15.03.2017,  19:34:11 | 0 comentarii | 268 vizualizari
Vasile Ernu: Dacă Sectanţii este o carte despre care spun cu ironie că e un „manual alternativ de religie” atunci Bandiţii este un „manual de educaţie alternativă”
de Ziarul Vaii Jiului
Despre ce este cartea Bandiţii, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor?
În această carte  dezvălui o cu totul altă lume. O lume marginală total diferită de cea a „sectanţilor” chiar dacă cele două lumi au multe lucruri comune. Prima carte este cumva despre îngerii luminii, oameni ai credinţei, ai puritanismului, care se sacrifică pentru salvarea celuilalt. În Bandiţii avem o lume a îngerilor întunericului cu altă etică şi alte coduri. Povestea scurtă sună aşa, ca un teaser.
Un băiat din Bugeac, crescut şi educat de o familie exemplară de sectanţi, descoperă o cu totul altă lume decât cea cu care se obişnuise: altă etică, alte valori şi alte reguli. Iar cei care aparţin acestei lumi arată, se îmbracă, vorbesc, gândesc, acţionează şi cântă altfel. Aceasta e „împărăţia hoţilor“ – oameni tatuaţi straniu, care au ales să-şi construiască o societate proprie, nesupusă instituţiilor oficiale, şi pentru care normalitatea oamenilor de rând e strict interzisă. Chiar şi sectanţii îi consideră „îngeri căzuţi“. Iar dacă nu pot fi salvaţi, sunt aruncaţi în puşcării, unde ar trebui să fie reeducaţi? Însă ei consideră închisoarea „acasă“, ba chiar necesară dacă vrei să devii bandit. Tânărul din Bugeac e atras de aceşti marginali după ce, întâmplător, se împrieteneşte cu un hoţ faimos, cu rang înalt, din Odessa, care îi va deveni un adevărat maestru. Va pătrunde în această lume necunoscută şi inaccesibilă şi va descoperi  tainele unei comunităţi pline de contrabandişti şi tâlhari, hoţi de buzunare şi prostituate, asasini şi cerşetori, care totuşi îşi pun gaj viaţa pentru respectarea  unui cod  al  onoarei. Bandiţii  dezvăluie „în negativ“ faţa nevăzută, fascinantă a proscrişilor şi felul în care e văzut raiul de către cei ce trăiesc în infern. 
Dacă Sectanţii este o carte despre care spun cu ironie că e un „manual alternativ de religie” atunci Bandiţii este un „manual de educaţie alternativă”. Însă în negativ.
Întrebările pe care mi le pun sunt simple, dar fundamentale: cine deţine puterea asupra formării, educaţiei? Cine are puterea de a institui legea şi codurile morale? Cum se produc ele şi cum funcţionează? Care e funcţia şi rolul instituţiilor? Cine ne dresează, cum şi pentru ce? Dar toate aceste teme care mă frământă sunt construite pe nişte poveşti de viaţă în stilul meu, adică folosind un amestec de genuri literare.
Cartea nu e o istorie a lumii bandiţilor, nu e sociologie, nu e antropologie, nu e reportaj sau roman clasic etc., cu toate că veţi găsi câte ceva din toate acestea.  E altceva. Ce este? Veţi descoperi voi mai bine…
 
În Rusia s-a scris mult pe subiect. La noi mai puţin. Unde te plasezi în această tradiţie?
În literatura rusă sunt câteva tradiţii mari şi late. Avem pe de o parte tradiţia romantică unde bandiţii sunt nişte eroi pozitivi, isteţi, adorabili. Isaac Babel de exemplu e un clasic al genului cu ale lui Povestiri din Odessa. Acest tip de interpretare ne este şi nouă cunoscut. În SUA de exemplu tot Hollywoodul este îndrăgostit de acest gen. Despre ce sunt filmele cu gangsteri? Rusia şi SUA au o foarte bogată cultură a bandiţilor care este mai degrabă valorificată pozitiv. Strada-i adoră. Ei sunt eroii. A fi bandit în Rusia şi SUA e de bine, nu de rău, la nivel de cultură populară de stradă. Literatura cu haiduci, gen Robin Hood, tot pe această linie vine. De ce? Poate şi pentru că ei furau în sus, nu în jos cum e tradiţia actuală. Dar sunt multe cauze.
Bun. O altă tradiţie literară este cea pe linia lui Şalamov cu genialele Povestiri din Kolîma. Aici blatarii (hoţii profesionişti) ne apar în puşcărie povestiţi de un scriitor condamnat politic. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiului două capitole dedicate acestor observaţii ale lui Şalamov. Eu sunt un mare admirator al lui Şalamov: m-am bătut pentru ca această carte să apară în română. Mie mi se pare că cel mai important lucru observat de Şalamov, legat strict de blatari, e faptul că el arată cum în momentul în care dispar instituţiile statului aceştia preiau  puterea. O arată în ce condiţii are loc acest fenomen. Şi mai observă ceva genial: cum dizolvarea politicului produce o  violenţă infernală, animalică. De asta el spune că mai crâncen decât Gulagul este această  lume a junglei, a naturii care devine ceva inuman: când forţa fizică şi piatra înlocuiesc, legea fie ea şi în formula minimală a lagărului.  De asta eu spun că trebuie să ne temem foarte mult de depolitizare şi de „dezideologizare”.  Adică dispariţia politicului, a instituţiilor şi valorilor produc lumi înfricoşătoare.
De asta susţin că atunci când politicul este înlocuit de tehnocraţie asta e un semn că ne apropiem de momentul declanşării unei maşini a violenţei de care trebuie să ne temem. Cei mai mari tehnocraţi au fost dictatorii. Stalin şi Hitler au fost „tehnocraţii perfecţi ai popoarelor”, au fost manageri foarte eficienţi. Au declanşat o maşinărie a violenţei infernale.  Eu sper că nimeni nu vrea o astfel de nebunie care exclude dialogul, negocierea  adică politica. Aşadar citiţi Şalamov.
Şi mai este o tradiţie literară rusă legată de bandiţi unde-l avem pe Dostoievski şi care mie îmi este familiară. E cea care leagă aceşti decăzuţi de un element religios, de o tradiţie slavă pravoslavnică cu rădăcini în Bizanţ şi Vechiul Testament. Este tradiţia care leagă crima şi furtul de o legendă biblică fondatoare: povestea lui Cain şi Abel. Economia sacrificiului şi economia acumulării: sacrificiul produce viaţă, acumularea produce moarte. E un paradox. Sunt două etici care se bat cap în cap. Cerşetoria, de exemplu, eu o leg de tradiţia „iurod”-ului slav care vine pe filieră bizantină: nebun, după Cristos, care între timp şi-a pierdut semnificaţia iniţială. Iar făcând un pas mai departe o leg de tradiţia micilor profeţi veterotestamentali. Ei se trag din Osea. Evident că ei nu mai au mesajul acela profetic religios, ci doar unul social, dar ei sunt un mesaj puternic. Profeţii erau omorâţi, scoşi din societate. De ce? Pentru că adevărul spus de ei punea în pericol puterea, cultura dominantă a vremii. Noi facem la fel cu cerşetorii. De ce? Pentru că ei ne tulbură liniştea, ne tulbură conştiinţa, ne lovesc unde ne doare. Ei ne pun oglinda în faţă unde ne vedem problemele, ne vedem partea urâtă din noi. Iar asta nu ne place. Noi vrem să trăim în minciună, e mai comod. Şi atunci îi alungăm, îi omorâm cumva.
Eu mă simt minunat în toate cele trei tradiţii literare legate de acest subiect. Le folosesc, fireşte, în cartea mea. Dacă e să fiu „trikster” atunci să fiu „trikster” pînă la fiere.
 
Cine sunt aceşti bandiţi?
„Bandiţi” este un nume generic, dat de putere, de majoritari, celor care trăiesc în afara sistemului legal oficial, care trăiesc din hoţie şi încalcă legile oficiale sistematic. Ei îşi zic hoţi pentru că trăiesc din hoţie. Nu e vorba de nişte tipi care încalcă codul penal, fură ceva şi ajung în puşcărie. Vorbim de o comunitate care face acest lucru nu doar din nevoie, ci şi din convingere: hoţia ca mod de viaţă. Ei au un anumit crez, un anumit cod etic, altul decît al „oamenilor normali” sau fraieri cum îi numesc ei. Ei nu se supun legilor statului ci au alte legi etc. Pentru „bandiţi”, a respecta legile şi codurile fraierilor şi ale statului înseamnă o lipsă de onoare. Au un anumit cod cultural, vestimentar şi aşa mai departe. E o lume bine ierarhizată, bine structurată şi cu reguli clare.
 
Tu spui că ei sunt oameni în afara instituţiilor? În ce sens?
Pe mine mă interesează foarte mult relaţia acestor grupuri marginale cu puterea, în toate formele ei: stat, instituţii ale statului, grup majoritar, legislaţie, economie. O mare parte a poveştilor mele sunt construite urmărind aceste trasee. Bandiţii apar cumva acolo unde sunt breşe în sistem.
Este o poveste care-mi place mie. Mi-o povesteşte un puşcăriaş celebru. Când s-a închis Taganka, una din puşcăriile fanion ale Rusie Ţariste şi a URSS-ului, ştiţi ce s-a construit în locul ei? O grădiniţă! Asta se întâmpla în anii 50-60 parcă. Mi se pare extraordinar, pentru că asta spune cam tot despre esenţa statului modern: modelul ideal pentru control şi educaţie este puşcăria. Asta e funcţia instituţiilor: de la familie şi grădiniţă treci cuminte prin instituţii care te formatează şi controlează. Bagi buşteanul şi iese Pinocchio. E bine? E rău?
Bandiţii se sustrag acestui mecanism: nu neapărat voit, ci mai degrabă accidental. Şi apar mutaţii. Ei devin altfel, adoptă alte legi şi alte instituţii care sunt în război cu cele oficiale pe care ei le boicoteză. Sunt excluşi din diverse motive: sărăcie, diferenţe, culoare, religie, încălcarea codurilor.
Noi de ce avem nevoie de instituţii? Pentru a ne proteja, pentru a îmblânzi violenţa, pentru a ne domestici. Noi suntem animale dresate, ei sunt mai puţin dresaţi. Sau dresaţi altfel. Cum spun ei: noi nu suntem lei, suntem doar lupi, dar nici la circ nu ajungem. Noi suntem animale de circ, ei de junglă. Ei ştiu să vâneze, noi ştim să cultivăm. Iar noi când vânăm îi vânăm pe ei, nu pentru a ne hrăni, cum o fac ei, ci ca gest punitiv sau ca act cultural de divertisment. Tema dresajului e foarte prezentă în cartea mea. De la ei am învăţat să dresez, câine, cioară, şoarece şi chiar purece. Cum? În carte aflaţi cum se dresează puricii. Puricii seamănă foarte mult cu omul, mai ales când e dresat.
 
Tu spui că ei nu se subordonau statului. Cum reuşeau asta?
În toată povestea cu relaţia bandiţi-stat-putere mie mi se pare că cea mai interesantă este relaţia cu munca, cu actele/documentele, cu proprietatea şi sistemul economic. Casta superioară, hoţii în lege, cei care conduc lumea bandiţilor nu au voie să muncească. Este legea poate cea mai importantă. E uşor de verificat şi e foarte greu să o duci la îndeplinire, într-un regim de tip comunist. Nu mai zic de perioada stalinistă când îi împuşcau ca pe câini. Ştim că a nu munci se pedepsea în comunism. Asta însemna încălcarea legii. Ei trebuiau să sfideze această lege, altfel îşi pierdeau rangul. Cine muncea şi intra în cârdăşie cu statul pierdea rangul de hoţ în lege. O singură oră de muncă în folosul statului şi erai terminat. Asta îi arunca în castele inferioare: iar pentru un hoţ în lege sa-şi piardă statutul însemna moarte prin dezonorare, umilire etc. E ca şi cum un nobil devine ţăran în Evul Mediu. Deci ei nu munceau.
Nu aveau voie să aibă acte. Erau un soi de oamenii nimănui. În comunism asta era foarte complicat. Totul era controlat, iar actul îţi este dat în primul rând pentru a fi controlat, nu pentru a fi liber. Ei înţeleg asta, noi înţelegem mai puţin. Nu aveau voie să aibă proprietate. Asta te leagă. Te face vulnerabil. Pe aceeaşi palier se plasează familia: nu trebuiau să aibă familie, dar asta povestesc separat pentru că e din altă categorie, cred eu.
Munca lor era furtul, hoţia, tot soiul de scheme. În general, furtul este o formă de muncă cu grad maxim de profit, dar şi grad maxim de risc. Ei ştiu asta. Ei ştiu că fraierii sunt buni vânători de hoţi şi foarte buni constructori şi paznici de puşcării. Ei îi fură pe fraieri, iar fraierii îi vânează pentru a-i încarcera. Intermediarii sunt poliţiştii. Asta e jocul: hoţii şi vardiştii. Fraierii însă ştiu să-şi construiască un aparat de forţă şi control  extraordinar.
Mai exista cerşetorii, din casta decăzuţilor. Sunt, alături de „homosexualii hoţi”, poate cea mai năpăstuită categorie. Singura lor formă de a-şi câştiga pâinea este cerşitul. Cerşitul este munca omului fără nici o şansă în viaţă. Ei nici măcar nu visează să ajungă hoţi, sa fure. Ei nu pot face asta.
E curios faptul că toată lumea asta, a hoţilor, nu este în manuale. Nu o găsiţi în cărţile de istorie. Oare de ce? De exemplu cum poţi să vorbeşti despre istoria disidenţilor din comunism şi să nu scrii un rând despre ei? Scuze, dar ei au sfidat regimul de o manieră nemaiîntâlnită. Chiar mai radical decât sectanţii. Ăia mai aveau acte şi făceau munci marginale. Aceştia nu au acceptat nimic. Au mers până într-acolo încât au refuzat să lupte pe front pentru ţara lor împotriva fasciştilor. De ce? Nu era ţara lor şi războiul lor, nu recunoşteau puterea şi nu i se supuneau. Punct. Atunci comunitatea s-a scindat în două: în „hoţii curve” care au acceptat să meargă la război, s-au supus puterii, dar au pierdut rangul, şi „hoţii legalişti” care au refuzat şi care au mâncat zeci de ani de Gulag. Mulţi au fost împuşcaţi. După terminarea războiului mare a început ceea ce se va numi „războiul curvelor”, dus între cele două grupuri.
De ce nu ştim nimic despre marginali? De ce nu se studiază deloc lumea bandiţilor? De ce lipsesc cu desăvârşire în manuale? Eu am o mică teorie. Pentru că ceea ce se numeşte cultură dominantă, putere hegemonică se teme de ei: pe de o parte pentru că arată slăbiciunea puterii, iar pe de altă parte ne arată şi hâdoşenia ei. Aceşti bandiţi sunt un soi de oglindă a hidoşeniei puterii, al excesului etc. Puterea seamănă enorm de mult cu aceşti bandiţi. De aceea aceste lucruri trebuiesc ascunse, criminalizate, ambalate altfel şi date în doze mici, plăcute. Eu spun că e foarte important să-i cunoaştem căci altfel vom privi şi vom înţelege lumea…
 
Tu vorbeşti despre ultima întrebare metafizică, ultimul spaţiu metafizic care  produce această lume a bandiţilor?
Mă joc puţin şi folosesc termenul într-un sens mai popular. Am câteva poveşti foarte bune pe tema aceasta. Da, cred că ultimul spaţiul metafizic al omului modern este închisoarea, puşcăria şi de aceea e foarte bine să trecem pe acolo măcar odată în viaţă. Ştiu, nu e plăcut, nu poţi să-ţi doreşti asta, dar cred că ne poate ajuta să înţelegem mult mai bine grozăviile acestei lumi şi  acestei societăţi care mimează perfecţiunea. Şi mai ales să apreciem partea bună şi frumoasă a acestei lumi.
Şi da, spun că ultima mare întrebare metafizică care ni se mai pune este pusă de bandiţi, în niciun caz de intelectuali care au devenit decor al puterii. Cum se pune această întrebare? Când el te întreabă: banii sau viaţa? – dar nu o întrebare aşa, abstractă, ci foarte concret, într-o noapte, la colţ de stradă. cu cuţitul la gât. Tu trebuie să ştii ce decizi. Şi după ce-i dai banii tăi şi scapi nevătămat, brusc, viaţa ta capătă alt sens, viaţa pare de nepreţuit. Dar până a te întâlni cu acel bandit, gândurile tale erau legate doar de portofel, carieră şi card. Întâlnirea cu această lume schimbă puţin datele. Ei îţi pot schimba ierarhiile şi priorităţile din capul tău, cu o simplă întrebare şi un cuţit.
Am o altă poveste cu doi fraţi gemeni: unul a devenit hoţ profesionist, iar altul cerşetor profesionist. Şi concluzia e următoarea: când întâlneşti un cerşetor, bucură-te că l-ai întâlnit anume pe el şi ajută-l! În acea zi te poţi considera norocos că l-ai întâlnit. De ce? Puteai să te întâlneşti cu fratele lui geamăn şi ăla putea să-ţi pună ultima întrebare metafizică. Să medităm asupra acestui fapt.
 
Ce acceptă şi ce nu aceptă ei. Care sunt „legile hoţilor” despre care vorbeşti?
Împărţirea clasică a lumii lor este  pe „masti”, adică un soi de ierarhie pe modelul castelor. Sunt patru caste. Primii, aristocraţia hoţilor, sunt „hoţii în lege” (blatarii): cei are au puterea de lege şi judecată, de viaţă şi moarte şi care controlează banca comună.  Ei nu au voie să muncească, sub nicio formă, nu se supun nimănui, nu au acte, nu se căsătoresc. Ei pot fi judecaţi numai de un comitet al hoţilor de acelaşi rang.
Urmează  mujicii, care sunt un soi de clasă de mijloc, sunt foarte importanţi pentru că ei fac parte din corpul solid al breslei. Ei au voie să muncească, dar nu în funcţii de răspundere. Au voie să aibă familie. Nici un hoţ nu are voie să facă politică şi să fie activi politic. Urmează casta ţapilor, aceştia sunt un soi de hoţi decăzuţi, hoţi profesionişti care au făcut greşeli grave, au trădat, au colaborat cu puterea. Sunt cumva prinşi între cele două lumi. Urmează decăzuţii, cea mai năpăstuită castă: cerşetori, hoţi decăzuţi din cauza unor trădări majore, hoţi homosexuali, un grup foarte blamat etc. Din ultimele două caste nu se mai poate ieşi. Ei sunt un soi de sclavi ai primelor caste.
Cum e cu regulile? Cine crede că lumea bandiţilor e fără reguli se înşeală. Au reguli, au o etică, o morală a lor dar care diferă de cea oficială şi mai ales este alunecoasă. Există un soi de 10 porunci ale hoţilor şi 10 porunci pentru hoţii din puşcărie. Sunt cam cele pe care le-am spus; nu munceşti, nu colaborezi cu puterea, nu ai acte, nu ai familie. În puşcărie nu ai voie să joci cărţi fără acoperire, nu ai voie să vorbeşti de rău pe cineva neacoperit, bîrfa se pedepseşte grav sau mărturiile mincinoase. Oare de ce?
 
Din puşcărie povesteşti? 
Cum se vede lumea de acolo?
Despre puşcărie vorbesc puţin. Aflu multe din poveştile eroilor mei, din experienţele lor, dar nici ei nu vor să povestească foarte multe. Nici eu nu insist mult pentru că-mi dau seama că e ceva iniţiatic, ce ţine de experienţe personale şi e foarte diferit, de la grup la grup, de la o perioadă istorică la alta. Mie îmi este teamă de falsitate, de poveşti care sunt făcute doar din ambalaj, fără conţinut. Mai ales că avem destule cărţi mărturii ale unor scriitori mari care au avut această experienţă.
Sunt însă trei lucruri care m-au impresionat în această poveste şi experienţă carcerală. Din ce am înţeles eu din poveştile lor. Puşcăria e un soi de casă a lor, care reproduce viaţa liberă din afara puşcăriei, dar totul este foarte concentrat şi condensat. Într-un spaţiu foarte mic, sunt puşi laolaltă, pe perioade lungi de timp, oameni cu experienţe de viaţă foarte diferite, mulţi dintre ei fiind bandiţi, hoţi profesionişti, criminali sau violatori dar şi găinari ajunşi acolo din diverse accidente. Potenţialul de violenţă este imens. Mergând pe acest fir, am observat câteva lucruri interesante legate de legile şi practicile lor din puşcărie.
Primul. Nu ai voie să joci cărţi fără acoperire financiară sau în natură. Adică speculaţia este interzisă. Oare de ce? Doi. Nu ai voie să depui mărturii false, să bârfeşti, să vorbeşti pe cineva de rău, fără acoperire. Totul se verifică şi dacă tu ai minţit doar ca să te răzbuni pe cineva ţi se tăia sau cresta limba. Sunt pedepse aspre. Aviz jurnaliştilor şi băieţilor care lucrează cu vorbele şi cuvintele. De asta, în mediul banditesc sunt mulţi peltici. Ai greşit la un moment dat, rămâi cu acest stigmat care nu poate fi ascuns. Oare de ce? Trei. Poţi să fii regele puşcăriei, să ai dreptul de moarte şi viaţă asupra celui de lângă tine, care  poate fi un decăzut sau un fraier, îţi poţi permite orice. Un lucru nu e permis: să te atingi de paica lui, adică de raţia zilnică. Oare de ce? Eu cred că asta e o formă de a preveni, opri sau încetini maşina de reprodus violenţa. Încălcarea acestor reguli minimale nu face decât să declanşeze motorul violenţei care produce ceea ce ei numesc bespredel, adică haosul total al violenţei şi lipsei de reguli.
Aşa că atunci când speculăm la bursă, scriem pe la ziare şi luptăm împotriva asistaţilor şi săracilor trebuie să ne amintim de poveştile acestea. Şi ele se reglau în interior prin pedepse: celui care specula i se tăiau degetele, celui care vorbea neacoperit i se cresta sau tăia limba, iar celui care-i lua amărâtului raţia zilnică i se tăia puţa şi era pus să o mănânce. Aşa-şi reglau ei conturile. Aşa blocau ei explozia violenţei totale. Nu sunt civilizaţi ca noi. Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?
 
Cum te-ai documentat?
Marginalii nu acceptă străinii în grup. Sau îi acceptă foarte greu. Sunt grupuri închise, cu altă limbă, alte reguli şi alte coduri. Sunt suspicioşi faţă de tot ce vine din afara grupului. Nu au încredere decât în oamenii din grupul lor. De ce? Din multe motive însă cea mai importantă cauză vine dintr-o lungă experienţă cu grupul majoritar. Şi experienţa le spune că sursele principalelor lor probleme vin din acea direcţie. Şi violenţa tot de acolo vine. Ei încearcă cumva să se protejeze de majoritari aşa cum şi majoritarii vor să se protejeze de ei. De aceea când vine un „străin”, unul din afara grupului ei îl privesc cu suspiciune şi-l ţin la distanţă. Ei ştiu că acesta a venit fie să le facă o problemă, fie dintr-un interes. Marginalii ştiu că într-o relaţie cu majoritarii, oricare ar fi ea, ei ies în pierdere. Şi nu riscă. Şi mai ales cu majoritarii nu accepţi să joci după regulile lor, că te ard. Ca să aibă un avantaj strategic şi tactic, ei schimbă şi încalcă permanent regulile. David nu se bate niciodată cu Goliat cu armele lui Goliat dacă vrea să câştige.
Cum ajungi aici? Cum intri la ei? Prin recomandări. Recomandările funcţionează bine. Mai ales la bandiţi pentru că asta dă garanţii, eşti om verificat. Dacă ai o garanţie de la un „hoţ în lege” e perfect. Asta însemnă că totul ţi se deschide. Însă oricât de multe recomandări ai avea, pentru ei tot un „fraier” eşti. Adică un potenţial pericol. Însă în timp, trebuie să le câştigi încrederea. E foarte important într-o astfel de muncă. E o muncă destul de dificilă.
Însă cel mai greu mi-a fost să lucrez nu cu bandiţii aceştia profesionişti, ci cu cerşetorii: clanul cerşetorilor. Şi ştiţi de ce? Pentru că aici vezi o suferinţă fără margini. Şi nu atât suferinţa e problema, cât lipsa unui orizont de sens şi speranţă. Ei ştiu, sunt conştienţi, încă de mici copii, că s-au născut cerşetori şi că o să moară cerşetori. Ei ştiu că sunt damnaţi la suferinţă toată viaţa. E o castă damnată. De acolo nu există salvare. Şi tu, când vii de afară şi vezi şi înţelegi ce li se întâmplă, vezi această lipsă de orizont, poţi claca. Noi nu suntem pregătiţi pentru un astfel de şoc. Cele câteva zile cât am lucrat şi am stat  mai aproape de ei am trăit cu sentimentul că voi face infarct. A fost o încărcătură emoţională foarte mare pentru mine. Nu mai vreau să trec prin aşa ceva.
De asta mă doare enorm de mult când văd oameni apropiaţi din „lumea bună”, care au o viaţă decentă, destul de bogată, dar care se raportează cu dispreţ şi de multe ori cu o anumită violenţă poate involuntară şi din necunoaştere, asupra accesori amărâţi. Ei nu au ales să se nască damnaţi şi nu au nicio şansă sa iasă de acolo, dacă nu vine o forţă externă grupului care să rezolve această situaţie.  Mă rog, nu mai vreau să vorbesc, că mă doare asta.
Deci documentarea se face la firul ierbii, din cărţi şi din multă cercetare. A durat aproape cinci ani. Şi, fireşte, şi istoria personală are un rol important în această poveste.
 
De ce nu au familie, pare un lucru foarte straniu? Doar nu sunt călugări?
Mai toţi hoţii în lege dar şi decăzuţii, mai puţin mujicii, casta medie foarte importantă, vin din afara familiilor, de pe stradă, din familii făcute praf. Asta mai întâi. În al doilea rând, majoritatea cresc în afara familiei tradiţionale. Un lucru foarte important: bandiţii sunt un grup social urban şi nu au treabă cu ruralul. Pot apărea, fireşte, bandiţi cu origini rurale, dar ei se activează şi se educă în urban. De asta cred că, la noi, banditismul e aşa puţin dezvoltat: suntem prea rurali, prea ţărani pentru a produce astfel de fenomene. Oraşele noastre sunt în mare parte nişte oraşe cu ţărani. Mai ales când vorbim de români. Nu folosesc termenul ţăran în sens peiorativ ci ca o marcă. La ungurii transilvăneni lucrurile stau altfel. Ei au tradiţie, dovadă că l-au dat pe celebrul „Whisky Man”. Mai ales asta se simte în Transilvania unde urbanizarea etnic românească are loc târziu. Acolo nu ai nici două generaţii complete de orăşeni români, nu ai masă critică. Excepţie fac Banatul şi zonele de frontieră care au altă dinamică. Dar, cu timpul, o să apară, nu-mi fac probleme. Vom avea şi noi bandiţii noştri…. nu doar la putere. Moldova a dat bandiţi celebri. Sudul a dat. Basarabia are o altă dinamică. Oricum, totul e legat de dinamica urbană, de mecanismele legislative, de felul în care funcţionează instituţiile şi economia.
Revenim la familie. Cred că lucrul cel mai important al refuzului de a avea o familie, de a se căsători este accentul pus pe acest „crez al libertăţii”, căci numai aşa ei pot fi liberi. Asta însă ascunde ceva. Eu cred că acest fenomen ţine mai degrabă  de protecţie, de minimalizarea vulnerabilităţilor şi altele din seria asta. Un tată hoţ, care are familie, nevastă şi copil devine foarte vulnerabil. Când ai copil cedezi foarte uşor la presiuni pentru că aşa e formatat omul. Ştiu să se organizeze altfel: fără familie ai mai puţine obligaţii, e mai sigur, e mai eficient. E de fapt modelul managerului actual perfect.
 
Vorbeşti mult despre tatuaje, limba lor, codurile lor etc. de ce se tatuează?
Acum e o întreagă modă cu tatuajele. E straniu cum această subcultură a devenit una mainstream. Însă în anii copilăriei mele se tatuau doar bandiţii sau cei care stătuseră la puşcărie. Iar la femei numai prostituatele şi anumite categorii numite decăzute făceau asta. Dar tatuajul ţinea de cultura masculină pe la noi.
Iarăşi: eu nu mă ocup de istoria fenomenului. Pe mine, cumva, mă interesează sensul lucrurilor. E foarte interesant că, în cultura majoritarilor, a fraierilor şi a puterii, dominantă este „cultura îmbrăcării”, a vestimentaţiei. La ei e cumva opus: dezbrăcarea e esenţială. Eu numesc asta cultura „oamenilor goi”. Pielea este cumva veşmântul şi acoperământul lor. Pe această piele îşi scriu CV-ul, istoria lor. Doar când se dezbracă, aflăm cu adevărat cine sunt ei.  Totul are acolo, pe piele, o anumită semnificative. Dacă cineva îşi pune un tatoo care nu corespunde cu adevărul hoţul respectiv poate fi pedepsit foarte aspru: de la tăierea unor organe, până la omorâre. Fraierii şi puterea, din contră, se îmbracă ca să-ţi arate cine sunt: îşi fac uniforme, îşi pun epoleţi, îşi pun grade, se împodobesc cu haine de firmă etc. Toate acestea ce sunt? Limbaje care ne vorbesc, care spun ceva despre noi.
În ce priveşte argoul lor, fenea, limba hoţilor, lucrurile sunt la fel de complicate. Ea are o tradiţie veche, medievală. În zona mea, căci eu mă ocup de sudul Basarabiei şi Ucrainei, de la Chişinău în jos, spre gurile Dunării, în Bugeac, spre Odessa, limba dominantă a fost rusa, însă argoul banditesc de bază este construit pe cuvinte din idiş, multe cu origini talmudice. De ce? Pentru că Odessa a câştigat bătălia lumii bandiţilor în perioada  Imperiului Rus. Aici, evreii controlau oraşul. Înaintea lor, reţelele clandestine erau controlate de comercianţii de pe Volga. În momentul când Odessa devine zonă liberă şi comerţul mare este preluat de portul de aici, lucrurile se schimbă. Ştim: toată contrabanda se va face la Odessa.
De ce evreii au dat cei mai buni bandiţi ai oraşului? Nu pentru că erau ei mai şmecheri decât ruşii şi moldovenii, ci pentru că ei erau excluşi, marginali, existau multe legi împotriva lor, multe restricţii. Şi atunci, ca să nu moară de foame, au fost nevoiţi să inventeze tehnici de subzistenţă, de aceea toată contrabanda o făceau ei şi ţiganii. Mă rog, simplific, dar asta e linia de interpretare. Cum explicam şi în Sectanţii. De ce evreii de la Odessa erau mai buni la vioară decât la pian? Simplu: nu aveau bani pentru pian, pe de o parte, iar, pe de altă parte, un popor care mereu se mişcă nu târâie pianul cu el. E mai simplu cu o vioară şi averea într-un cufăr. Toate aceste poveşti au cauzalităţi sociale, legislative şi economice destul de clare, doar că puterea le dă alte interpretări pentru a ne duce în eroare. E mai simplu să spui: fură pentru că le au în sânge decât să explici cauzele sociale complicate. Fascismul pe asta se bazează: şi cel etnic şi cel social. Bun. Revenim.
De aici şi marca idiş rusificat al argoului hoţilor din Imperiu. Acest argou, cu peste 15.000 de cuvinte, pe care dacă nu-l înveţi nu înţelegi nimic are două funcţii: de protecţie şi de identificare. Te protejezi pentru că numai ai tăi înţeleg ce vorbeşti. Poliţiştii şi fraerii nu te înţeleg. Te identifici: ştii să vorbeşti, eşti de-al nostru, nu ştii, eşti exlus. Aşa verificau ei dacă cel nou nu este cumva kgb-ist infiltrat. Căci puterea infiltra oamenii ei. Cum verificau? Simplu: verificau în timp nivelul cunoaşterii acestei fenea. Argoul acesta nu se poate învăţa aşa uşor. Fenea învăţată târziu te trădează. Limba spune repede cine eşti şi atunci ţi se taie limba pentru că ai minţit.
 
Cum se termină cartea? Ce se întâmplă cu aceşti bandiţi în perioada postcomunistă?
Se termină straniu, trist, meditativ, cu două istorii. De fapt cu trei istorii. Prima istorie este despre generaţia mea născută în anii 70. Acea generaţie a Speranţei, care, la căderea comunismului, avea vro 20 de ani şi credea că va răsturna munţii, era plină de vise. O generaţie foarte optimistă, dar care şi-a făcut viaţa praf şi a văzut cum se năruieşte o lume şi intră în descompunere. Am asistat la o mare înmormântare trăită ca un chef nebun. O generaţie a Speranţei care a devenit Generaţia Disperării. Am mai povestit pe tema asta, căci mă doare. Eu o numesc Generaţia Mercurului Roşu. Povestea cu mercurul roşu o veţi găsi în carte.
A doua poveste este despre întâlnirea cu un mare hoţ în lege devenit oligarh şi stâlp al societăţii. Este o poveste despre cum iau în stăpânire aceşti bandiţi noua lume. Lumea liberalizată este raiul pentru ei. Ei schimbă codurile, regulile şi se adaptează perfect. Este o lume cu care ei se identifică. Cum am mai spus: comunismul a fost învins de bandiţi, nu de disidenţi. Dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Ei sunt şi marii beneficiari ai noului regim. Şi cu acest mare oligarh avem o discuţie foarte bună şi sinceră. Acolo aflăm cam toată esenţa tranziţiei, a economiei, a lumii intelectuale decăzute şi mai ales a presei. De exemplu, el îmi explică foarte frumos cum se face cenzura azi. Banditul oligarh e un băiat foarte isteţ. Dar de un cinism până la iad. Despre tehnicile de manipulare de rit nou, poate altădată.
Şi ultima poveste e despre moarte. E despre ruptură, e despre meditaţie asupra a ceea ce ni se întâmplă. Stau în vamă, la Galaţi – Giurgiuleşti. Merg la Odessa să-l îngrop pe Profesor, eroul meu principal şi banditul care mi-a fost ca un părinte. Un erou legendar al Odessei. Şi, pe Dunăre, acolo, în dreapta, se deschide un port nou. Oamenii spun că e al unui mare oligarh din zonă. Cu acest oligarh am fost foarte bun prieten. Am împărţit acelaşi pat, aceeaşi mâncare, ne împrumutam hainele. Culmea: am iubit aceeaşi fată.  Eu stau în vamă, cu ultimii bănuţi care abia-mi ajung de-o chiflă, iar el construieşte un port privat. Soarta omului e o chestiune foarte complicată. Şi nu inegalitatea asta mă deranjează atât de mult. Altceva mă frământă. Ştiu că dacă mă voi întâlni cu el voi avea ce povesti. Avem un trecut comun.
Ştiţi care e problema majoră? Copiii noştri. Amândoi avem copii. Al meu stă în Bucureşti, merge la o grădiniţă de stat şi la o şcoală de cartier etc. Ai lui fac şcoală privată în Elveţia, cu sute de mii de euro pe an. Nu sunt genul invidios, mă bucur pentru copiii lui. Dar alta e problema. Eu cu tatăl lor am ceva în comun. Sunt o mulţime de lucruri care ne unesc, indiferent de poziţiile noastre actuale: am iubit aceeaşi fată, am mâncat aceeaşi pâine şi ştim să vorbim unul cu altul. Între copiii noştri însă este o prăpastie, un hău imens. De netrecut. Eu ştiu că copiii lui vor conduce această ţară, aceste spaţii. Iar pe ei nu-i uneşte nimic. Iar eu privesc această ruptură ca pe o mare tragedie, ca pe o înfrângere colosală a noastră, a tuturor. Ca pe o moarte. Iar moartea nu vine decât prin violenţă, fie ea şi aparent liniştitoare. Iar asta e doar începutul violenţei.
Şi la sfârşit de carte plâng. Şi nu ştiu de ce. Sunt ultimele lacrimi. Atât. Koneţ Filma.
(întrebările sunt adresate autorului de cititorii platformei CriticAtac)

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 2 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter