26.09.2016,  18:59:28 | 0 comentarii | 769 vizualizari GALERIE:     FOTO    
O viaţă, un destin, multe realizări în tenisul de masă românesc: Antrenorul emerit Eduard Gyöngyösi - o adevărată „maşină de făcut campioni” (III)
de Corneliu BRAN
Episodul „submarinul”... Sau cum a ajuns un fiu de miner să repare „floarea” marinei militare
Multe ne-a fost dat să auzim în meseria noastră, dar să auzim că un tânăr plecat de la mină a reuşit să repare într-o noapte singurul submarin românesc, aşa ceva nu am „păţit” până acum. De aceea şi această reîntoarcere în povestea vieţii acestui minunat om.
„Am ajuns în armată direct la Tulcea, pe 3 ianuarie 1953. Frig afară, frig şi în sufletul meu, mai cu seamă că gândurile mele zburau doar la Rozalia, viitoarea soţie, pe care o lăsasem acasă. De-acolo, timp de şase luni făceam naveta împreună cu colegii, pe ruta Ismail-Tulcea Galaţi, în funcţie de cum stătea treaba. Pentru că mă descurcam şi-mi făceam cu bine sarcinile, am fost selecţionat după vreo jumătate de an, din vreo 3.000 de soldaţi, direct pe vas, mai exact pe submarinul condus de căpitanul Ştefan Donici. În 1954 s-a întâmplat un lucru destul de grav, care ne putea afecta destul de rău dacă lucrurile nu ieşeau bine. În acel an, marina militară a fabricat la Olteniţa un atelier plutitor, dotat cu strung, freză, raboteză şi tot ce îi trebuie unui atelier complet necesar, pentru ca militarii din marina militară să întreţină navele militare din bazinul Mangaliei. Era vorba de trei distrugătoare, o mulţime de vedete rapide, bricul Mircea, submarinul unde eram eu şi alte câteva nave mai mari sau mai mici. Submarinul era dotat cu muniţie de război, deoarece relaţiile cu Iugoslavia lui Tito era încordate şi chiar dacă eram departe de malul sârbesc, aşa erau ordinele: marina militară trebuia să fie pregătită în orice moment de luptă. Din cauza aceasta, nimeni nu avea voie dintre civili să repare vreun vas militar, submarinul cu atât mai mult, cum nimeni nici nu avea voie să ştie ce se află pe un vas sau altul, ce manevre militare se fac şi aşa mai departe. Vă daţi seama ce stricteţe era în tot bazinul militar Mangalia. Nu ştiu prea mult ce a fost în capul căpitanului Donici, dar, la un moment dat, a devenit foarte curios să afle cum se prezintă un atelier plutitor. Fără aprobarea comandamentului marinei militare din Constanţa, a ieşit cu submarinul în larg, să vadă de aproape atelierul plutitor. Dato­rită tangajului şi ruliurilor, vibrochenul de la uzina electrică a submarinului s-a rupt. Practic, cu această uzină electrică pornea submarinul! Axul avea de suferit şi el. Era făcut de Skoda. Vă daţi seama, căpitanul la auzul veştii că s-a rupt vibrochenul, era distrus, mai ales că ieşise pe mare fără autorizaţie, fără un ordin în prealabil! Cu chiu cu vai, a adus submarinul înapoi, dar problema a rămas, era gravă, iar el, în caz de vreo misiune, n-avea cum să justifice ruperea vibrochenului. Se frământa din cauza asta foarte mult şi se temea ca nu cumva cineva să afle de acest lucru. Eu m-am tot gândit ce se poate face în această situaţie, şi, la un moment dat, mi-am dat seama că aş putea să ajut. M-am dus la căpitan şi i-am spus hotărât: Tovarăşe căpitan, nu vă frământaţi, să ştiţi că rezolv eu problema apărută şi în modul cel mai discret posibil, dar cu asta trebuie să mă ajutaţi, că dacă se află suntem terminaţi. N-am lucrat apoi mult, doar o noapte, dar am lucrat organizat şi foarte discret. Am avut nevoie de un strungar, de un sudor şi personal m-am dus înainte la Constanţa să iau brenerul, ca să văd rezistenţa materialului şi electrozii de sudură cu care urmam să sudez împreună cu un alt băiat – şi strungarul şi sudorul erau fireşte tot militari din unitatea noastră.
 
Cum am rezolvat problema?
Mi-am adus aminte că la Mina Lupeni, când am lucrat îna­inte de armată, eu am fost folosit ca ucenic. Oamenii de acolo mai în vârstă nu intrau să scoată filtrele de la dieselul de 4 tone. Era o tehnică specială, pe care am învăţat-o şi eu, tehnică pe care am pus-o în practică şi la submarin. Era o chestiune simplă, dar trebuia să ai cap şi curaj. După o noapte de muncă, până pe la 5 dimineaţa am rezolvat cu ceilalţi doi băieţi problema, iar căpitanul a stat de şase, ca nu cumva să fim prinşi. Astfel, căpitanul ne-a dat în luna respectivă tot salariul, jumătate din bani mie, iar celorlalţi doi băieţi, cealaltă jumătate de bani. Am primit şi o permisie de 15 zile, nimeni până atunci nu mai primise atâtea zile libere! Totul a fost însă făcut pe ascuns, n-a aflat nimeni, dar mai ales locţiitorul politic Munteanu, un om foarte sever şi destul de rău. Dacă afla, eram terminaţi, cu căpitan cu tot! Batalionul disciplinar scria pe noi, iar căpitanul ar fi fost şi el pedepsit cam tot la fel, dacă nu chiar mai tare, nu scăpa, asta e clar. Totuşi, ceva-ceva a răsuflat. Nişte colegi, maghiari, au aflat într-un târziu şi erau foarte invidioşi pe mine, să mă mănânce nu alta. Culmea, erau maghiari de-ai mei, dar oameni mai răi ca ăia n-ai putut să vezi. Nu ne-au pârât, dar am avut zile grele cu ei... De altfel, colegii maghiari din marină nu m-au primit atunci nici în partid, iar de la ei mi s-au tras mai multe zile negre pe perioada când satisfăceam stagiul militar. Românii erau cam toţi de pe acolo oameni de omenie, dar ăştia de care zic, nu! Ca să vedeţi cum e câteodată şi viaţa asta...”.
 
Scurtă retrospectivă a perioadei de aur a tenisului de masă din Vale
După ce a ieşit cu bine din buclucul cu submarinul, Gyöngyösi a făcut şi o prezentare, pe larg, tenisului de masă din Valea Jiului, din perioada cuprinsă între 1950-1988, ca o mică aducere aminte pentru cei din Vale care au dus cu cinste faima acestui sport, împreună cu dumnealui:
„Începând cu 1957 au avut loc primele concursuri organizate mai bine în Vale. La modă erau concursurile pe întreprinderi, practic de aici a început totul. Întreprinderea de Stat pentru Explorări şi Cercetări (ISEC) Lupeni organiza destul de des astfel de concursuri. La fel şi Vâscoza Lupeni şi URUMP Petroşani. Devenind tot mai popular, tenisul de masă pătrunde şi în secţiile sportive. Astfel ia fiinţă secţia de tenis de masă din cadrul Clubului Minerul Lupeni, care va disputa în timp aprige partide cu cei de la Vâscoza Lupeni, Minerul Petrila, Utilajul Petroşani – echipa URUMP-ului, sau Minerul Aninoasa. Îmi aduc aminte cu plăcere de instructorii sportivi din perioada 1960-1975, oameni de mare caracter, buni antrenori şi pasionaţi de acest frumos sport. De aceea, nu pot să nu-i amintesc pe: Nicolae Bădău de la Vâscoza Lupeni, pe profesorul Gyula Gado de la şcoala profesională din Lupeni, care aveau o echipă tare faină, pe Geza Hayducsi de la Cooperativa Meşteşugărească Lupeni, pe profesorul Vasile Niţescu de la Casa Pionerilor Lupeni, pe profesorul Otto Daradics de la Elevul Lupeni, pe doctorul Maior de la Sănătatea Lupeni, pe doctorul Constantinescu de la Sănătatea Vulcan, pe profesorul Czimbalmas de la Elevul Vulcan, pe instructorii sportivi din Aninoasa, Ioan Leliuga şi Ilie Botgros, dar şi pe petroşenenii Tiberiu Pîs şi Traian Banciu de la Utilajul Petroşani, doctorul Mircea Iacob de la CFR Petroşani, Ladislau Husar de la Regia Apelor Petroşani, profesorii Guido Neuror şi Valentin Tomuş de la Liceul Industrial Petroşani, inginerul Ioan Gaiţă de la Constructorul minier – TCMM, pe petrileanul Dionisie Kiss de la Minerul Petrila. Iată câţi se ocupau de acest sport, şi mai sunt şi nume pe care probabil le-am scăpat!
Dacă la nivel de Vale lupta era acerbă între aceste cluburi sau secţii de tenis de masă, la nivel de judeţ sau zonal ne luptam cu echipe foarte puternice, cum ar fi: Constructorul Deva, Constructorul Hunedoara sau Metalurgistul Cugir. Jucătorii de bază ai formaţiilor erau şi instructori. Aşa eram eu, la Minerul Lupeni, Bădău la Vâscoza, Constantinescu la Sănătatea Vulcan, Tiberiu Pîs la Utilajul Petroşani şi Dionisie Kiss la Petrila. Mingea de celuloid a avut în Vale în perioada de aur a acestui sport foarte mulţi practicanţi, mulţi jucau să se destindă, alţii practicau cu regularitate şi profesionalism acest sport, aducând rezultate deosebite de la concursurile judeţene şi zonale”. 
 
„Acum ce mai e? Cam nimic...”
Acum ce mai e? Cam nimic... Foarte slabe rezultate, puţini practicanţi, copiii nu au unde să mai joace, că n-au mese, iar de arătat nu are cine să le arate. Nimeni nu se mai ocupă, cluburile sunt în faliment, chiar şi la sporturi gen fotbal, handbal, popice, lupte, box, tir cu arcul, care erau gustate sau practicate de publicul larg. Am o vârstă respectabilă, sunt bolnav, dar dacă primăria din Petroşani ar pune câteva mese într-un loc civilizat şi unde să pot ajunge repede, să nu fac mare efort, eu şi acum m-aş băga, de plăcere, să-i învăţ pe copii măcar o oră-două pe zi cum să ţină paleta în mână corect, câteva stiluri de serve, puţină apărare şi contraatac, cum e nevoie să cunoşti cât de cât dacă vrei să joci acest sport. Dar sunt convins că niciodată nu mă va chema nimeni... Astea sunt vremurile... Nici înainte sportivii buni nu se alegeau cu mari bogăţii, dar măcar erau premiaţi, apreciaţi... Acum e tăcere, şi rar mai se aude de câte un băiat sau fată că au făcut ceva... Noroc cu presa locală care la rubrica sport mai aminteşte de unul sau de altul din Vale, că ziarele centrale de sport, în afară de fotbal şi cancanuri, aiureli, nu mai prezintă mai nimic. Nu mai citim nimic de concursuri zonale şi judeţene, din nicio zonă a ţării. Din tenisul de masă nu se mai scrie nici atât, nici măcar când sunt concursuri mari, Europene, Mondiale. Ce presă sportivă mai e asta? Şi ne mai mirăm că venim cu trei medalii de la Olimpiadă. E mult şi atât, câtă vreme s-a scos obligativitatea sportului din şcoli, câtă vreme şcolile sportive trăiesc cu bani puţini sau se închid şi câtă vreme nu e o lege ca lumea a sponsorizării în sport. Cade sportul, cel mai bun ambasador al României împreună cu arta, cade presa sportivă, scade implicit şi plăcerea omului de a face mişcare. Apar astfel generaţii bolnave, cocoşate, cu dioptrii mari chiar la vârste fragede, din cauza calculatorului şi televizorului în exces. Asta vrem? Spre asta tindem? Cred că nu... Păcat mare ce se întâmplă azi”. 
 
Câteva urări care să rămână pe vecie...
La final, Eduard Gyöngyösi a ţinut să mai transmită câteva urări familiei şi prietenilor: „Aş vrea în încheiere să adresez familiei mele, soţiei Rozalia, consoarta de o viaţă pe care o stimez mult, fetelor mele Ildiko şi Hajnolka (care a avut, cred, talent şi mai mare ca Ildiko, dar a avut neşan­sa să nu mă pot ocupa prea mult de ea, ca şi de fata mai mare, astfel s-a pierdut o altă posibilă mare campioană!), ginerelui meu Marian Oprean şi nepotului Sebastian, celorlalte rude şi prietenilor care mi-au mai rămas, nu mulţi, dar de calitate, cele mai frumoase gânduri, sănătate şi multe bucurii. Aş vrea să cred că au citit cu plăcere povestirea mea, care va rămâne astfel şi după ce nu voi mai fi, în semn de amintire faţă de mine şi faţă de acest extraordinar sport, tenisul de masă. Mulţumesc şi Ziarului Văii Jiului şi dumneavoastră că mi-aţi dat posibilitatea să spun ce am avut de zis, cuvinte pe care le ţin de mulţi ani ascunse şi care sper că a fost bine că le-am spus”.


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 6 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter