09.03.2017,  19:18:50 | 0 comentarii | 268 vizualizari
Elena Leach – Umor de la Sângeorz-Băi
de Petronela VALI SLAVU
EVOLUŢIA OMENIRII
 
1
În vremuri imemoriale pe când bărbatul şi femeia    
Trăiau în pom, ea prinse-a plânge: că i-a încolţit în cap ideea  
Că-i rău să stea expusă-n soare, în ploi, furtuni şi-n alte alea...
Şi-n peşteră atunci bărbatul a dus-o... ce mai calea-valea!
2
Da-n peşteră, de la o vreme, plângând, făcându-se covrig,
Din nou reclamă disconfortul: că-i umezeală şi e frig;
Astfel, umblând nebun pe plaiuri, că nu putea să-şi afle locul,
Un trăznet, aprinzând o tufă, i-a dat soluţia: e focul.
3
În peşteră e cald şi bine, dar pruncii şi femeia plâng
Că de la sete, de la foame şi maţele în ei se strâng;
Descoperă atunci bărbatul că bâta, arcul si-un topor...
Prin ce vânează el aduce iar linişte în dormitor.
4
Nu trece mult şi iarăşi plânset – acum era în toiul verii –
Că din prea multă carne crudă acu-s bolnavi de beri-beri;
Se-nfurie pe drept bărbatul şi-atuncea, ce mai  tura-vura,
Îşi stoarce creierii şi-n fine, descoperi agricultura.
5
Dar pentru că în vremea-aceea, vânând, prea mult lipsea de-acasă,
Când se-ntorcea-şi vedea femeia cam plânsă, tristă, furioasă;
Gândit-a deci, că ar fi bine o ocupaţie să-i dea:
Aşa că, îmblânzi găina, o oaie, vaca, o căţea...
6
Mai trece-un timp şi iar boceală; aduse-s argumente certe:
Că-i greu pe frunză să mănânce cărniţă şi bobiţe fierte;
Simţi bărbatul că plesneşte, că ăsta îi va fi sfârşitul –
Dar nu – fiindcă-n scurtă vreme descoperit-a olăritul.
7
E iarnă şi în grota-naltă e frig şi multă umezeală –
Femeia plânge când copiii tuşesc şi cad răpuşi de boală;
Cu mintea lui iscoditoare, privind la focu-arzând în vatră,
Gândi că face-ntâi bordeiul şi-o casă: doar din lemn şi piatră.
8
În iarna grea, când vântul bate şi crivăţul şi-ascute gheara,
Se plâng de frig şi toţi copiii şi plânge iarăşi soţioara;
Căznindu-şi mintea, ca vieţii să-i smulgă ale sale taine,
Făcu, din blăni de animale, la fiecare-un fel de haine.
9
Dar când ninsoarea se topeşte şi primăvara-i la-nceput,
Din nou se plânge-a lui femeie că hainele de blană put!
Venind bărbatul cu soluţii ce-i trec prin gând halucinant,
În scurtă vreme el găseşte metode demne de-un savant.
10
La hainele de lână-s plângeri, că zgârie şi-nţeapă rău,
La in şi cânepă – supine... Orgolios de felul său,
Bărbatul inventă mătasea, plăcută pân’ la infinit
Ce o făcu pe-a lui consoartă să îi zâmbească... în sfârşit.
11
Clepsidra timpului se scurge, copiii au crescut; şi el
Cu noi invenţii o seduce şi satisfacţii fel de fel:
Rezolvă izul greu din blănuri, din piei – făcându-le divine –
Concepe barca, roata, trenul, bijuterii şi farduri fine.
12
Televizorul, radioul de la o vreme-o plictisesc...
Pisica şi-alte-animăluţe, prea greu şi prea mult timp răpesc...
Şi, pentru-a nu ştiu câta oară femeia plânge iar, încet
Deci, el, bărbatul inventează vestitul, dragul INTERNET.
13
E fericită-acuma însă, să evadeze parc-ar vrea
Dar, cum nu-s bani nici de excursii şi nici de câte i-ar plăcea,
Un gând năstruşnic o domină: necunoscută-n virtual
Admiratori s-o asalteze cu complimente – ca la bal...
14
Dar să-şi păstreze-anonimatul, să-i fie totul sub control,
Când vrea, să poată-a se retrage sau să atace un alt rol;
Se puse deci pe plânset doamna, că-i lucră omul ca milogul
Şi n-are timp de ea... şi-atuncea, bărbatul inventat-a BLOG-ul.
15
Povestea asta presupune chiar o morală, poate două:
E veche farsa însă merge de mii de veacuri ca şi nouă;
Că doar atunci constaţi progresul şi omenirea-evoluează
Când, auzind plângând femeia, bărbatul –musai – inventează.
 
Un lucru încă se-nţelege, susţin aici şi, ferm, declar:
Că, fără ea, exact – femeia, trăiam şi-acum în pom, e clar? 
CURĂ DE SLĂBIRE
 
Merse la un doctor Rifca să îşi facă nişte teste,
Că-i prea grasă, că săraca... e cam cât vreo trei neveste;
Însă doctorul, privind-o, simplu i-a recomandat
Că soluţia e clară: să renunţe la mâncat –
 
Nu total – ci doar să-ncerce să mănânce mai puţin
Poate o juma’ de porţie sau un sfert, că nu-i un chin...
Dar sfătoasa Rifca vine cu un argument solid:
Că, de când e măritată, ea nu şi-a mai pus în blid,
 
Că acea juma’ de porţie sau de sfert, mă rog, ce-o fi,
O consumă doar din resturi nemâncate-n farfurii:
– Am părinţii, soţul, socrii, trei copii (cel mic e-un ţânc)
Deci, o porţie întreagă niciodată nu mănânc!
 
ADULTERINI   
 
Când dorul şi-amorul îndeamnă la rău
Şi omul mai uită de binele său,
Nu-i mare mirare că iese-n vileag
Întreg adevărul cu surle şi steag;
Se fac bancuri bune şi glume cu tâlc –
Sau chiar fără temă, de nu zici nici mâlc!
Aşa e şi-acesta ce vreau să-l propun
Subtil ca-nţelesuri dar foarte comun:
 
La Preot, Ileana posacă veni,
Să-i spună că Gheorghe, mai deunăzi,
Precis a-nşelat-o – că vezi, a găsit
Dovada trădării – şi-o doare cumplit;
Dar Popa-nţeleptul, prea bunul amic,
Îi spune că dânsul nu crede nimic;
Atuncea, Ileana, crezându-l netot,
Îi zvârle dovada – un simplu chilot...
 
Se sperie Popa, îl ia de pe jos,
Să nu spurce-locul şi-i spune pios
Că Gheorghe, nici vorbă, să facă-adulter,
Că e făcătură – o jură pe Cer...
Şi pleacă Ileana plângând cu amar,
Iar Popa „dovada” o ia-n buzunar
Şi-ajunge acasă flămând, obosit,
La soaţa cea dragă şi pruncul iubit...
 
Cu toţii-s la masă – un bun obicei –
Dar pruncul îi cere bănuţi mărunţei
Să-şi ia îngheţată, şi dropsuri, şi-un zmeu
Spre cer să-l înalţe, cum face mereu...
Atunci, simte Popa, vizibil marcat,
Un nod de emoţii că-n gât i-a urcat;
Şi-şi roagă iar soaţa, cu glasul şoptit,
Să caute-n haina-i, bănuţul dorit...
 
Ea prin buzunare bănuţi căutând,
Găseşte chilotul pierdut de curând;
Şi veselă-i spune, cu-alintul de „pui” 
Că asta-i dovadă a dragostei lui,
Să-i poarte chilotul cu sine oricând
E semn de iubire şi-ncet, fremătând,
Îi sare în braţe,-l sărută cu drag,
Iar pruncu-i salută grăbit de pe prag.
 
DILEMA
 
Doi beţivi ieşind din crâşmă, s-au oprit lâng-un tufiş,
Să îşi facă – mă-nţelegeţi – tradiţionalul „piş”...
Şi fiindcă procedura mai că îi scotea din minţi,
Unul-’şi-aruncă spre ceruri ochii-aproape adormiţi.
 
Ce văzu,-l trezi pe dată, căci zărind pe ceruri luna, 
Fu convins cum că alături şade falnic încă una.
„Măi să fie!... frăţioare, hai să-ţi dau o veste nouă:
Pe cer nu-i numai o lună, iată,-n seara asta-s două.”
 
Celălalt, ridicând capul, privind cerul ca la teatru,
A răspuns: 
„Cu siguranţă – crezi ce vrei – eu zic că-s patru.”
De aici până la ceartă nu a fost decât un pas –
Cu ocări, jicniri, sudalme – vreme de aproape-un ceas.
 
Dar trecând pe lângă dânşii o cucoană-n blănuri moi,
I-au cerut şi ei părerea, să le spună, scurt pe doi:
„Două luni pe cer, sau patru-s?”... 
Ea, cu şarm, scurt judecând
I-a-ntrebat cu nonşalanţă: 
„Precizaţi!... pe care rând?” 

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 3 ori 2  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter