22.09.2016,  20:06:52 | 0 comentarii | 719 vizualizari
În urmă cu 100 de ani, pe meleagurile noastre… / Din volumul „Zile de zbucium şi glorie - pe Valea Jiului” de Ion D. Isac (IV)
de Ziarul Vaii Jiului
DEALUL TAIA-PIATRA LEŞULUI 
20 septembrie 1916. În zori de zi, lupta începe cu violenţă. Batalionul 3/58 de sub comanda căpitanului Haralambie Bădescu, trebuie să ocupe creasta pe care s-a cramponat inamicul. Primesc ordin să întăresc, să atac şi să ocup poziţia deţinută de inamic.
Mă strecor cu compania pe un părău, printr-un tufiş, prin locuri ferite de gloanţe şi, la poalele dealului, iau formaţie de luptă. Trebuie să urcăm panta de răsărit a dealului Petrila, foarte cutată şi acoperită cu pietri.
Pe culme, inamicul era aşezat în tranşee şi avea patru mitraliere, în timp ce noi n-aveam nici una.
Orice mişcare nesocotită a vreunui soldat era prinsa de inamic şi urma rănirea sau moartea.
Mă aşez la mijlocul lanţului de trăgători, ordon soldaţilor să ţină legătura în dreapta şi stînga, cu mine, fără alt ordin; să înainteze, să meargă la aceeaşi înălţime si să se folosească fiecare de cutele terenului, de pietrile trunchiurile şi gropile dinaintea lor.
În suire, întîlnesc pe slt. Gelep de la compania 10/58 şi pe slt. Brîncuş Constantin de la compania 9, răniţi, abia ducîndu-i brancardierii.
Soldaţii înaintează ca şerpii printre pietri, în ciuda mitralierelor inamice, care varsă foc peste noi.
Ajung la 50 metri de inamic, numai cu trei răniţi din 100 de soldaţi, cîţi aveam pe un sector de 300 metri. La flancul stîng se află rămăşiţele companiei 10/58 şi la flancul drept compania 11/58.
Superioritatea numerică a inamicului, poziţia dominantă ce ocupă, numărul mare de mitraliere şi grenadele mînuite cu îndemînare, ne pironesc locului.
Vine noaptea. Bubuitul de tun nu se mai aude, clenţănitul mitralierelor încetează.
Vălul liniştei desăvîrşite se coboară din vîrfuri de munte, pînă în adîncuri de văi.
Numai în sufletul soldaţilor e nelinişte mare. Au avut ordin să ocupe poziţia inamicului, au ajuns la 50 metri, dar ordinul a rămas neexecutat.
 
ATAC DE NOAPTE!
A doua zi are să înceapă lupta cu inamicul, solid aşezat în poziţie, cu armament superior, şi nu se în sorţii de izbîndă.
Un atac prin surprindere dat în timpul nopţii, cînd inamicul doarme, despre ziuă, cînd somnul e dulce, ar avea mai mulţi sorţi de izbîndă, decît unul dat ziua, cu inamicul treaz şi la datorie.
Cer ajutor căpitanului Haralambie Bădescu, care comanda sectorul, şi peste un ceas soseşte slt. Juscu Tudosie cu compania 11/18 alcătuită numai din 60 oameni, cîţi mai rămăseseră din lupte. Aşezăm soldaţii pe poziţie. Hotărîm să dăm atacul prin surprindere la ora patru dimineaţa. Dăm ordine agenţilor de legătură pentru plotoane. La ora 3 1/2, în cea mai desăvîrşită taină, toţi soldaţii să fie deştepţi. În momentul cînd vor auzi goarna sunînd atacul, cu cea mai mare iuţeală să se azvîrle în tranşeele inamicului. Să tragă foc repede cu armele; mitraliere nu avem, să arunce grenade, şi să strige „Ura”.
Orele nopţii trec cu mare greutate.
Sînt ore de aşteptare.
Deodată liniştea nopţii e întreruptă.
Semnalul de atac a ieşit din piepturile a opt gornişti, „Ura“ formidabil ieşit din sufletele oţelite ale acelor ce voiau să învingă, pocnetele de armă, tunetul grenadelor au trezit pe duşmani din somn, buimăciţi; în cîteva minute, soldaţii au ocupat tranşeele şi i-au pus pe fugă.
Un maior, comandantul batalionului şi 12 soldaţi, mai grei de fugă au căzut prizonieri, patru bucătării de campanie, arme aruncate, muniţii, efecte şi cîţiva cai au rămas în mîinile noastre.
Înaintăm şi ocupăm a doua creastă, Piatra Leşului, cota 1289, pe care o dăm în primire batalionului 3/58 la ora 10 dimineaţa; apoi cele două companii din regimentul 18 merg la batali­o­nul 3/18 pe poziţie, în faţa dealului Piatra Roşie.
 
ATACUL DE LA PIATRA ROŞIE
21 septembrie 1916. Dimineaţa, la ora 7,30, primim ordin să ocupăm botul de deal Piatra Roşie. Printr-o pădure de fagi, coborîm într-un părău şi apoi, începem să urcăm înspre tranşeele inamicului. Compania 9 şi 11 în linia I-a, a 10 rezervă.
Formez flancul drept, rezemîndu-mă la dreapta pe panta  prăpăstioasă a dealului Piatra Roşie. Înaintăm prin tufiş, pe după pietri şi fagi, pînă ajungem Ia 80 metri de inamic.
La 20 m, înainte se termină pădurea, apoi pînă la tranşee, cîmp deschis.
Trăgea inamicul cu armele şi mitralierele de rupea crengile şi se scuturau fagii de frunze. Artileria inamică înteţeşte focul. Voiam să înaintăm, dar ploaia de gloanţe şi barajul de grenade ne pironeşte locului.
Inamicul, de asemeni este ţintuit locului.
Aşteptăm să ne vină întăriri şi să tragă artileria noastră, ca să putem înainta.
 
ORDIN DE RETRAGERE
Trăim cu speranţa izbîndei în suflet, cînd primim ordin să ne retragem pe eşaloane, la ora 7 1/2, pe vechea poziţie.
Plotoanele trebuie să se retragă pe secţii, apoi cîte o grupă şi fiecare subîmpărţire rămasă să tragă foc, ca să nu prindă inamicul de veste că ne retragem; iar dacă a prins, să susţină retragerea.
Inamicul a început un foc. ucigător de mitraliere şi de arme.
Tunurile trag. În zgomotul infernal ce s-a produs, ordinul de retragere n-a fost interpretat bine şi deodată toată trupa a părăsit poziţia.
Căutai în dreapta, în stingă, nimeni!
Am rămas singur în pădure; aproape de duşmani, într-un întunerec de nu-ţi vedeai mîinile.
Focul inamicului se înteţeşte, sar bucăţi de pietri şi mă lovesc. Frunzele rupte de grindina de foc cad şi mă acopăr.
Pornesc în direcţia din care am veniţi. 
Coasta îmi pare cu mult mai lungă ca la urcuş. Rachete inamice cad peste mine, mărind îngrijorarea ce-mi oferea acest spectacol îngrozitor.
Păcănitul mitralierelor, pocnetul armelor, deodată sînt intercalate cu strigătul: „Stai Romanski!...”. Îmi urmez drumul prin întunerec, peste pietri mari şi tufişuri; mă împiedec, cad, mă scol; mă duc de-a-mberbeleaca şi, în sfîrşit, ajung în părău.
Caut să găsesc poteca pe unde să mă sui la vechea poziţie.
Fără să observ, trec poteca şi mă trezesc la drumul ce duce la Cetatea Bolii, între unguri. Pun mîna pe mine! Prizonier? Nu! mai bine mort!
Nu mă observă prin întunerec, nu mai caut poteca, încep să urc coasta, dorind să ajung cît mai repede la creastă, la tranşee. Panta e foarte înclinată. Sui în brînci, căţărîndu-mă de pietri şi arbuşti. Ajung la culme. Merg repede în direcţia în care credeam că am să găsesc tranşeele de pe vechea poziţie.
Dau de şanţuri, le recunosc, dar... nici un soldat!
Zadarnic alerg de la un loc la altul, nu găsesc pe nimeni.
Stau şi ascult. Linişte desăvîrşită, întreruptă din cînd în cînd de cîte un foc de armă de la inamic. Mă aşez într-o groapă să stau pînă la ziuă.
Plouă mărunt. Cerul plin de nori negri e întunecat.
Am, cu mine, singurul tovarăş al soldatului în lupte, arma şi-i cu baionetă pusă, de cînd înaintăm la luptă.
O strîng la piept, o simt rece; cartuşe am destule. Puterile mi se adună. Gata să înfrunt orice pericol, mă liniştesc. Caut în jur să văd dacă nu observ ceva.
Un tunet puternic întrerupe liniştea! Să fie un glas de tun? Mai trec cîteva secunde şi n-aud alt tunet. Nu e de tun; ar trebui să cadă proiectilul şi nu se aude nimic.
Ascult mai bine, şi descoper că-i un tunet de mină. Ca lovit de acest proiectil, mă scol în picioare.
În Petrila se vede ceva... un foc mare! În Vulcan Petroşani, de asemenea...
Departe spre răsărit, un şir lung de făclii spintecă întunerecul nopţii; oare sînt purtate de soldaţi?
Toate acestea sînt indicii că vechea poziţie e cu mult mai înapoi. Fiorii deznădejdii mă cuprind. Ideea ca să plec la hotar mă stăpîneşte.
Încep să cobor prin întunerec. Calc în gropi, ca din pod, mă împiedec de buturi. De la un loc, panta e excarpată şi, din cauza pămîntului fărîmicios care s-a scurs la vale, a devenit aproape perpendiculară pe axa pămîntului.
Nu observ şi cad; mă rostogolesc vrea 40 metri, mă scol şi cobor în şosea; trec un gard, ajung la malul Jiului, trec prin apă pînă la brîu. Urc prin tufiş de plopi dealul pe care fusese aşezată artileria.
Apuc pe un drum, dar mă trezesc tot spre Cetatea Bolii, către inamic.
Pe alt drum intru în Petroşani. Mi se pare că fiecare casă ascunde o taină dăunătoare situaţiei mele.
Fixez răsăritul, după busola fosforescentă ce aveam. Ies din oraş, trec Jiul prin apă, intru în tufiş şi stau locului pînă la ziuă.
22 septembrie 1916. Sînt numai la 3 km. de locul luptei din ziua precedentă. Cobor într-o vale cu vreo trei căsuţe. Un băieţaş de vreo 18 ani, român cu numele Petru, îmi arată drumul spre Recea, pe care se poate merge către hotar.
 
TRUPELE S-AU RETRAS LA FRONTIERĂ!
Noaptea plouase şi se vedeau pe drum numeros urme de bocanci, semn că s-au retras trupele.
Urc, cobor, şi pe dealul din faţă, departe - lîngă pădure - văd doi soldaţi: unul cu o raniţă de piele şi altul cu pelerină. Poate or fi inamici. Părăsesc drumul, o iau peste văi şi coaste, pe care le urc căţărîndu-mă cu mîna de ierburi şi tufe.
De alaltăieri dimineaţă n-am mîncat nimic; nu mi-e foame şi nu mă simt obosit. Toate simţurile au dispărut. Nu mi-a rămas decît singura dorinţă: să ajung să-mi văd camarazii, chiar dacă voi umbla o săptămînă prin aceste coclauri neumblate.
Ajung la o stînă, într-o poiană, lîngă un părău. Un român şi cu o româncă mă cercetează cu ochii de sus pînă jos şi mă întreabă: Ce s-a întâmplat? Cum merge lupta?, căci toată noaptea au trecut trupe spre hotar.
Deşi îmi închipuiam aşa ceva, acum, cînd ştiu pozitiv, sufletul mi se umple de amărăciune. Aş fi vrut ca purtarea mea de pînă acum să fie a omului fricos şi să aflu că trupele amice nu s-au retras de pe poziţiile de luptă, rămase în mîinile inamicului.
Păstorul, văzîndu-mă palid de oboseală şi flămînd, nu mîncasem de două zile, îi spune nevestei să-mi dea o bucăţică de mămăliguţă şi brînză. Iau aceste daruri şi-i dau în schimb doi lei. Îmi mai dă lapte, pe care-l beau cu nesaţiu.
Încredinţat că inamicul n-a ajuns pînă aci, ies la drum. La rădăcina unui copac bătrîn se odihneau vreo 7-8 soldaţi, cu feţele trase, îngălbenite, flămînzi şi cu durere în suflet, de cele ce se vor fi întîmplat de ne retragem fără a fi bătuţi.
Mă văd, sar drept ca electrizaţi, mă salută cu nespusă bucurie, îmi urează „bun sosit”.
Sînt din compania mea şi mă credeau pierdut.
Coborîm coasta, străbatem văi, suim păduri bătrîne de fagi, printre oameni ce merg, unii mai în ordine, alţii cu mult în urma unităţilor lor, şi găsesc batalionul într-o vale, în repaus.
Toţi ofiţerii, gradaţii şi soldaţii mă primesc într-un elan de bucurie, mă credeau ori mort, ori prizonier.
După o luptă de trei zile, inamicul, dispunînd de forţe superioare, înzestrat cu artilerie grea, după bombardamente cu gaze asfixiante şi atacuri date cu baioneta ziua şi noaptea, rămîne stăpîn pe muntele Făgeţel, apoi pe Oboroca, şi ameninţînd cu întoarcerea flancului stîng al trupelor noastre, împinge frontul vîrful munţilor, pe hotar, reocupînd Petroşanii.
La Făgeţel şi Oboroca, în încleştarea gigantică a Cadrilului morţii, angajat pentru fiecare creastă, mor 54 ostaşi, cad răniţi bravii sublocotenenţi Strehăianu Vasile si Marcovici Nae şi dispar, ori cad prizonieri, două sute grade inferioare şi soldaţi.
Pe dealul Ogrin. Batalionul primeşte ordin să ocupe şi să întărească dealul Ogrin, formînd o primă linie de luptă, care să protejeze lucrările ce se vor face pentru întărirea muntelui Recea, de regimentele 18 şi 58.
Batalionul 4/18 se retrage de pe Dealul Şerpilor spre vîrful Negrului poposind noaptea pe Muncel. 
23 septembrie 1916. Dealul Oboroca, unde fusese la dispoziţia coloanei col. Scărlătescu şi luase parte la luptă cu batalionul 1 vînători, batalioanele 1 şi 2/18, coboară munţii, la Arsuri. De aci merg la Bumbeşti, urcă şoseaua strategică Sadu-Petriceaua spre Ţuţuroi, unde odihnesc o noapte.
24 septembrie 1916. Batalionul 1/18 merge la muntele Ţuţuroi, ocupă vîrfurile Sapa (cota 1475) şi Petriceaua (cota 1430) şi începe lucrările de întărire.
Batalionul 2 ocupă intervalul liber dintre dealul Ogrin, ocupat de batalionul 3/18 şi defileul Jiului ocupat de detaşamentul lt.col. Pomponiu, luînd imediat măsuri pentru întărirea poziţiei.
Fratele meu, Vasile, vine din nou pe front. Auzise c-am murit. În sate circulă ştiri menite să producă senzaţie. De aici merge la regiment, vrea să se înscrie voluntar.
25 septembrie 1916. Luăm din nou contact cu inamicul. Pe tot frontul se semnalează patrule. Artileria inamică fixează poziţiile noastre şi-şi reglează tragerea.
Cade rănit de schije, a doua oară, slt. Georgescu George, înapoiat numai de patru zile din spital. 
26 septembrie 1916. Batalionul 2/18 dă în primire sectorul unui batalion din regimentul 26 şi trece pe dealul Stoieniţa, la flancul drept al batalionului între Ogrin şi poalele Parângului.
Batalionul 4 vine de la vîrful Negrului ca rezervă a sectorului la muntele Ţuţuroi.
Dealul Ogrin, situat la răsărit de Surduc, se desparte de muntele Recea printr-o vale prăpăstioasă, presărată cu stînci, neumblată de nici o fiară sălbatică, udată de părăul Polatişte.
Aci s-a aşezat o linie înaintată de luptă cu foarte puţine şanse de a fi menţinută.
Artileria nu poate da nici un concurs, fiind aşezată înapoia crestei munţilor de pe hotar.
Infanteria nu poate interveni la timp. Menţinerea acestei poziţii rămîne la limita puterilor de apărare a trupelor ce o ocupă.
Măsurile de organizare şi întărire a poziţiei se execută după dispoziţiile date de căpitanul Amzulescu Dumitru, comandantul batalionului. Compania 9-a ocupă cota 1008, cea mai probabilă de atac. Companiile celelalte se înşiră spre dreapta.
În tot batalionul 3 ne-au rămas din luptele de pînă acum trei sute de soldaţi, cu care ocupăm sectorul de aproape 3 km.
Ne mai vin trei sute de dispensaţi cu instrucţia necomplectă şi cu arme de diferite sisteme.
Ziua, pe linia de luptă, numai serviciul de pază: sentinelele îndoite şi patrulele.
Înapoia frontului, lucrăm bordeie blindate şi facem instrucţie cu dispensaţii.
Noaptea, de la ora 12-3, lucrăm tranşee.
Cu lupte de patrule, cu bombardamente slabe de artilerie inamică, trec ultimele zile ale lunei septembrie.
În primele zile ale lunei octombrie e linişte - liniştea dinaintea zilelor de încercare.
În ziua de 3 octombrie, batalionul 2/18 trece în rezerva sectorului la km. 22, pe şoseaua Recea-Prisloape, de unde trimite companii cu schimbul să execute lucrări de întărire, împreună cu batalioanele 1 şi 4 pe vîrfurile Sapa, Pietriceaua şi Gropul.
Dealul Stoieniţei este ocupat de compania 11-a.
Rândurile inamicului se îngroaşe. Infanteria a ocupat dealul din faţă, în apropiere de noi, şi lucrează tranşee. Patrulele lor sînt mai active. A aşezat artilerie multă pe dealul Măgura.
Dinapoia unui copac gros şi înalt, cu binoclul, observ poziţia. Cîteva secunde şi la optzeci metri în dreapta cade un proiectil, altul în stînga, altul înainte şi al patrulea retează de la mijloc copacul lîngă care mă aflam.
- Te răniră, domnule sublocotenent?, strigară soldaţii, cari lucrau în fundul tranşeei, la vreo 7 metri depărtare.
- Nu! le răspund, ieşind din praful şi fumul ce mă înăbuşe. Schijele de tun se înfig în toate părţile, dar nu mă lovesc nici una!
A doua zi, mă aşez înapoia unui copac, într-un tufiş, La vreo 4 metri în stînga, înapoia altui copac se aşează agentul de legătură, fruntaşul Alexandrescu. Cîteva clipe şi un proiectil cade exact între copaci, rănind la gît pe camaradul ce observa împreună cu mine.
 
ÎN LAGĂRUL INAMICULUI
În lagărul inamic, frămîntare mare. Trenuri nenumărate vin la Petroşani.
Uruit de maşini, de chesoane. Înapoia liniei de luptă altă linie se observă, şi pe dealul Măgura fac întăriri Două divizii de infanterie, a 11 bavareză, proaspăt adusă de pe alte fronturi şi a 301, nou formată, se concentrează la Petroşani. De asemeni, artilerie multă, grea şi de munte.
Două divizii de cavalerie, formate din cîte trei brigăzi fiecare, trădează intenţiunea duşmanului de a străpunge frontul şi de a trece munţii pe aici.
Cavaleria nu poate lupta în munţi. Este adusă ca să fie întrebuinţată de inamic după trecerea munţilor, în cîmpie.
În faţa acestor forţe grămădite de inamic, de la muntele Păpuşa, din părţile Novaciului şi pînă dincolo de muntele Rostovanu, spre apus, pe un front de peste 50 km, opt batalioane aparţinînd Grupului Jiu, din diferite regimente, 18, 26, 41 şi 58 stau de santinelă.
Un lanţ subţire de trăgători, presăraţi pe creasta munţilor, încleştaţi pe pietrile de hotar, hotărîţi să reziste ori să moară, trebuie să înfrunte puhoiul duşman de 10 ori mai numeros şi cu mult mai pregătit de luptă.
Trupele care au mai luptat pe aici au fost trimise pe alte fronturi.
În ziua de 6 octombrie, batalionul 4 al regimentului 18 a fost trimis să lupte la muntele Mormîntul, în Argeş, pe Valea Oltului.
Batalionul 4/58, care fusese concentrat la Băileşti, înainte de mobilizare, şi era rezerva armatei, a fost ţinut pe frontul Orşova, apoi luat şi trimis în grabă la Cîineni. În timpul bătăliei de la Sibiu, era comandat de maiorul Costescu, pus sub ordinele lt. col. Popescu Toma. Batalionul 4 ia parte la atacurile date pentru zătonirea valurilor corpului alpin, care intenţiona să taie linia de retragere a corpului I de la Sibiu.
Gorjenii se aruncă eroic la atac. Sîngele curge şuvoi, rîndurile se răresc, cei rămaşi nu înţeleg viaţa fără biruinţă şi înaintează pînă la tranşeul inamicului; resping linia înaintată şi sînt opriţi pe creastă. Contraatacă germanii, îi resping.
Cade străpuns de un glonţ slt. Popescu Gh. Petre, învăţător din Şeasa-Budieni-Gorj.
A doua zi, în fruntea unei patrule puternice ce trebuia să facă o recunoaştere în rîndurile duşmane, moare împuşcat prin cap şi braţe slt. Brăilescu Ion, învăţător din Colibaşi-Gorj.
 
LUPTELE DE LA OGRIN
Începe bătălia de la care duşmanul aşteaptă străpungerea frontului. în ziua de 6 octombrie, la ora 6 dimineaţa, liniştea zilelor de pînă acum, turburată din clnd în cînd de cîteva proiectile de tun, ori de focurile trase 1 de patrule, este întreruptă.
Potop de proiectile de tun se lasă pe 
dealul Ogrin şi Stoieniţa.
Retrăim clipe de emoţie profundă. Dealul se cutremură. Tranşeele ne sînt distruse. Se aşează soldaţii în gropile de obuze dar înapoi nu dau. Bombardamentul violent se prelungeşte pînă spre seară.
Cad răniţi patru ofiţeri : căpitan Amzulescu D., sublocotenenţii : Niculescu Gr., Daviţoiu Gh., şi Turcitu Alexandru. Medicul lt. Belu Victor, la postul de prim-ajutor în linia de foc, îi pansează şi-i evacuează.
Flancul drept de pe dealul Stoeniţei a rămas fără comandanţi.
Se pronunţă atacul infanteriei. Corul mitralierelor inamice şi tunetul grenadelor de mînă iau loc glasului de tun.
Valuri dese înaintează la atac. Sînt ţinute locului.
Artileria începe din nou; din partea noastră, nici un proiectil.
O coloană inamică ocoleşte flancul drept şi dade înapoia dealului Stoeniţa.
Primul obiectiv al ofensivei inamicului este atins; odată cu întunerecul nopţii, Ogrinul şi Stoeniţa sînt în mîinile lui.
9 octombrie 1916. Atacuri nenumărate, de o violenţă extremă, precedate de bombardamentele intense de artilerie, dă inamicul la gura defileului. E ţinut în loc însă.
Zătonite la intrarea în Defileul Jiului, valurile cotropitoare formate din soldaţi antrenaţi în lupta de murite, bine echipaţi şi mai ales bine înarmaţi, se abat şi urcă vijelios, către creasta munţilor Vîlcani, spre vîrfurile Cîndetu, Obîrşia Merişor, Tenia, Straja, Muncelul şi mai spre apus, spre Oslea, Rostovanu.
Pe coaste sînt oprite.
O luptă în regulă începe.
De o parte, o perdea subţire de trăgători, cu arme de mai multe sisteme, susţinuţi de artilerie puţină, în unele părţi deloc; de altă parte, număr copleşitor de oameni, prevăzuţi cu armament complect şi cu o masă de artilerie nebănuit de mare. La Pasul Vîlcan regimentul 41, cu efectiv de un batalion, este atacat de opt batalioane de bavarezi.
Peste tot, în faţa unei companii apar două-trei şi, pe unele locuri, patru companii inamice la atac. Se apropie. Se împroaşcă cu cartuşe, se iau la baionetă.
Puţini la număr, mari la suflet, cu lacrimile mîndriei rănite, pe obraz, înfruntă puhoiul năvalnic.
Disperaţii ostaşi se zvîrcolesc în mrejele neputinţei ; destinul vitreg vrea să prelungească epoca de chin a neamului românesc, despărţit şi robit. Dar nu dau înapoi; căţăraţi pe pietre, trag pînă roşeşte ţeava armei se scoală în picioare, aruncă grenade... pietre, înlocuiesc numărul cu agerimea şi reuşesc să oprească în loc inamicul o zi întreagă.
Noaptea, lupta continuă... Inamicul aruncă în front trupe proaspete, odihnite.
Românii, flămînzi şi însetaţi, fără pic de odihnă, îşi adună puterile necunoscute ale sufletului şi luptă pînă la ultima picătură de sînge.
Împuţinaţi, copleşiţi de număr, încleştaţi de mijloacele tehnice ale inamicului, sînt forţaţi să cedeze.
Vîrfurile încep să cadă şi, pe fiecare creastă dinapoi, lupta se angajează din nou.
Cade Muncelul. Detaşamentul maior Truşculeşcu se retrage pe Şimleul, unde schiţează o nouă linie de apărare.
Dealul Scurtul şi Prislopul, apărate de cîte o companie din regimentul 59, sînt ocupate de două batalioane inamice.
Piscul Rusesc şi dealul Mutu, atacate şi de front şi de flanc, de forţe cu mult superioare, cad pe rînd.
Poziţia dominantă Straja şi Şeaua lui Crai, apărate de cîte un ploton, şi acela cu efectiv redus, sînt ocupate de cel puţin cîte un batalion german.
Batalionul 3 din 43 este scos de pe Drăgoi, iar batalionul 1/41 de pe Cîndet.
Murgile şi Dumitra sînt de asemenea în mîinile duşmanului. Numai batalionul 2/43 rămîne stăpîn pe poziţia de la Obîrşia Merişor, Pasul Vîlcan, datorită şi eroismului regimentului 21 artilerie.
Sînt singurele poziţii, din tot şirul de munţi, rămase în mîinile noastre; dar trebuie notat, ca să rămînă; acestea sînt singurele poziţii la apărarea cărora a contribuit artileria.
Corul mitralierelor de pe coline, tunetul armelor şi grenadelor de mînă, cu răsunetul de văi, dau un colorit deosebit poziţiilor, luminate feeric de rachetele de diferite culori, ce se ridică din poziţia inamicului şi se lasă în rîndurile noastre.
11 octombrie 1916. Lupta continuă cu încordare.
Pe Defileul Jiului, inamicul ocupă poziţia dintre Polatişte, Stolojoaia şi defileu.
Pasul Vîlcan, apărat de un singur batalion, din 43, şi atacat din trei diiecţii de patru batalioane nemţeşti, este cucerit.
Stăpîni pe munţi şi pe Pasul Vîlcan, inamicul coboară pe şoseaua strategică înspre Schela.
Un detaşament, format din resturile a două batalioane din regimentul 59, două din 43 şi două din 41, detaşament comandat de colonelul Obogeanu, opune o mică rezistenţă la vama Buliga; apoi se retrage la Poiana lui Mihai Vodă, unde, printr-o luptă eroică, reuşeşte să se menţină pînă seara.
După lupte grele, alt detaşament din 59 este respins şi inamicul, în forţă de cel puţin trei batalioane, ocupă Gruia Mare şi noaptea, Dealul Leşului.
Altă coloană germană ocupă Dealul Arcanului, Poiana Măcrişului şi dealul Piva, avînd direcţia spre Bîlta-Frînceşti.
Cavaleria coboară la pas pe Valea Bistriţei, către Frînceşti, aşteptând să i se deschidă calea în regiunea dealurilor şi a cîmpiei.
Astfel, în seara zilei de 11 octombrie, întreaga regiune a munţilor, din dreapta Jiului, este ocupată de germani.
O linie rară de ostaşi, schiţează apărarea începînd de la nord-Bîltişoara şi continuînd pe la nord-Dobriţa, Vălari, Vaideei, Schela, Arsuri, Porceni, Gura Sadului.

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 9 ori 2  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter