinţarea rachetei de germani.
Infanteristul arunca racheta şi, unde cădea, acolo cădea imediat un proiectil de tun.
S-au tras atîtea proiectile, de credeam că se năruie dealul Bran. Nori groşi de fum acoperă în întregime dealul şi se ridică spre cer.
Regimentul 26 a fost silit să părăsească poziţia, deşi, c-o ultimă sforţare depusă, putea să reziste, pînă îi venea în ajutor batalionul 2/18 şi astfel situaţia critică ar fi fost trecută.
 
BATALIONUL 2/18 ÎN PERICOL!
 
Înnoptează! Avem în stînga pe germani. Şoseaua, calea ferată şi o vale mică ne despart de ei. La dreapta, legătură nu avem cu nimeni. 
Înapoi nici o rezervă.
Regimentul nu se ştie unde este.
Căpitanul Amzulescu, pus în această situaţie, trimite agenţi de legătură după regiment şi ne ordonă să păstrăm poziţia pînă a doua zi, cînd printr-un contraatac trebuie să cîştigăm poziţiile pierdute.
Patrulele observă că trupele amice s-au retras de la flancul stîng, înapoi chiar de Merişor.
Eram în pericol de a fi înconjuraţi.
Compania 9-a lasă la flancul drept patrule şi trece la flancul stîng.
Agenţii de legătură, trimişi cu raportul situaţiei după regiment, nu mai vin.
Momente de grea răspundere pentru căpitanul Amzulescu. D., comandantul batalionului, se succed. Să părăsim poziţia, nu-l lasă inima. Ne îmbărbătează spunîndu-ne că a doua zi, printr-un contraatac, trupele noastre vor reocupa poziţiile pierdute. Să stăm izolaţi, fără nici o legătură cu trupele amice, dar cu germanii la stînga, nu se poate.
Clipele de îngrijorare se prelungesc. Nici o nădejde de ajutor şi de reocuparea poziţiei pierdute; de nicăieri nici un semn de salvare şi ora este două noaptea. 
 
ORDIN DE RETRAGERE
 
4 septembrie 1916. Căpitanul, ca să-şi salveze unitatea, dă ordin de retragere pe ramificaţia dealului Băloi dinapoia noastră.
Luăm poziţie de luptă în trăgători printre pietre. Tremurăm de frig.
Soldaţii, cu ochii umezi de lacrimi, cu ini­mi­le pline de amărăciune, tăcuţi îşi aleg şi amenajează locul de luptă.
Au fost daţi înapoi luptătorii lui Traian din faţa Sarmisegetuzei, cu stînci prăvălite, dar au ridicat cetăţi de lemn cu care au înaintat, au dărîmat zidurile cu berbeci şi au cuprinş-o.
În zori de zi trebuie să distrugem zăgazurile ridicate de germani.
Cu speranţa aceasta trăim îmbărbătîndu-ne.
E ora 4 1/2 dimineaţa şi, în loc de evenimentul de la care aşteptam victoria, o lovitură de trăsnet se rostogoleşte peste sufletele copleşite de durere: ordin de retragere pe dealul Faţa, la regiment.
Lovitura duşmanului a reuşit. Poziţia de la Merişor, udată de sîngele slt. Vodă Ovidiu, volun­tar ardelean şi plut. major Iorga Constantin - morţi împreună cu 26 soldaţi -, rămîne în mîinile inamicului.
127 răniţi, între care Jean Bărbulescu, agent de legătură, şi cel mai însemnat tribut de prizonieri dat de regimentul 18 infanterie, în luptele de pînă acum: slt. medic Becherescu Mihai cu 37 soldaţi.
Mergem peste dealuri şi văi paralel cu nemţii care mergeau pe drum.
În valea Baniţa, batalionul 1/58, comandat de maiorul Pleşoianu Iulică, a luat poziţie să susţină retragerea.
Pe drum, pînă la Cetatea Bolii, mulţi soldaţi; unii vin spre 58, alţii merg în direcţia noastră; căruţe, oameni răniţi pe tărgi...
Ajungem la regiment, care ocupă poziţie cu toate batalioanele în linia II-a, pe dealul Faţa; de la cota 1208 pînă la cota 1203, inclusiv, întărind-o.
Detaşamentul format din batalioanele 2 şi 3 din 58, bat. 4/18, bateria 3 art. de munte şi bateria de turele 53, ocupă sectorul de la stînga regimentului 26, începând de la părăul 
Crivadiei, spre stînga pînă la Vulcan.
Singura mitralieră de care dispune acest detaşament este aşezată între cele două batalioane 2 şi 3/58. Batalionul 3 din regimentul 1 art. de munte se aşează înapoia dealului Reduta. Bateria de 53 pe înălţimile de la sud. vest Vulcan, iar cavaleria sectorului avea ordin să supravegheze aripa stîngă, pe direcţiunile Oboroca-Vulcan, Muncelul-Vulcan şi Valea Jiului Românesc.
Batalionul 4/18 primeşte ordin să se pună în marş către Aninoasa, unde vor rămîne două companii, iar restul va sta ca rezervă generală a Grupului de acoperire Jiu în orăşelul Vulcan.
 
NOI CE NE FACEM? 
 
5 septembrie 1916. Lucrăm tranşee. Inamicul se apropie. Pocnetele de arme şi clenţănitul mitralierelor începe. Tunurile trag.
Un proiectil distruge complect blindajul postului de comandă al batalionului 1/58.
De sub dărîmături, e scos cu multă greutate maiorul Pleşoianu Iulică. Dus pe targă, după trei ore de îngrijiri începe să-şi revină în fire.
Toată ziua am stat gata de luptă, cînd spre seară primim ordin de la regiment, dat de divizie, să ne retragem spre Surduc.
Coborîm dealul Faţa, urcat cu atîta trudă, străbatem Petroşanii, în care multe clădiri sînt ruine.
Pe marginea străzilor stau românce pline de groază, cu copii de mîini, şi ne întreabă unde mergem; le spunem şi ne răspund: Noi ce ne facem?
Nu departe spre dreapta, fum gros şi limbi de foc se urcă spre cer; arde o magazie plină cu făină de grîu.
Spre Surduc, odată cu venirea nopţii, se îngrămădesc trupe de infanterie, de artilerie, automobile, camioane, căutîndu-şi loc să intre în defileu.
Pe defileu întunerec mare.
Urletul Jiului, înălţimile prăpăstioase de o parte şi de alta, încîntătoare altădată, acum par a fi fost lăsate de Dumnezeu să ne mărească durerea.
Trecem poduri, podoabe de artă, menite distrugerii, pentru satisfacerea cerinţelor războiului, şi ajungem la Păiuş. Aproape de o clădire frumoasă, într-un loc mai încăpător, între munţi, trupele odihnesc.
Vine provizia de la Bumbeşti, unde era centrul de aprovizionare al Diviziei 11, condus de căpitanul de administraţie Floroiu Tudor.
Ciorba făcută de două zile, bătută de cazan în căutarea soldaţilor, e mîncată cu poftă de ostaşii lihniţi de foame. Aţipim. De dormit nu poate fi vorba.
În suflet e durere, afară e răcoare! Batalionul 4/18 merge spre Oslea şi muntele Rostovanu.

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 7 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter