Pe malul Jiului cu „împrejurimi bogate în cărbuni se află Petroşenii. Cea mai mare parte a locuitorilor sunt mineri (băieşi), care lucrează la două societăţi, la societatea erarului (visteriei) şi la societatea salgotariană. Înflorirea acestei comune se datorează dezvoltării stabilimentelor de mine (băi). Cu zece ani înainte [1903] comuna număra 7765 locuitori, care la recensământul din 1910 s-au sporit la 12.902. Din aceştia, 5750 au fost angajaţi în băile salgotariane, iar 6443 lucrau în băile visteriei. În ultimul număr sunt socotiţi şi cetăţenii independenţi de societate, dar care abia sunt la 3-4 sută. 

Cea mai mare parte a caselor din comună sunt ale societăţilor. În comună toate lucrurile se întâmplă aşa cum voiesc societăţile, în special societatea salgotariană. Primarul comunei e şi funcţionarul societăţii, alegerea lui de câţiva ani e tot cu unanimitate. Căpitanul pompei desface câteva butoaie de vin şi când spiritele sunt <<pregătite>>, se pune în faţa casei comunale şi strigă din toate puterile: <<Ura! Trăiască!>>. Şi e natural, ca în asemenea împrejurări alegerea să fie unanimă, pentru că cine e de altă părere, pe acela repede îl convinge cu gravitatea trebuitoare de contrarul. Astfel, societatea se îmbogăţeşte fericită cu primarul ales de ea şi cu solgăbirăul Vasile Janza. Ridicarea impozitului comunal de la 41% la 96% a reuşit de minune şi a se încărca pe spinarea comunei 700.000 coroane datorie. Merită să privim, că pe alt teren cum funcţionează această societate nobilă. 

La înscrierile ultime au fost 1920 copii obligativi la învăţământ în Petroşeni, dar la şcoală s-au prezentat numai 1181, iar 739 sau 38% nici nu s-au prezintat la şcoală. La şcoala de stat din comună au umblat 640 copii, ceilalţi au umblat la şcoala comunală, la a societăţii şi la cea călugărească. Societatea salgotariană, care are mai multe milioane venit anual susţine o şcoală într-o colibă mizerabilă care ar avea trei clase în o singură încăpere, adică nedespărţite. 

Gimnaziul construit de comună l-au predat statului pentru a scăpa de cheltuieli.

În băi zilnic se întâmplă accidente, care au silit societatea ca din banii plătiţi de muncitori să clădească un spital. Mai este afară de asta infirmerie care seamănă cu un grajd de cai. Dacă tabla veche şi tocită n-ar trăda că aici e <<Rendeloszoba>> (Infirmerie) s-ar crede că acolo e un magazin de vechituri părăsit. Societatea opreşte 6% din salarul muncitorilor pentru fondurile ladei (penzie) [fondul de pensii], din jumătatea acestei sume ar trebui să se îngrijească de manipularea medicală regulată. Dar, n-au făcut nimic şi în loc de asta fac reproşuri casei de ajutor cercuală din Deva, că n-a clădit spital şi sanator. Desigur, e foarte uşor a comanda cu banii altuia. Nu e frumos din partea muncitorilor industriali că nu vor să clădească spital societăţii cu venituri de milioane. Dar despre aceia, că de ce nu clădeşte comuna spital pentru bolile epidemice, păstrează o tăcere savantă. 

Pe muncitorii invalizi (bătrâni sau ologi ciungi) societatea cu o penzie de câteva coroane, ba de multe ori fără nici o penzie îi azvârle afară pe drumuri. Cea mai mare parte a muncitorilor aruncaţi afară îşi susţin viaţa din cerşit.

Pe stradă îşi arată membrele ciunge ale corpului ca să stârnească mila. <<Nici nu poţi scăpa de vedenia înfiorătoare>>, se plânge dl. primar al comunei şi pentru a se apăra susţine că <<nimeni să nu dea de pomană>>. Dar în mineri e mai mult simţ omenesc. Şi de asta se plânge primarul funcţionar al minelor: <<Minerii noştri au inimă bună şi nu trec pe lângă nici un cerşetor fără a-i da ceva>>. Aşa zău, ar putea să înveţe simţământ omenesc de la aceşti oameni simpli şi atunci n-ar trebui să se teamă de vedenia <<înfiorătoare>> ai căror cauzatori sunt, în cea mai mare parte lăcomia domnilor. 

Masa muncitoare exploatată în muncă şi în şcoală, în special românii, în lipsa educaţiei trebuitoare, s-au dedat la consumarea alcoolului (la beţie). Dar nu beau vin sau bere, spirtul curat e cea mai plăcută băutură la aceşti oameni. Dacă scădem cheltuielile din darea de spirt, în anul 1912, 15.761coroane a încasat comuna dare de spirt, adică în ultimii 6 ani 108.878 coroane. Comuna e mândră cu asta după cum se înţelege din cuvintele exprimate: <<Darea de consum a spirtului şi impozitul comunei o plătesc musafirii (oaspeţii) crâşmelor, trebuie să ţinem de drept aceia, că şi elementul poporului trebuie să contribuie la susţinerea comunei>>. De mişcarea antialcoolică desigur nici vorbă nu este. La ce bun, e mai bine dacă muncitorul bea, pentru că dacă nu bea, începe a se gândi la multele ticăloşii pe care le-au făcut faţă de el. 

Consumarea alcoolului îşi are apoi efectul trist asupra stărilor siguranţei comune. Îndeosebi în zilele de plată bătăile sunt nenumărate şi una sau două omoruri nu-i nici o noutate. Numărul poliţiştilor l-au ridicat la 12, afară de asta şi comandantul de jandarmi e centralizat aci. 

Printre domniile locale iasă în relief Vasile Jazna solgăbirăul. Toţi solgăbirăii sunt domni mari, dar de puterea celor de pe ţinuturile minelor puţini oameni au idee. Cea mai principală datorie a lor este apărarea intereselor societăţii de băi. În timpul funcţionării sale a pus mâna pe o avere imobilă foarte însemnată, care se întinde pe malul văii Malea. Un teritoriu uriaş îl ocupă cancelaria subprefectului, cazarma de jandarmi şi mai multe case particulare. În fiecare colţ al stabilimentului atârnă inscripţia <<Jazna-telep – Magan terulet>> (<<Stabilimentul Jazna – Teritor propriu>>). Pentru a putea ajunge la stabiliment trebuie să treci valea Malea. Aici subprefectul (solgăbirăul) a construit un pod frumos de fier betonizat, pe al cărui stâlp se vede inscripţia <<Jazna Vazul foszolgabiro ur reszere tervezte es epitete Gabor Ignac mernok 1909 szept-oct.>>. [Pod proiectat şi construit în favoarea lui Jazna Vazul de către Gabor Ignac în intervalul sept.-oct. 1909]. 

Antistia comunală la 17 mai 1910 a ţinut o şedinţă în care a jucat mare rol ordinea de zi: <<Recomandarea d-lui Vasile Jazna ca podul clădit de d-sa să fie predat comunei>> că predarea sub ce condiţiuni s-a făcut, despre asta nu vorbeşte cronica, dar că predarea n-a mers gratis, o dovedeşte pasul celălalt al comunei, care spune: <<Am cumpărat de la Vasile Jazna podul betonat care duce pe stabilimentul a.n. Jazna>>. Deci, dl. solgăbirău construieşte pod pe teritoriul său şi când e gata îl cumpără comuna. Domnii se înţeleg între ei…”. [„Adeverul. Organul Partidului Social-Democrat din Ungaria”, Anul XI, nr.47, Budapesta, 21 noiembrie 1913]. 

 

Soarta minerilor de pe Valea Jiului

„Aproape 12.000 de muncitori lucrează în minele din Petroşeni şi jur, care formează proprietatea societăţilor visteriei, salgotariană şi a unei societăţi mai mici. Împrejurările de lucru sunt egal de mizerabile la toate societăţile. Dar societatea salgotariană ocupă primul loc pe calea exploatării muncitorilor. Aceasta îi merge foarte uşor, pentru că întreaga corporaţie de reprezentanţi comunali din Petroşeni constă din oamenii săi, iar celelalte autorităţi nu-i stau în cale. Aceia sunt servitori supuşi ai societăţii. Căpitanul minelor, ce e drept, vine de două ori pe an în Petroşeni, dar n-a vindecat nici o plângere în acest loc. Muncitorul şi dacă are toată dreptatea, în zadar se plânge ca dacă vorbeşte mult îl asvârle afară, ba îl alungă cu şupa din comună. 

Cea mai frumoasă construcţie din oraş e casinul oficianţilor. O clădire puternică, cu etaj, care s-a clădit în mijlocul unicului parc al comunei. Tot ce se poate numi comoditate şi strălucire se poate găsi aici. Câteva uliţi mai jos se află locuinţele minerilor. Nişte cocioabe mizerabile în formă de casarmă. Pentru muncitori şi astea sunt bune, îşi zice societatea. […]

Starea muncitorilor la această societate e cât se poate de rea. Ziua de lucru e de 12 ore, dar numai pe hârtie, în realitate e de 13 şi chiar mai mult. Ieşirea din băi începe seara la 5.45 şi până vine sus ultima ceată, de mult e trecut de 7 ore. Aproximativ 400 de muncitori lucrează la Dezsa, drumul acestora până la locul lucrului e de un ceas. Dimineaţa trebuie să se scoale la 4 ore, dacă voiesc să ajungă la timp acolo şi seara numai după 8 ore ajung acasă. 

Pe linia neglijată foarte adeseori deraiază vagoanele. În atari împrejurări, muncitorii trebuie mai întâi să ridice vagoanele pe şine şi numai după aceia îşi pot continua drumul, cu asta de multe ori pierd jumătăţi, ba chiar ceasuri întregi pe care nu i le plăteşte nimeni. Pe lângă munca aceasta obositoare, mulţi muncitori nici duminica nu au odihnă. Şeful ocnei alege oamenii după placul lui, care trebuie să lucreze şi duminica şi încă 24 de ore într-una. Se coboară duminica dimineaţă la 6 ore şi numai luni dimineaţă la 6 ore vin sus. În acest timp fac cel mai obositor lucru de reparaţie. Botaşii (mânătorii) în tot timpul stau la spatele lor şi îi mână ca pe vite. În acest timp elevatoarele nu funcţionează şi dacă un muncitor voeşte a ieşi la amiază, trebuie să se urce pe 39 de scări de câte 4 metri. Cei mai mulţi, mai bine nu mănâncă mâncare caldă, decât să se canonească a se urca şi coborî. Acei ce lucrează 24 de ore în apă şi în noroi nici mânca nu pot cum trebuie. Duminica seara toţi muncitorii sunt siliţi să iasă pe cele 39 de scări pentru a umplea lămpile din nou. 

Numai plata e mai mizerabilă ca această muncă. Pentru 12 ore de muncă de duminica scobitorul capătă 3 coroane şi pentru că lucrează de două ori 12 ore într-una sunt 6 coroane, mai capătă adaos suplimentar 8 coroane, adică 33 fileri pe oră. […]

Pedepsele sunt la ordinea zilei şi pe lângă asta botaşii mai cu seamă cei tineri, cei verzi, sunt foarte grobiani (obraznici) cu oamenii. Cine nu voeşte a merge la lucru dumineca, dacă o spune înainte, acela nu capătă pe credit (aşteptare) la magazin. Un fel al pedepsei e aceia, că le detrage cărbunii, adică muncitorul trebuie să-i cumpere cu 8 coroane 30 fil. Aşa valorifică societatea praful de cărbuni pe care nu-l poate vinde nimănui. 

Lipsa continuă de lucrători sileşte pe societate, ca unele locuri de scoatere să le dea la sub-întreprinzători. Aceştia angajează câte 100-150 lucrători, cărora le plătesc şi mai puţin ca societăţile. Mai bucuros angajează muncitori români, pentru că pe aceştia îi pot exploata mai uşor, ca pe unguri. Subînteprizătorii plătesc pe 12 ore câte 2 cor.40 fil., până în 2 cor.60fil. Muncitorul trebuie să-şi procure toate cele trebuincioase de la întreprinzător, care i le dă mai scump ca comerciantul. […]

Principalul articol de consum e desigur rachiul (vinarsul) spirt curat. Dar greşeşte cine crede că întreprinzătorul se îndestuleşte cu câştigul acesta. Principală înşelăciune o fac la măsurat, unde în loc de 1 kilo, dau 80-90 deca. Muncitorul în zadar se plânge; dacă îndrăzneşte să zică ceva, îl ameninţă cu pălmuirea sau îl duce cu jandarmii. În acest caz şi plata pe care a muncit îi rămâne acolo. Pentru că dacă se plânge la solgăbirău sau la căpitanul băilor în toate părţile îl dau afară sau cel mai simplu nici nu-l lasă să intre. Sărmanul muncitor român, care nu ştie ungureşte, în astfel de mod îi trag pielea şi aşa creşte în el ura în contra ungurilor. 

Întreprinzătorii de altfel sunt buni creştini şi mai cu seamă se au bine cu popii. La procesiuni îi vezi cu capul descoperit, cu faţa evlavioasă merg alături de director. Probabil voiesc a da pildă poporului, pentru că e interesul lor ca poporul să fie religios şi răbdător.

Rachiul şi prostia înlesnesc jefuirea acestor muncitori de către domni. Şi se îngrijesc ca nu cumva să se deştepte la conştiinţă minerul. În Petroşeni este jandarmeria, solgăbirăul şi sute de spioni, care toţi îngrijesc ca nimeni să nu dea sfaturi minerului pentru a-l deştepta. Cu bucurie tihnită se ţin de burta putredă, pe când sutele de băeşi la plată umplu crâşmele, las să bea cel puţin mai uită de mizerie. 

Şi pe valea Jiului începe a se risipi întunericul şi un timp scurt ne desparte de deşteptarea la conştiinţă a băeşilor şi îşi vor scutura jugul ruşinos de pe grumazul lor”. 

[„Adeverul. Organul Partidului Social-Democrat din Ungaria”, Anul XI, nr.48, Budapesta, 28 noiembrie 1913]. 

 

„În colonia de băi Petrila a societăţii salgotariane a lucrat nu de mult un miner cu numele Knebel împreună cu doi fii ai săi. Tatăl într-o zi n-a mers la lucru şi în urma acestui fapt au fost concediaţi îndată din lucru atât părintele cât şi fii amândoi. Dar n-a fost destul atâta, ci i-a silit ca îndată să iasă şi din locuinţă. În Petrila nu se prea pot căpăta locuinţe, dar nu le-a îngăduit nici atâta timp ca să-şi caute. Încă în ziua aceia s-a prezentat îngrijitorul locuinţelor împreună cu doi ziuaşi şi au aruncat toate mobilele la stradă. 

După astfel de fapte nemernice nu se poate mira că numărul aşa-zişilor <<lucrători de încredere>> se tot împuţinează. Dacă cineva într-o zi nu merge la lucru, e alungat cu tot cu familie. Iar dacă lucrează până la apusul vieţii, atunci încă e aruncat afară, dându-i-se ca premiu băţul pribegiei. 

Tot la colonia aceasta e angajat şi un inginer cu numele Kuncz, care la sfârşitul lunei totdeauna detrage câte ceva din plata şi aşa destul de mică a muncitorilor. Acest pârlit se vede că prin asta voieşte să-şi câştige merite şi vază”. [„Adeverul. Organul Partidului Social-Democrat din Ungaria”, Anul XII, nr.21, Budapesta, 24/9 mai 1914]. 

 

Explozie în baie

„O groaznică explozie a avut loc la 5 mai [1913] pe stabilimentul minelor de cărbuni ale societăţii salgotariană din Vulcani. Explozia a fost de gaze minerale şi a ucis un muncitor şi a rănit mortal pe alţi doi. Societatea a ţinut în secret explozia până acum şi nici nu s-a aflat de la oficiul telegrafic, ci pe calea ocazională. Domnii băilor desigur se tem, că dacă catastrofa se divulgă atunci va atrage atenţia publică asupra minelor din Vulcani şi vor fi siliţi să ia măsuri de apărare, care vor costa bani. Faptul că se păstrează în secret exploziile se explică prin aceea că s-a mai întâmplat acum câteva luni explozie tot în această baie şi de atunci nu s-a făcut nimic pentru repararea ocnelor. Catastrofa de acum e mai gravă ca cea din trecut, pentru că s-a adunat o mai mare cantitate de gaz fără să o fi observat inginerii băilor. După cum se spune, explozia au cauzat-o împuşcăturile plesnitoare, ceea ce înseamnă că acolo se lucrează cu mari neglijenţe. Explozia s-a ivit prin o detunătură ca trăsnetul care a fost urmată de valuri uriaşe de flăcări din toate părţile. Muncitorul Mihail Perza, care a fost cel mai aproape de locul exploziei, a fost atât de grav rănit, că după câteva minute de chinuri a murit şi l-au şi îngropat. Carol Simon, Alexandru Ciora, Irimie Petru, Ioan George, Alex. Miovan Trifon, Ioan Peres şi Alex. Fazekas, toţi au suferit arsuri grave. O parte dintre ei se află în spital, în chinurile cele mai groaznice, pe ceilalţi îi vindecă la locuinţele lor”. [„Adeverul. Organul Partidului Social-Democrat din Ungaria”, Anul XII, nr.21, Budapesta, 24/9 mai 1914]. 

 

• 
• 
•