09.11.2016,  20:46:12 | 0 comentarii | 807 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Cântece de dragoste şi cutezanţă
de Ziarul Vaii Jiului
„Cititorule săritor la pârleaz,/ răsădeşte-ţi luminat în gând/ saltul până la capăt,/ oricâte umbre vor acoperi locul,/ oricâţi semeni vor ţese pe căi/ ca să amestece depărtările,/ încrede-te în poteca fără urme/ unde năzuinţa celestă are izbuc!// Îndrăzneala gestului e curată/ precum drumul etern început.” 
Aşa îşi deschide Ioan Dan Bălan al său Poem liber de ascultare din recentul volum publicat la Editura Măiastra, Târgu-Jiu. Şi după alte trei strofe în care poetul îşi reafirmă crezul în cuvânt şi om, în dragoste şi libertate, finalul e relevant pentru suflul revigorant şi caracterul semnificativ al discursului său: „Aprins întru rugul fiinţei pământene,/ adunat vei afla de ce timpul luptă cu moartea,/ de ce universul caută prin noi, prin sine,/ precum ne căutăm unii pe alţii, Consângene!”
Volumul Pantume. Vâltori (din care am citat) a apărut în 2015 şi, în esenţă, rămâne fidel liniei tematice şi stilistice pe care Ioan Dan Bălan şi-a înscris evoluţia liricii încă de la debutul editorial din 1994, cele cincisprezece cărţi de poezie care au urmat recomandându-l drept un poet inconfundabil, motivat şi sensibil în intimitatea alcătuirii sale. Ca dovadă,amintesc doar lucrările publicate din 2010 încoace: Roata Soarelui (2010), Roata Lunii (2011), Autodafé (2012), Nu (2013), Bosonopoeme (2014), respectiv,24 de epistole pentru dezlegare de tăcere (2014).
Parcă sfidând orientările post- şi transmoderniste, neabătându-se de la drumul său, Ioan Dan Bălan este adeptul unui activism existenţial, deplin solidar cu semenii (pe care-i numeşte consângenii săi), încrezător în puterea creaţiei de a înrâuri destine. Convins că poemul nesemnificativ e un gest gratuit, amăgitor, versul său are o retorică viguroasă şi suflul energizant al artistului lucid şi nesupus, slobod în cuget şi faptă, adept al rostirii făţişe, sub semnul unui crez sănătos şi inconfundabil.Adevărate poeme-vâltori, aşadar, frapând prin tumultul de idei şi dramatismul arderii lăuntrice pe care ni le destăinuie cu un optimism (izvorât din sângerare) al celui renăscut din cenuşă. Trăitor în realitatea pe care şi-o asumă şi o consideră Istorie (ca orice temerar care îşi riscă viaţa din dragoste pentru Munte), Ioan Dan Bălan când se avântă pe piscuri (la propriu, dar şi la figurat) şi face dragoste năvalnic printre brazi (sau admiră, în compania iubitei, plăpândele flori ale primăverii), când se adresează empatic (dar intransigent) consângenilor ori meditează pe marginea scurgerii timpului şi a iminenţei morţii. Sincer şi curat precum albastrul cerului de deasupra Kogaionului, poemul său excelează, dincolo de vigoarea intenţionalităţii, prin prospeţimea imaginii şi irepetabilitatea trăirii.
Potrivit lui Bloom, scriitorii contemporani nu fac decât legătura dintre înaintaşi şi urmaşi, literatura tradiţională continuându-se astfel în cea modernă; este ceea ce izbuteşte şi Ioan Dan Bălan prin cele paisprezece pantume care alcătuiesc primul ciclu al volumului său. Adăugând un suflu inedit unor forme clasice, putem vorbi de o încercare de revitalizare a tradiţiei (poetul care a scris un pantum ( singurul din literatura română! ) în urmă cu un secol, este Cincinat Pavelescu). 
Temele sale preferate sunt creaţia şi destinul, dragostea (inclusiv ceea considerată „plăcerea cărnii”), dar şi spectacolul dinamic (şi dinamizant) al anotimpurilor: toamna (râzând „în pieptul dimineţii”), iarna (a cărei catedrală „cerne ger şi vânt”), dar şi primăvara, ca anotimp prin excelenţă al renaşterii universului din afară, dar şi lăuntric („Vezi? sunt mai viu iubind în primăvară/ pe pat de flori şi-n curcubeu visezi/ că-s rupt de vânt când timpul dă să sară/ din ţanc în ţanc, Iubito, să mă crezi…”). 
Cu o virtuozitate (şi o vitalitate) de invidiat, poetul îmbină imagini, concepte, idei, utilizând o paletă largă de mijloace semantice şi sonore, în cazul său putându-se vorbi (referitor la pantum) despre o adevărată voluptate a versificaţiei. Nimic nu lipseşte din acest şuvoi de rostire, din acest clocot de trăiri: alăturare de termeni eterogeni, provenind din zone tematice diferite (lumea e ridicată „la oblânc”, viaţa cântă „cu izbucul sub izvor”, scribul priveşte în jos „prin cheutoarea sânului femeii” – s.n.), jocuri semantice („precum noi, două cu doi/ la Canton adun cuvinte”), construcţii/ structuri proprii recuzitei simboliste („sensuri solemne”, „privire abisală”, „somn zeiesc”, „alb ropotitor”, „suflu divin”, „bard proscris”), superlative, imagini inedite („dimineaţa-n haruri se desface lent”, „pădurea arsă creşte-n rădăcini”), de la (mono)rime interioare („izvor covor sonor de flori”) la oximoron („diavolesc de sfântă”), enumeraţii („din izvoare mi s-au dus/ în hău ochit: iubirea, chinul, soarta”), inversiuni ce induc o anume preţiozitate a rostirii („celestă armonie”, „vernală boare”, „fraged simţ”, „nesfârşită înviere”, „stelarul paznic”), asonanţe, aliteraţii („goluri gânduri”, „cerbi şi ciute”, „dorul după dor”, noian din noapte”) etc. Strofe întregi devin, astfel, adevărate demonstraţii de virtuozitate poetică (precum în acest Pantum IV, din care citez): „A scrie cu suflet pe cer nu-i uşor/ pe toarta vieţii scrisul rămâne/ din duh şi har împleti-se-va nor/ azi, dinspre ieri, e gândul spre mâine// Pe toarta vieţii scrisul rămâne/ prin cer fac jocuri îngeri păzitori/ azi, dinspre ieri/ e gândul spre mâine/ timpul se află-n orice, uneori// Pe cer fac jocuri îngeri păzitori/ rotesc prin mii de vieţi nemurire/ timpul se află-n orice, uneori/ scrisul înalt e prins în rotire…”
La polul opus, cele cincizeci de poeme din ciclul secund (intitulat, sugestiv, Vâltori) sunt total eliberate de încorsetări, reprezentând tot atâtea manifeste existenţiale, cântece ale verticalităţii, statorniciei şi, de ce nu, ale angajării. În întregul său, ciclul e un unic poem rostit sub semnul arderii lăuntrice a artistului, şi nu atât întru sine, cât pentru consângenii cărora se adresează discursul său. Nota umană devine astfel o constantă a poemelor, ori că ne vorbeşte despre frumuseţea dramatismului vieţii, libertatea creaţiei sau asumarea necondiţionată a iubirii (ca dar fascinant, componentă esenţială a alcătuirii noastre). 
Scriitor vizionar, netemător, Ioan Dan Bălan se numără printre puţinii poeţi din zilele noastre care mai cântă unicitatea şi măreţia existenţei, refuzând posibilitatea de a deveni doar protagoniştii unei partide pe „tabla vieţii”, unde „jocul încins/ extins peste reguli devine sângeroasă luptă”, iar arbitrul „mituieşte jucătorii cu disperări şi minciuni/ compromisuri, nădejdi mascate, cârcoteli” (Şah). În schimb, poezia (aşa cum ni se spune într-un motto) este calea prin care poetul îmbină şi transformă cuvintele în mesaje personale către Cer. 
În poemele din Vâltori (spre deosebire de pantume) există un dozaj precaut al lirismului, versul fiind robust, debarasat de artificii. Metafora recâştigă teren, pentru poet, râul devenind „cărarea sufletului, răcorită, udată” sau „poarta deschisă luminii curate” (Etopee), iar poezia şi dragostea, „lava şi minunea începutului” (Petrapoem II). Surprinzătoare este diversitatea resurselor retorice, dincolo de exclamaţii – „cerul şi pământul sunt Dumnezeul nostru, iubito!” (Muzica la Omul de Piatră), „cititorule, cu fiecare vers dăruit/ liber ţi se întâmplă ceva!” (Se întâmplă ceva!) –, Ioan Dan Bălan fiind şi un poet al marilor interogaţii: „Cine să vadă amprenta Poetului noptatic/ unde ochiul înlăcrimat nu poate privi?” (Sufletul străbate); „Cine să dezvăluie semnul de întrebare/ despre crucea poeziei şi tăcerii?” (Mă bântuie, Iubito), „Merită să-ţi pierzi viaţa când te opreşti din zbor?” (Pasărea visului). 
Poemele împrumută, adesea, din înţelepciunea sfătuitorului, învăţându-ne că „orice fiară are dreptul la bucurie/ oricât de anevoioasă i-ar fi cărările/ până la victima vânată” (Veacul 21) sau că „inima are gând ca înveliş/ şi gândul trebuie s-o urmeze/ cu credinţa câinelui faţă de stăpân” (Petrapoem I). Şi chiar dacă poetul declară (ca în Pendulare) că are familiară nemurirea („această coroană de spini/ care înţeapă/ şi această alergare care aruncă/ de-a curmezişul comun”), se desluşeşte, în poeme, o relaţie specială cu moartea, cu metafizica ei: „Trebuie să am moartea mea/ să n-o împart precum viaţa/ între moştenitori, iubiri legale ori secrete” (Moartea, averea mea); „Visul mă poartă spre casă mai des/ între toţi viii şi morţii mei/ înseamnă să ne umplem unii altora sufletele/ cu bucurii/ tristeţi cât pentru fiecare viaţă/ moarte” (Visul I) sau „când se apropie sfârşitul să fiu luat repede/ călătoriile lungi mă sperie şi mă alungă/ din propriul trup” (Cumva, despre sfârşit).
Alături de consângenii spre care, neobosit, îşi îndreaptă cântul, imaginea iubitei este evocată pretutindeni, iubirea devenind condiţie a fiinţării, căci dacă „sângele poetului e poezia”, cum mărturiseşte Ioan Dan Bălan, „sângele fără dragoste devine cenuşă”. La hotarul dintre viaţă şi moarte, dragostea e fascinaţie, mirare („tac de atâta frumuseţe”, exclamă poetul în Destăinuire), povestea iubiţilor petrecându-se pe munte, „sfidând gerul zorilor de făurar”, printre „Oamenii de Piatră din Kogaion”, „în nebunia veşniciei”, printre lupi hămesiţi (La steaua dimineţii), sau printre brazi, ca în această frumoasăSpovedanie: „Fugeam iute din mine/ alergam speriat spre mine/ (e, în fiecare, dorinţa de a se apropia de eu)/ tu, ploaia, pădurea, noaptea şi semnele de unire/ erau chemări şi dispoziţii, pofte şi apucături/ eram primul sau ultimul temerar/ dintre îndrăgostiţii noptatici/ erai prima sau ultima dintre rătăcirile nocturne/ fugeai rapid din tine/ alergai înfricoşată spre tine/ (E, în fiecare, dorinţa de a se apropia de tu)/ apoi îmbrăţişam trunchiurile brazilor înfrăţiţi/ şi ne sărutam până răceala buzelor/ devenea fierbinţeală”.
Dintre poemele cu substrat epic (alături de La steaua dimineţii, această poveste stranie şi frumoasă de iubire la care am făcut referire) trebuie amintit şi Raniţa lui Ferdinand, impresionantă istorie a bunicului care, făcând din moarte o „pradă de război”, îşi păstra mâinile retezate la Oituz în aceeaşi raniţă cu decoraţiile de la regele Ferdinand, spunând nepotului cu limbă de viaţă şi  moarte: „ai grijă la mâinile tale şi la duşmanii rămaşi/ lasă-i nepotului tău în bătaia armelor păcii/ lasă-i şi mâinile mele devenite istorie/ lasă-i şi mâinile tale ce vor deveni istorie/ cu aceeaşi limbă de viaţă/ trecută prin timp”.
Iremediabil impregnat de starea poetică, discursul lui Ioan Dan Bălan este convingător şi necesar, semn că, în răstimpul în care scrie Poezie, aceasta devine însăşi fiinţa sa, respiraţia sa, lacrima sa, spre mirarea şi încântarea noastră…
Ladislau DARADICI


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 7 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter