21.12.2016,  19:39:21 | 0 comentarii | 466 vizualizari
Cea mai mare tragedie prin care am trecut în cei 32 de ani şi şase luni lucraţi în subteran la Întreprinderea Minieră Lupeni
de Ziarul Vaii Jiului
În 1972, fiind miner şef de schimb la grupa Condoi Alexandru, lucram la o galerie direcţională pentru transportul cărbunelui din abataj. Cum am ajuns la locul de muncă şi am preluat lucrarea de la schimbul trei doar ce am început lucrul şi văd că vine maistrul minier cu un ordin dat de şeful de sector, inginer Popescu, să oprim lucrarea, să-mi iau colegii şi să mă prezint la abatajul frontal 4 Vest condus de Solomon Ion şi să-mi iau în primire noul loc de lucru. Şi primesc noi indicaţii cu ce am de făcut. Deşi eram şef de schimb la locul de muncă, în abataj eram subordonat pentru că erau alte metode de susţinere şi asigurare de care eu nu eram instruit. Am lucrat cu şeful de brigadă şi ortacul meu cu Trandafir Gheorghe. Trebuia să tragem un jug de asigurare şi pe când eram aproape gata, mai aveam să cuplăm pistonul hidraulic la stâlp să presăm jugul în tavan, au cedat două chingi şi ne-a surprins surparea. Din suflu, pe mine şi ortacul meu ne-a aruncat în rambleu, iar pe Solomon şi Trandafir către abataj, aceştia au fost salvaţi de colegii din abataj, iar între noi automat s-a făcut un zid de rambleu de zeci de tone. Noi am rămas într-un spaţiu de aproximativ trei metri pătraţi, norocul nostru a fost că la conducta de aer comprimat s-a făcut o suflare şi ne-a asigurat strictul necesar de oxigen pentru supravieţuire. Am rămas şi fără lămpi şi pe ţineam unul de altul pe întuneric şi aşteptam să vedem ce se mai poate face pentru salvarea noastră.
După ce s-a oprit moara de rambleu, aşa cum o numim noi, s-a făcut o boltă în tavan de câţiva metri. Am zărit o mică rază de lumină din abataj ca prin gaură de cheie. Atunci ne-am riscat viaţa şi am urcat pe rambleu ca şorecii prin bolta ce s-a format şi ne-am rostogolit la bolovanii către abataj. În acest timp a sosit comisia de anchetă pentru constatarea cauzei accidentului, fiind anunţaţi de către colegii din abataj despre surpare şi de cei doi oameni prinşi în rambleu, despre care toată lumea credea că nu mai suntem în viaţă.
Pe când ne-am autosalvat, prin rostogolire, toţi au rămas surprinşi. Ne-a luat directorul în braţe şi a zis: „Aţi scăpat! Foarte bine, nimeni nu vrea să vă omoare astăzi viaţa de miner”. Şi i-a zis maistrului minier să ne ponteze o săptămână la abataj şi noi să ne odihnim şi să ieşim din stres, apoi să ne reluăm lucrul. Eu, după două zile, am venit la serviciu, dar pe colegul meu Foamete Ion, de loc din partea Iaşului, de atunci nu l-am mai întâlnit. Atunci de frică a renunţat la serviciu şi a plecat. Dacă va citi aceste rânduri îşi va aminti de tragedia prin care am trecut.
Eu, având familie şi trei copii între 5 şi 8 ani, în acel moment mă gândeam cine-i va ajuta să treacă prin viaţă până îşi vor câştiga singuri pâinea, dacă soarta va fi crudă cu mine.
După câteva zile, eu mi-am revenit şi m-am întors din nou la lucru unde am fost, şi cu ajutorul Tatălui ceresc am reuşit să muncesc până la pensie cu bine şi mi-am câştigat dreptul la pensie pe viaţă pentru existenţa familiei.
Am să reiau puţin din timpul trecut aşa cum am menţionat anterior. După accident nu am scos nicio zi de concediu medical atunci, dar după un an de zile am avut o mare problemă de sănătate, nu mai suportam zgomotul şi să fiu zdruncinat, nu mai puteam perfora frontul pentru a putea fi puşcat pentru a înainta cu frontul, acele maşini făceau şi zgomot şi să zdruncinau puternic. Atunci am mers la medic şi după multe investigaţii şi analize au constatat că sufăr de un traumatism cranian şi un sindrom care ar fi implicat o operaţie, dar nu m-a obligat nimeni să o fac, şi s-a hotărât să-mi dea o muncă mai uşoară cu un salariu mai mic şi diferenţa până la funcţia de miner să-mi facă o pensie pe care o primeam pe lângă salariul de 900 de lei. Am trecut la funcţia de controlor de gaze pe mină şi sub un tratament foarte serios a durat aproape 4 ani această pensie.
În timpul liber când îl aveam mai urcam la munte, în special vara când erau fructe de pădure. Aşa s-a întâmplat, când într-o zi ne-am hotărât mai mulţi vecini care locuiam într-un bloc cu 82 de apartamente, să plecăm la munte într-o drumeţie. Patru bărbaţi şi şapte femei am colindat vreo 4 ore şi nu am găsit fructe de pădure, afine, zmeură. O parte a ales drumul spre casă, o parte am mai colindat prin poiene. Ne-a prins o ploaie, ca o rouă bună, şi nu mult a durat până am găsit o poiană cu foarte multe afine coapte. Ne-am pus pe treabă toţi, nu a contat că eram uzi până la mijloc din cauza ploii. Am rămas trei bărbaţi şi 4 femei, iar într-o oră şi ceva toţi ne-am umplut găleţile pe care le aveam. Pe când eram şi eu gata am simţit o înţepătură puternică în gleznă şi am scos un răcnet de toţi s-au speriat şi nu ştiau ce s-a întâmplat. Eu am rămas aproape încremenit de spaimă şi îmi vedeam vecinii ca pe nişte stâlpi. Toţi s-au oprit din cules, iar vecina Olteanu Florica a observat că sunt plin de albine şi mi-a spus să fug. Atunci am observat că într-adevăr parcă eram în haine preoţeşti. Am rupt nasturii de la geaca cu care eram îmbrăcat şi am fugit către un râuleţ. După ce am ajuns în apă toate albinele m-au părăsit. Îmi era frică să mă mai apropii de acel loc să-mi iau găleata. Mă rugam de vecini să o ia, se distrau de acum de seama mea când au văzut că mi s-a întâmplat nimic. Atunci m-am hotărât să-mi iau găleata cu fructe. Când am ajuns lângă ea, am observat roiul care m-a atacat, de găuni, cum se zice pe aici, nişte viespi de două ori mai mari decât albinele. Interesant este că pe mâini şi pe faţă nu m-au înţepat, doar pe cap aveam vreo 6-8 înţepături, pe care nu le-am simţit, la picior am simţit cea mai mare durere. Pe cap aveam duluri cât vişinele de mari, pe care le simţeam doar le atingeam, iar până a doua zi au dispărut. Minunea cea mare a fost că mi-a dispărut şi acea durere de cap care mă chinuia de 4 ani şi pentru care în fiecare an mergeam la comisie cu analizele făcute pentru revizuirea pensiei. La ceva timp după acest incident, având şi probleme cardiace, am fost internat la Institutul de cardiologie din Cluj, unde am făcut toate investigaţiile, iar doctorul profesor Popescu m-a întrebat cine mi-a pus diagnosticul, că nu am nimic la cap. I-am povestit ce s-a întâmplat şi mi-a spus că sunt norocos, că dacă mă înţepau două în plus, muream pe loc, şi nici 10 medici lângă mine nu aveau ce-mi face. Aşa am primit doza de care aveam nevoie, iar dacă aş fi făcut acest tratament în străinătate mă costa o groază de bani, dar eu l-am primit gratis.
Din acel moment am şi renunţat la pensia de boală şi am lucrat până la vârsta de 50 de ani, când am ieşit la pensie fără probleme.
Aceasta a fost tragedia prin care am trecut şi va rămâne pentru mine o amintire de neuitat pe toată viaţa.
Constantin Pădurariu 
(Din volumul „Pagini din povestea vieţii mele”)

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


     8 plus 2   = ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Diverse
Publicitate
Newsletter