29 noiembrie 1980. Ţării cât mai mult cărbune, indiferent de preţ. Uite metanul, nu e metanul.

 

(...) Din discuţie în discuţie, îmi revine în memorie ziua de 29 noiembrie a anului 1980. O zi nefastă, neagră, pentru Mina Livezeni. Din nefericire, cu această dată, Mina Livezeni a intrat în istorie. Cu 53 de morţi, arşi în cea mai mare explozie dintr-o mină din România postbelică. De altfel Ortacul a fost prima şi singura publicaţie din Valea Jiului care a dedicat o ediţie specială, în 16 pagini, acestui trist eveniment. Curiozitatea îmi dă ghes. Oare unde era Miki Barta în acel întunecat noiembrie?

Referitor la ceea ce s-a întâmplat în acea zi la Mina Livezeni, un lucru este cert şi nu mă poate contrazice nimeni, pentru că am fost acolo. În acea perioadă a existat metan în mină. Metan mult. Legea protecţiei muncii din acea vreme era tratată cu super­ficialitate. Se cerea cât mai mult cărbune, neglijându-se aspectele care puteau pro­duce evenimente nedorite. Cum să explici altfel faptul că, la intrarea schimbului, se raporta existenţa metanului, iar la terminarea şutului se raporta lichidarea metanului. Când intra în şut celălalt schimb, raporta şi acesta existenţa metanului, care, la rândul său, la terminarea şutului, rapor­ta lichidarea metanului. Şi tot aşa. Practic nu se făcea nimic pentru preîntâmpinarea nenorocirii. La asta se mai adăuga şi sistemul defectuos al aerajului din acea vreme. Una din sursele de metan se afla la camera de montare din Stratul 5, Blocul 6. Cu toate că s-a avansat cu montarea complexului vreo 17 m, metanul continua să existe.

 

29 noiembrie. 0 inspecţie cu inginerul Romanescu de la Protecţia muncii din Combinat. Metan la greu

Acele raportări fictive despre lichidarea metanului, au durat două sau trei zile, dacă mai ţin bine minte. Până la urma conducerea Combinatului s-a hotărât să ia măsuri la Mina Livezeni. În ziua aceea, am fost chemat urgent la mină. Nu ştiu exact pe la ce oră. Ajuns acolo, m-am echipat rapid de subteran şi împreună cu inginerul Romanescu, şeful Serviciului de Protecţie a Muncii pe Combinat, am intrat in mină. După un revir complet, efectuat împreună, am constatat că la majoritatea punctelor de lucru, metanul era peste limitele admise. Prin abataje toată lumea era crispată. Parcă se aştepta ceva neobişnuit. Şi neobişnuitul, neprevăzutul, fatidicul, nu a întârziat să apară.

Deodată, se aude o bubuitură puternică.

În câteva zecimi de secundă iadul s-a dezlănţuit. Un vuiet asurzitor şi o flacără orbitoare trec peste noi prăjindu-ne.

O primă măsură de prevenire a fost luată. Adică, s-a decuplat curentul electric. Atunci trebuia evacuat şi personalul din subteran. Tragedia nu s-ar fi produs. Oricum, nu la nivelul la care s-a produs. Nu-mi voi ierta niciodată faptul că, deşi nu aveam puterea de decizie, cu riscul de a nu mai găsi de lucru nici în Siberia, nu am ordonat evacuarea personalului. Mă aflam în acel moment la camera de montare din stratul 5 Blocul 6, povesteşte mai departe Miki. Îl privesc pe furiş. Are ochii înlăcrimaţi. Mă cuprinde o stare jenantă şi vreau să renunţ. Miki, cu un oftat adânc şi cu în fine asta a fost, continuă să vorbească. Privire-i umedă este aţintită, undeva, într-o depărtare anume, numai de el zărită şi ştiută. Văd şi acum în faţa ochilor, după atâţia ani, scenele de dinaintea dezastrului. Ingi­nerul Romanescu stătea pe o stivă de ţevi, cu spatele rezemat de bandajele galeriei. Lăcătuşii şi electricienii tocmai termina­seră de montat ventilatorul de aer. Aproape de digul de aeraj, se afla un gazator împreună cu inginerul Puican, şeful sectorului aeraj. Minerii stăteau care pe câte o scândură, care di­rect pe cărbune. Între timp, a venit şi inginerul Tomescu, directorul minei. Eu mă aflam în spatele unei tamburi de vreo doi metri în diametru. Deodată, se aude o bubuitură puternică. În câteva zecimi de secundă, iadul s-a dezlănţuit. Un vuiet asurzitor şi o flacără orbitoare trec peste noi, prăjindu-ne. În clipele acelea, oricât ai fi fost de meseriaş, de stăpân pe tine, era imposibil să nu te pierzi. Să nu te pierzi cu firea. Să nu te pierzi de-adevăratelea. Eu aşa am păţit. În loc să urc planul înclinat şi să ajung mai repede la puţ, am început să cobor pe planul Râbnicilor, îndepărtându-mă de puţ. Norocul meu a fost că pe acolo intra aerul curat. Acea coborâre a însemnat, de fapt, un târâş pe coate şi genunchi pe un întuneric îngrozitor. Din cauza fumului, lampa de miner nu mai era de nici un folos. Mai mult mă încurca.

 

Am văzut trupul prăjit al manipulantului. Mi-am privit mâinile. Pielea arsă curgea de pe ele ca un lichid vâscos...

Nu ştiu cum am ajuns în galeria de bază. Îmi aduc aminte că, pe planul înclinat, m-am întâlnit cu cineva, care, la fel de derutat ca şi mine, încerca să se salveze. De asemenea, deasupra unui siloz, înainte de a coborî un suitor, am văzut trupul prăjit al manipulantului. Suflul exploziei smulsese echipamentul de pe el. Când am putut să desluşesc mai bine ce era în jurul meu, mi-am privit mâinile. Pielea arsă curgea de pe ele ca un lichid vâscos. La primul interfon am reuşit să vorbesc, la ziuă, cu dis­pecerul. Între timp, s-a aşternut o linişte înspăimântă­toare, înfiorătoare. N-aş mai vrea să am parte de aşa ceva niciodată. După ceva vreme,   m-au găsit inginerul Popescu Vasile şi câţiva ortaci, care m-au scos la ziuă. De aici, direct la spitalul municipal Petroşani.

 

7 zile la braţ cu moartea

Am fost conştient în timpul transportării către spital însă, la scurt timp după ce am fost dat jos din Salvare, am leşinat. Nu ştiu cât am stat aşa. Cert este că m-au trezit vaietele colegilor întinşi pe saltelele de pe pardoseala salonului. Printre gemete şi voci incoerente, am desluşit glasul prietenului meu, ing. Puican. Îmi aduc aminte per­fect vocea ministrului Proca, ministrul sănătăţii: Bine, măi Daroczi, ai făcut doi ani practică la noi şi nu ştii că oamenii aceştia trebuie tubaţi? Cum e posibil aşa ceva? După plecarea ministrului, 1-am auzit pe doctorul Daroczi spunând: Hai să-i tubăm!  Oricum, ăştia mor şi după aia dau vina pe noi că nu i-am tubat. Atât am mai auzit. După aceea, timp de 7 zile, nu am mai auzit şi n-am mai simţit absolut nimic. Când am deschis ochii, primul chip pe care l-am văzut a fost al asistentei şefe, soţia colegu­lui meu, Cioară Mircea. Normal că, imediat ce am putut vorbi, băieţii cu ochi albaştri şi reportofoane m-au luat în primire.

Într-o lună de zile, mai mult datorită eforturilor şi grijii doctorilor Banacu şi Samoilă, am fost, cât de cât, reparat şi pus pe picioare, după care am fost externat. Îmi aduc aminte că îmi era ruşine să umblu pe stradă. Bandajat cum eram. arătam ca un personaj din filmele de groază.

 

Sursa aprinderii - în zona combinei Alpine. Răni cicatrizate

Asta a fost în mină. Dar, înainte de a trece mai departe, vreau să-ţi mai spun ceva. Poate este o noutate pentru mulţi. Pot, cu conştiinţa împăcată, să jur pe orice că ceea ce-ţi spun este adevărul, gol-goluţ. Sursa de aprindere a metanului nu a fost la camera de montare din Stratul 5 Bloc 6. Aici curentul era decuplat. S-a lucrat organizat, impecabil, fără greşeală, la acest punct de lucru.

La data aceea, la Mina Livezeni, mai era o emanaţie puternică de metan în alt punct de lucru. Însă, spre ruşi­nea lor, a celora care puteau lua decizii la vremea aceea, a fost ţinută ascunsă. Nu vreau să mai spun altceva. A trecut atâta timp de atunci. Nu pot învia si nici alina pe cineva acum. Rănile s-au cicatrizat. O parte din dureri s-au uitat. În fine... la o distanţă de vreo 700-800 de metri faţă de camera de montare se lucra, cu o combină Alpin la un plan înclinat. Zi şi noapte, acolo. se lucra într-o concentraţie mare de metan. ACOLO A FOST SURSA DE APRINDERE. Din ce cauză, nu ştiu. M-am întrebat şi mă întreb mereu: Cine a avut interesul să tăinuiască această sursă de metan? Pentru ce?

 

1 an condamnare cu suspendare. 

Directorul şi inginerul şef - la puşcărie. 

După 9 luni - graţierea lui Ceauşescu.

Acum, după 25 de ani de la explozie, unii spun morţii cu morţii, viii cu viii, fiind de părere să nu mai dezgropăm trecutul acestei catastrofale explozii...

Ştiu, ştiu ce vrei să spui. Morţii cu morţii. viii cu viii. Da, aşa se zice. Deşi, în unele cazuri, nu este corect. Nu este drept. Dacă eu mai pot vorbi cu tine, alţii nu mai pot. Au gura pecetluită cu pământ şi cărbune. Fiecare om are greşelile lui pentru care trebuie să plă­tească. Oare, de ce umblăm de atâtea ori cu mănuşi acolo unde trebuie umblat cu altceva? Mă gândesc că atunci când spunem să nu mai răscolim rahatul, nu facem altceva decât să pi­tulăm un lucru care, de fapt, ar trebui să fie la vedere. Dar... asta e. Suntem oameni. Dacă nu ne-am schimbat atâţia ani, nu ne vom schimba nici de acum înainte la sfârşitul lumii. Să nu se creadă, însă, că nu a plătit nimeni pentru cele ce s-au întâmplat atunci. Deşi nu mi s-a găsit nici o vină de către cei care au cercetat evenimentul, am primit, totuşi, o condamnare de un an de zile. E drept, cu suspendare, dar tot condamnare se cheamă. Nu am fost singurul. Au fost foarte mulţi condamnaţi. Puşcărie au făcut directorul Tomescu şi ing. şef Costinaş. Aceşti oameni au plătit cât nu poţi să-ţi închipui, deşi, vina cea mare a fost altundeva, cu două, trei, etaje mai sus. S-ar părea că, tocmai din acest motiv, luni de zile de la eveniment, minerul de onoare a semnat actul de graţiere al celor implicaţi. (…)

Convorbire realizată de Ion Pascal Vlad şi publicată pentru prima dată în nr. 55/ 20-26 aprilie 2006 Ortacul (redactor şef – Marian Boboc), săptămânal editat de Sindicatul Liber E.M. Livezeni (preşedinte – ing. Adrian Jurca), apoi în volumul „Ultimul şut. I.M. Livezeni. 29 noiembrie 1980. File din dosarul unei explozii” de Marian Boboc.

• 
• 
•