01.10.2011,  00:40:27 | 6 comentarii | 5092 vizualizari
Istorie orală (III). Ileana GRÜNWALD (Uziel), deportată 5 ani în lagărul 1027 Ceglovka (URSS)
de Marian BOBOC
„Am intrat în mină, la Tabactor, chiar în ziua Crăciunului anului 1945. Abatajul era înalt cam de 40 de cm. Minerii lucrau pe burtă. Aşa, pe burtă, aruncau cărbunele. Când am coborât prima dată, aveam lămpi de petrol, am plâns…” (II) 15 ianuarie 1945. Ridicată de acasă Marian BOBOC: Încetul cu încetul, am ajuns la ziua când aţi fost ridicată, pentru a fi deportată. Se întâmpla în 15 ianuarie 1945. Unde vă aflaţi atunci? Ileana GRÜNWALD: Păi, eram la fabrică. Dar de luat, m-au luat de acasă, când m-am întors de la Vâscoza. A venit un jandarm şi a spus să ne luăm cu noi provizii, alimente, mâncare şi haine groase pentru două săptămâni. Marian BOBOC: Şi unde v-a dus de acasă? Ileana GRÜNWALD: Ne-a dus cu maşina până la Petroşani. Acolo ne-au băgat la o şcoală. Marian BOBOC: Aţi plecat cu sora dumneavoastră? Ileana GRÜNWALD: Sora mea se îmbolnăvise şi era internată. Ea numai în 22 ianuarie 1945 a plecat. 16 ianuarie 1945. Îmbarcarea în bou-vagoane. Lacrimi pe peronul gării Petroşani Marian BOBOC: Şi de la şcoala din Petroşani? Ileana GRÜNWALD: Ne-au dus cu camionul la gară, unde ne-au băgat într-un bou-vagon. Marian BOBOC: Care era atmosfera în gara Petroşani? Ileana GRÜNWALD: Era plină de oameni. Aaaah, ce mai plângeau! Era şi mama mea, că tata murise, săracul, în 1944, cu un an înainte. Eram păzite. Erau şi ruşi cu arme. Şi am plecat din Petroşani. Tot timpul, am călătorit numai noaptea. Ziua stăteam pe linie moartă în vreo gară sau în câmp. Fritz, fratele lui Ghizi, deportat din întâmplare… Marian BOBOC: Vă amintiţi vreo întâmplare mai deosebită din călătoria deportării? Ileana GRÜNWALD: Da. Eram în gară la Braşov. Şi cum erau priciurile puse în vagon, era una Ghizi care stătea pe priciul de deasupra. Astfel, ea vedea afară. Şi când se uită prin crăpătura vagonului, aerisirea, îl vede pe fratele ei, care venea de la front cu ruscacul şi cu arma şi strigă la el: „Fritzi! Fritzi!”. Soldatul rus, care ne păzea şi care era jos, pe peron, lângă vagon, se uita de unde strigă. Ghizi i-a spus fratelui: „Hai, Fritzi, că mă duc în Rusia, hai şi tu cu mine!”. Fritzi i-a spus: „Tu eşti nebună! Ce să caut eu acolo?! Eu acum am scăpat de front şi plec acasă. Ghizi insistă: Nu, vii cu mine!”. Urmărind discuţia, după vreo 5-10 minute, soldatul rus îl dezarmează pe Fritz, îi ia puşca şi îl bagă în vagon şi pe el. Săracul Fritz, ce mai plângea… În fine, sar puţin peste poveste, că mai am o amintire cu ei. Când am ajuns la lagăr şi lucram la săpat garduri, eram şefă peste 9 femei. De dus ne ducea cu pază, dar de venit veneam singuri. Dar într-o zi, nu am mai ajuns în lagăr decât 6. A fost scandal mare. Ne-a strigat după tabele. După câteva ore i-a prins şi pe fugari şi i-a băgat la carceră, unde era numai apă şi pâine, nu îţi dădeau mâncare. Dar după un an, m-am întâlnit cu Fritz şi cu soră sa, Ghizi. Mi-a spus că le merge bine. Eu m-am împrietenit cu un croitor, tot din Lupeni… La graniţa cu URSS: adio, paie! Marian BOBOC: Să revenim la traseul deportării... Ileana GRÜNWALD: La Râmnicu Sărat ne-am mutat în vagoanele ruseşti. Noi eram deja plini de păduchi. Aşa am continuat drumul… La graniţa cu URSS, ne-au pus să aruncăm paiele de pe priciuri pe care dormeam. Lopata din gara Stalino Marian BOBOC: Când aţi ajuns în Rusia? Ileana GRÜNWALD: La 12 februarie 1945 am ajuns la Gara Stalino. Oraşul Stalino se numeşte astăzi Doneţk, unde e antrenor Mircea Lucescu. Era o gară mare… Acolo ne-a întâmpinat inginerul de la trustul de mine. Stând de vorbă, m-a întrebat unde am lucrat în România. I-am spus că la birou. Inginerul mi-a spus cu satisfacţie: În loc de creion o să fie lopata… Şi aşa a fost… Prin nămeţi spre lagărul 1027 Ceglovka Marian BOBOC: Şi din gara Stalino, unde v-au dus? Ileana GRÜNWALD: Ne-au dus pe jos vreo 7 km până la Ceglovka, unde era lagărul. Era o zăpadă mare… Abia mai trăgeam bagajele după noi. Pentru că zăpada era până la brâu, am mers tot pe calea ferată, până am ajuns la Ceglovka. Eram păzite de soldaţi ruşi înarmaţi. Marian BOBOC: Lagărul avea vreun nume? Ileana GRÜNWALD: Da. Lagărul 1027 Ceglovka. 9 deportate într-o… bucătărie Marian BOBOC: Unde v-au cazat? Ileana GRÜNWALD: În nişte case. Casele erau cum sunt cele din Colonia Central de aici, din Lupeni. Într-o parte a lagărului stăteau bărbaţii, în cealaltă femeile. 9 femei stăteam într-o bucătărie. Erau paturi suprapuse, priciuri. Mai târziu, ne-au adus paturi de fier. Marian BOBOC: Cum au fost primele zile de lagăr? Ileana GRÜNWALD: Ne-au dat lopeţi de lemn şi curăţam liniile ferate. Păduchii şi ploşniţe. Despăducheri eşuate… Marian BOBOC: În lagăr erau păduchi? Ileana GRÜNWALD: Era plin. Erau păduchi şi de haine şi de păr. Păduchii erau băgaţi în priciuri, în lemnul acestora, ca şi ploşniţele. Marian BOBOC: Când aţi scăpat de păduchi şi ploşniţe? Ileana GRÜNWALD: De-abia când ne-au dat paturi de fier, în locul priciurilor. Mai intrau şi acolo, dar mai puţini, pentru că nu mai erau din lemn. Marian BOBOC: Nu vă despăducheau? Ileana GRÜNWALD: Ne duceau din 3 în 3 luni la despăduchere undeva departe. Mergeam pe jos. Acolo era o casă din piatră, care avea şi baie. Dar care era neîncălzită, indiferent că era vară sau iarnă. Fiind totul de piatră, vă daţi seama că era un frig groaznic acolo. Ne dădeau o găleată cu o soluţie. Dar părul era aşa de încâlcit, că nu-l mai puteam descâlci. Pâinea cea de toate zilele Marian BOBOC: Vă dădeau de mâncare? Ileana GRÜNWALD: Păi, dimineaţa un ceai neîndulcit şi 300 grame de pâine. Asta până când am lucrat în mină, acolo ne dădeau un kilogram şi 200 de grame de pâine. De Crăciun, în mina Tabactor, la 300 m sub pământ Marian BOBOC: Cum se numea aceasta? Ileana GRÜNWALD: Mina se numea Tabactor. Marian BOBOC: Lucrau mulţi oameni la mina Tabactor? Doar deportaţi germani? Ileana GRÜNWALD: Mulţi, lucrau mulţi oameni. Cei mai mulţi erau germani, în special saşi şi şvabi, însă erau şi ruşi. Artificieri erau ruşi, femeile care manipulau liuvotka erau rusoaice. Adică, la posturile mai bune erau ruşii şi la cele mai grele deportaţii nemţi, femei şi bărbaţi. Marian BOBOC: Când aţi intrat prima dată în mină? Ileana GRÜNWALD: Am intrat în mină chiar în ziua Crăciunului anului 1945. Abatajul era înalt cam de 40 de cm. Minerii lucrau pe burtă. Aşa, pe burtă, aruncau cărbunele. Când am coborât prima dată, aveam lămpi de petrol, am plâns. Marian BOBOC: Aţi coborât cu colivia? Ileana GRÜNWALD: Nu, pe jos, era galerie de coastă. Până la locul de muncă, am coborât 300 m. Acolo nu este munte, ci şes. Noul „orar” Marian BOBOC: Care era programul de lucru la mină? Ileana GRÜNWALD: Se lucrau 8 ore, pe 3 schimburi: de la orele 7 la 15, de la 15 la 23 şi de la 23 la 7 dimineaţa. Dar lucram o lună pe acelaşi schimb. Când eram schimbul III, am lucram 3 luni numai de noapte, pentru că schimbau abatajul. Marian BOBOC: Cum arăta o zi de muncă? Ileana GRÜNWALD: Păi, ne trezeam la 4 dimineaţa. Ne spălam. La 5 mergeam la masă. Apoi, plecam la mină. Mina Tabactor era la vreo 7 km de lagărul Ceglovka. La ora 7 trebuia să fim acolo. Schimbul ne aştepta afară. Ele erau ieşite, iar noi intram în locul lor. Afurisitele rusoaice. Nişte polonezi mai comozi… Marian BOBOC: Ce era şefa? Cum se comporta? Ileana GRÜNWALD: Rusoaică. Era mai rea decât bărbaţii ruşi. Rusoaicele de la mină erau ţâfnoase, dure. Ne punea să muncim mult, nu ţinea cont dacă eram bolnave. Marian BOBOC: Ce lucraţi în mină? Ileana GRÜNWALD: La vagonete. Împingeam vreo 7-8 vagonete goale. Pe urmă, le umpleam. Le dădeam drumul şi tot aşa. Le împingeam singură cu umerii sau cu mâinile. Marian BOBOC: Singură lucraţi? Ileana GRÜNWALD: Da. Odată mi-au dat să mă ajute câţiva polonezi. Aduseseră 300 de polonezi în lagărul Ceglovka. Nu ştiu ce erau, dar erau îmbrăcaţi în nişte haine lungi, cred că erau ofiţeri. Dar erau foarte puturoşi. Puneau numai mâna, nu împingeau. Nu erau buni de muncă. Am zis că mai bine lucrez singură decât cu ei. Accidentată la mână. Adio, vioară! Marian BOBOC: Aţi fost martora vreunui accident minier? Ileana GRÜNWALD: Da, au fost destule accidente. Nu am fost doar martoră, ci şi victimă. Când încărcam vagonetele, mi-a căzut un bolovan pe degetul acesta. De atunci, nu mai pot să-l mişc. Uite cum mi-a rămas! Din păcate, nu am mai putut nici să cânt la vioară. Zile de muncă, de „odihnă” Marian BOBOC: Şi după 8 ore de muncă, ieşeaţi din mină… Ileana GRÜNWALD: Da. Eram transpirate şi obosite. Aşa ne întorceam la lagăr vreo 8 km. Prin ploaie, vânt, zăpadă, ger. Iarna îngheţa transpiraţia pe noi. La lagăr aveam baie bună. Puteam face oricând baie. După baie, ne îmbrăcam cu hainele curate, mâncam. Ziua următoare, o luam iar de la început. Marian BOBOC: Lucraţi în continuu, nu aveaţi zile libere? Ileana GRÜNWALD: Ba da. După 7 zile de muncă, aveam o zi liberă. Dar şi în această zi liberă, uneori ne duceau să muncim la colhoz. Puneam varză, făceam nişte şanţuri pentru irigarea staturilor de varză. Zile libere la Stalino Marian BOBOC: Dar ce făceaţi când aveaţi o zi într-adevăr liberă? Ileana GRÜNWALD: Atunci mai mergeam la Stalino, la oraş. Primeam bilet de voie şi mergeam mai multe femei singure, neînsoţite şi trebuia să ne întoarcem după-masa. Uneori, mergeam prin colhoz şi ajungeam la staţia de tramvai, alteori mergeam pe jos. Ajunse la Stalino, Doneţk cum îi spune azi, mergeam la film, la teatru, la circ, la magazine. De întors, ne întorceam cu tramvaiul. Marian BOBOC: Pentru această deplasare aveaţi nevoie de bani… Pentru munca depusă primeaţi salariu? Ileana GRÜNWALD: Păi, 2 ani de zile n-am primit salariu. Ne-au spus că lucrăm pentru mâncare şi dormit. Dar eu aveam în lagăr un unchi, deportat şi el, care era meseriaş şi lucra la atelierul mecanic. Acolo mai făcea câte un briceag, câte un topor. Aşa făcea bani, şi îmi mai dădea şi mie de cheltuială când mergeam la Stalino. 1.200 ruble - primul salariu, după 2 ani. La panoul de onoare Marian BOBOC: Când aţi primit primul salariul? Ileana GRÜNWALD: După 2 ani am primit primul salariu: 1.200 de ruble. Cu 10 ruble cumpăram o pâine. După ce am primit salariu, nu am mai mâncat la cantină. Am cumpărat vase şi ne pregăteam singure mâncarea. Ne-au făcut o sobă mare, pe care găteam bine. Eram deja fruntaşă în producţie. V-am arătat fotografia, din 11 februarie 1949, care era pusă pe panoul fruntaşilor. Am trimis-o şi acasă la Lupeni. Marian BOBOC: Ce trebuia să faceţi ca să deveniţi fruntaşă în producţie? Ileana GRÜNWALD: Păi, trebuia să facem planul şi să-l şi depăşim. Aveam plan la cât cărbune scoatem… O chestiune oribilă - înhumarea deportaţilor Marian BOBOC: În cei 5 ani, au murit deportaţi germani. Unde îi îngropau? Ileana GRÜNWALD: În alt lagăr, nu la noi, au murit foarte mulţi de dizenterie. Şi fete de 16-17 ani. Le îngropau aproape de noi. Noaptea le duceau. Le îngropau goale direct în pământ, fără sicriu, fără ladă, fără preot, şi turnau var peste ele. Marian BOBOC: Cam barbar „ceremonial”, aşa direct în pământ… Ileana GRÜNWALD: Mai făceau şi excepţii. Odată, o învăţătoare din Odorhei a suferit în mină un accident mortal. Ei i-au făcut o ladă din scânduri. Tatăl colegului meu de clasă Mishek a murit în lagăr. Au murit mulţi de dizenterie şi malarie. Bazarul din poarta lagărului Marian BOBOC: Cum era ruşii, mă refer la oamenii obişnuiţi, nu la militari? Ileana GRÜNWALD: Foarte de treabă. Şi natalnikul nostru, şeful, era un om de treabă, ţinea foarte mult la noi. Noi le dădeam la ruşi cărbune, ei ne dădeau de mâncare. Ei nu înţelegeau ce căutăm noi, românii, mă rog, germanii români, în Rusia. E drept că nici noi nu pricepeam… Oamenii obişnuiţi nu ne urau. În fiecare zi, în faţa lagărului era bazar. Femeile erau îmbrăcate cu haine albe, cu mânuşi până la cot, cu bonetă, veneau cu produse alimentare. Orice produs se vindea cu stakana, care era un pahar. Indiferent ce era, lapte, fasole, mămăligă, fructe. La bazarul acesta, din faţa lagărului, noi cumpăram cu bani, nu cu cărbune. Cu ruşii nu aveam probleme… Atlasul mamei natalnikului Marian BOBOC: În cei 5 ani, cât aţi fost deportată în Rusia, vă mai gândeaţi că vă veţi reîntoarce în România? Ileana GRÜNWALD: Nu. Vă daţi seama, după vreo 3 ani abia am aflat la ce distanţă eram faţă de Lupeni. Natalnikul m-a trimis într-o zi la mama lui, ca să-i aduc nişte şosete de lână. Atunci, mama natalnikului mi-a arătat într-un atlas, pe hartă, unde suntem. Atunci am realizat la ce distanţă uriaşă eram. Şi ea ne-a spus că românii şi ruşii au făcut armistiţiu. Dar am mai stat 2 ani şi după aia. Pregătiri de repatriere. Confiscarea geamantanului albastru… Marian BOBOC: Suntem în octombrie 1949. Prin lagărul Ceglovka nu bătea „un vânt de libertate”? Ileana GRÜNWALD: La începutul lunii, nu. Dar cu o săptămână înainte de 25 octombrie, nu a mai sunat sirena, care ne trezea în fiecare zi, să mergem la muncă. Şi ne-am întrebat: oare de ce? Pe urmă, ne-au chemat la raport pe toţi şi ne-au anunţat că plecăm acasă. Vai, ce bucurie a fost! A trebuit să facem curăţenie, să zugrăvim, să golim paiele din saltele. Aveam un geamantan frumos, albastru, pe care, la plecare, mi l-a confiscat ştabul. Mi l-a golit şi mi-a dat o ladă, în care să-mi pun lucrurile. Tot aşa mi-a luat şi o pătură de lână, cu care mă înveleam, şi a făcut-o faţă de masă. Când am plecat am lăsat atâtea vase… Cum am ieşit cu camionul din lagăr, au venit ruşii, adică oamenii, şi le-au luat. Şi haine am lăsat. Din toată agoniseala mea din URSS, nu am luat decât o farfurie, tacâmuri, o cană, ca să am pe drum. Atât. Cu maşina ne-a dus tot la Stalino. Înapoi, nu ne-au mai îmbarcat în bou-vagon, ci în vagoane obişnuite de călători. Din Stalino la Sighet şi de aici la Baia Mare. Mere roşii Marian BOBOC: Din Stalino până unde aţi venit? Ileana GRÜNWALD: Până în Sighetul Marmaţiei. De la Sighet ne-au transportat cu maşini şi cu camioane până la Baia Mare. Şi de la Baia Mare până la Petroşani, tot cu trenul. Marian BOBOC: Când aţi ajuns în Baia Mare? Ileana GRÜNWALD: Pe la 9,30. Ţin minte că, atunci când am intrat în Baia Mare, toate clopotele băteau. Şi erau oameni cu coşuri cu mere roşii, pe care ni le-au dat nouă. Acolo ne-au coborât din maşină tot soldaţi români. Dar tot în lagăr ne-au băgat. Acolo ne-au aşteptat cu cozonac şi lapte cald. Pe la 10 şi ceva m-am dus să iau apă, ca să mă spăl. Cineva mă cheamă la poartă, la gard. M-am gândit că oare cine mă cheamă? Cine să ştie că eu sunt aici? Când mă duc acolo, văd un bărbat. Se prezintă. Era o cunoştinţă din Lupeni, bărbatul unei asistente de a dentistului de la Vâscoza. La ei am făcut baie, am mâncat şi am dormit. De la ora 12 până la ora 16, când a trebuit să mă întorc în lagăr. De la Baia Mare la Vulcan Marian BOBOC: Şi aţi plecat de la Baia Mare la Lupeni. Ileana GRÜNWALD: Nu, la Vulcan, că mama se mutase de la Lupeni. Pe drum, în diverse gări deportaţii tot coborau din vagoanele clasa a II-a. Mama a trebuit să se mute la Vulcan, deoarece tata murise în 1944. Tata, cum am mai spus, lucra la mină, iar noi locuiam într-o casă care era proprietatea minei Lupeni. Din cauza asta, ăia de la mină au dat-o afară din casă şi au mutat-o la Vulcan. Asta se întâmpla 1946. La Vulcan stătea într-o casă în Cocoşvar. Era o casă de colonie, cu o bucătărie şi o cameră. O surpriză (pentru cititori): Ileana Grünwald avea o fetiţă Marian BOBOC: Mama se mutase cu sora dumneavoastră… Ileana GRÜNWALD: Nu, cu fiică-mea se mutase. Marian BOBOC: Cum, dumneavoastră aveaţi un copil când v-au deportat? Ileana GRÜNWALD: Da, pe Edith. Când m-au dus în lagăr, ea avea un an şi jumătate. Marian BOBOC: În mod normal, dacă se respecta ordinul de deportare, nu ar fi trebuit să vă deporteze, fiindcă aveaţi un copil aşa de mic… Ileana GRÜNWALD: Au spus că asta nu-i interesează, că fetiţa rămâne cu mama mea… Marian BOBOC: Astfel, în URSS, dincolo de drama deportării, eraţi cu gândul şi la fetiţa dumneavoastră. O supărare dublă, ca să spun aşa… Ileana GRÜNWALD: Da, aşa a fost… Marian BOBOC: Şi mama avea destule motive de supărare: moartea soţului ei, deportarea în URSS a ambelor fete, îngrijirea nepoatei Edith… Ileana GRÜNWALD: Doi ani nu am avut dreptul să corespondăm. Nu ştia nimic despre mine şi soră-mea. Dacă mai trăim sau nu… Pe urmă, îi trimiteam mereu veşti despre mine. În 1949 i-am trimis fotografia aia, eu - fruntaşă în producţie, de care v-am spus. Dar eu eram cu gândul tot la fetiţă. Mama - baricadată în Cocoşvar. Lacrimi, multe lacrimi… Marian BOBOC: Să ne reîntoarcem la momentul ajungerii acasă. Ileana GRÜNWALD: Am coborât în Vulcan, dimineaţa, pe la ora 6. Aici mă aştepta unchiul Lungauer, fratele lui mama. El făcea din Vulcan naveta la Vâscoza, unde lucra ca funcţionar la aprovizionare. Vagonul meu nu avea lumină. Eu mă uitam pe geam, el mă striga… Eu nu ştiam cine mă strigă. L-am văzut şi mi-a spus să cobor, ca să mă conducă acasă în Cocoşvar, pentru că eu nici nu ştiam unde stă mama, dacă aceasta se mutase. Marian BOBOC: Şi aţi ajuns acasă, după 5 ani de deportare. Cum a decurs momentul revederii cu mama şi cu fiica Edith? Ileana GRÜNWALD: Mama, locuind doar cu Edith, de frică, bloca uşa seara cu masa de la bucătărie… Era femeie singură… Auzind cine e la uşă, ne-a spus: „Staţi că trebuie să trag masa…”. Am intrat. Când ne-am revăzut, am izbucnit amândouă în plâns. Fata nu a mai recunoscut-o Marian BOBOC: Un moment emoţionant a fost cel al revederii fetiţei… Ileana GRÜNWALD: Nu m-a cunoscut. Avea 6 ani şi jumătate, iar când m-au luat în lagăr doar un an şi jumătate. Era mare. Vorbea, umbla. Apoi, încetul cu încetul, am reluat relaţia mamă-fiică. Dar a fost tare greu, chiar dacă eu mai trimiteam din lagăr fotografii şi mama îmi trimitea fotografii cu Edith. Viaţa merge înainte Marian BOBOC: După reîntoarcerea din lagăr, viaţa dumneavoastră a început să reintre, încet-încet, în normal. Aveaţi un copil de crescut, trebuia să vă angajaţi… Ileana GRÜNWALD: Da, la 1 noiembrie 1949 m-am reangajat la Vâscoza. Pentru că nu aveam decât gimnaziul, în septembrie 1950, am făcut 3 luni, la Sălişte, şcoala de contabilitate. În timpul cursurilor acestei şcoli, eram cazaţi la familii din Sălişte, eram mulţi cursanţi. Apoi, am lucrat la acest serviciu al întreprinderii, ajungând şef de birou la contabilitate generală. La Vâscoza am lucrat până în 1973, când m-am pensionat. La fabrica asta am lucrat din 1938 până în 1945, când m-au deportat, şi din noiembrie 1949 până în 1973. Soţul, un evreu… german Marian BOBOC: Între timp, v-aţi căsătorit. Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră? Ileana GRÜNWALD: Fritz Uziel se numea. Uziel era evreu, născut în 1903 în Germania, la Berlin. În România a venit în 1934, ca să facă armata. Avea şi cetăţenie germană şi română. În 1934 s-a căsătorit. El lucra la UCB, Uzina Chimică Bucureşti. Pe urmă, i-a murit nevasta. În 1946 a venit în Lupeni de la UCB la Vâscoza. Cum şi unchiul meu lucra tot la Vâscoza, i-a arătat lui Fritz fotografiile mele. Atunci el a spus: „Asta o să fie nevasta mea!”. Dar eu nu-l cunoşteam… Unchiul ne-a făcut cunoştinţă, Fritz era funcţionar la aprovizionare, de aceea era mai mereu plecat. După ce ne-am cunoscut, în martie 1950 ne-am căsătorit. A trecut fetiţa pe numele lui. Nu am avut copii cu el. În 1968 a fost operat la Spitalul Militar Central, la Bucureşti, iar în 1975 a murit. Bunică şi străbunică. Nepotul cântă în Liban Marian BOBOC: Şi Edith, fata dumneavoastră? Ileana GRÜNWALD: Ea a terminat liceul la Petroşani; chiar recent s-au împlinit 50 de ani de când a terminat liceul. Apoi, a făcut la Cluj ISE-ul, tot contabilitate ca şi mine. La Cluj s-a căsătorit cu un băiat din Vulcan, Tătaru îl chema. El era student la Academia de Muzică din Cluj Napoca. La repartiţie a trebuit să aleagă între Deva şi Craiova şi a ales Craiova. Aşa a ajuns fiică mea Edith la Craiova. După ce s-au căsătorit, tot la Cluj s-a născut şi Alin, copilul lor şi nepotul meu. Tatăl lui Alin a fost dirijor de cor şi cânta la acordeon şi la chitară. Alin cântă la flaut şi la pian. De 9 ani, are contract în Liban. Ţine foarte mult la mine, că de mic copil, de pe la 6 luni, l-am crescut aici, la Lupeni. Şi el are doi copii, Nana, fetiţa, are 12 ani şi Andrei, băiatul, 14 ani. Prin urmare, sunt şi străbunică. Final liniştit, fără pic de ură… Marian BOBOC: Şi o ultimă întrebare. După cât aţi suferit în timpul deportării în URSS, îi urâţi pe ruşi? Ileana GRÜNWALD: Nu, deloc. Pentru că populaţiei i-a fost milă de noi. Ruşii obişnuiţi nu au fost cu noi duşmănoşi.

Comentarii articol (6 )

#1 dan25.11.2011,  13:50:29
felicitari pt articol,impresionant unde locuieste doamna poate o ajut cu ceva
#2 elisa4709.12.2011,  21:02:52
Un articol emotionant si plin de interes.Ma inclin in fata acestei doamne care a avut o viata tulburatoare.Sincere felicitari!
#3 Karry30.05.2012,  06:32:00
Dane poate te ajuta ea ca are 2600 ron pensia, o cunosc personal.
#4 r3v3ng3r30.05.2012,  13:05:50
BRAVO ca at-i scos la lumina un asa caz ,:( a avut viata grea si in continuare la fel , sunt oameni care au dus greul
#5 Viorel13.06.2012,  09:12:23
Frumoasa poveste adevarata, sa fiti sanatoasa in continuare doamna GRÜNWALD. Interesant articol.
#6 ManutzA de euro ca fac si eu 5 ani de puscarie 27.06.2012,  19:26:17
nU STIU DACA CONTEAZA CAT ARE PENSIE DAR CAT A INDURAT MERITA MULT MAI MULT....Nastase a furat 1 miliard de euro si c a facut nimica.2 ani de puscarie???? Dati-mi si mie un miliard de euro ca fac si eu 5 ani de puscarie dupaia traiesc boiereste


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 4 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter