15.11.2011,  20:22:30 | 0 comentarii | 1845 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Istorii, istorii… (II) / În casa de pe Uliţa Mare din Târgu Neamţ am descoperit: Rochia, cufărul şi ceasul Veronicăi Micle, fostă… Ana Câmpeanu
de Marian BOBOC

Casa Memorială Veronica Micle Târgu Neamţ face parte din Complexul Muzeal Judeţean Neamţ  O casă de început şi final de viaţă  Zestrea Veronicăi  De la mănăstire cumpărată şi iar la mănăstire… donată  Nicolae Iorga - îngerul păzitor al casei

După ce am coborât din Cetatea Neamţ, privirea ne-a fost atrasă în Târgul Neamţ de o căsuţă. „Consiliul Judeţean Neamţ. Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. Casa Memorială Veronica Micle. Târgu Neamţ”. Trebuie să mărturisesc că vizitarea acestui obiectiv nu era prevăzută în Proiectul „Istorii, istorii”, susţinut de Costel Avram, preşedintele PRM Hunedoara, şi realizat de Ziarul Văii Jiului. Era sâmbătă, 12 noiembrie 2011, orele 16, când am păşit în această discretă casă memorială. În mod uimitor, pentru că, totuşi, era, repetăm, sâmbătă, orele 16, custodele, o doamnă volubilă, era la post, de parcă ne-am fi dat întâlnire.
 
Relaţia precoce a Veronicăi cu Tg. Neamţ
Relaţia precoce a Veronicăi cu Târgul Neamţ este lămurită de George Sanda în volumul Veronica Micle (Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1972): „(…) Ana Câmpeanu (numele de fată al poetei) a venit pe lume la 22 aprilie 1850. Era al doilea copil al cizmarului Ilie Campan şi al Anei, soţia lui. În timpul revoluţiei din 1848 Ilie Campan (căruia biografii - ca şi poeta de altfel - i-au adăugat un eanu) a luptat sub flamurile lui Avram Iancu, a fost rănit şi a murit apoi, înainte de a se fi născut poeta (…) sau, după alte izvoare, la puţin timp după aceea. Rămasă fără sprijin material, Ana Câmpeanu şi-a luat cei doi copii şi, prin Pasul Dornei, a trecut munţii în Moldova. Deoarece auzise că Mănăstirea din Târgu Neamţ vinde o parte din casele humuite de pe Uliţa Mare, capătul Târgului spre Cetatea Neamţ, a părăsit drumul Iaşului şi a cumpărat cu o sută de galbeni aproape de Humuleştii lui Creangă o casă acoperită cu draniţă şi cu cerdac la uliţă. (…) La Târgu Neamţ a rămas numai doi ani. O rudă îndepărtată, Petru Câmpeanu, jurist universitar, locuia de mulţi ani la Iaşi. Cu speranţa că va primi din partea lui un ajutor, şi-a lăsat casa în grija maicilor de la mănăstire şi s-a stabilit în Tătăraşi (…). Atât la Târgu Neamţ, cât şi la Iaşi nu s-a sfiit să spele rufe în casele mai înstărite sau să se ocupe cu moşitul, meşteşug cu care se îndeletnicise şi la Năsăud”.
Mai multe amănunte despre casă aflăm din actul de vânzare: „Declarăm că am vândut d-nei Ana Câmpeanu, româncă din Năsăud - Transilvania, casa mănăstirei aflată în Tg. Neamţ pe Uliţa Mare – Capătul Târgului despre Cetatea Neamţ în faţa Şcoalei Grigore Ghica Vodă şi a spitalului Tg. Neamţ, megieşită la răsărit cu Gh. Matiescu, la apus cu locul viran al Măn. Neamţ, la Mează Noapte cu  Uliţa Mare şi la Mează Zi cu apa şi cu prundul Ozanei. Casa făcută de Măn. Neamţ pentru Mitoc (casă care aparţinea de o mănăstire şi era folosită pentru găzduirea pelerinilor sau călugărilor - n.a.) şi Şcoală la anul 1834, din lemn şi zid, acoperită cu draniţă, având cerdac şi compusă din (4) patru odăi, nouă ferestre, şase uşi şi trei sobe cu horn, pe jos podeală, având în ogradă fântână, beciu, grajd şi şură cu loc cu pomi împrejmuit cu gard de scânduri după întinderea şi stăpânirea actuală. (…) Eu, Ana Câmpeanu, declar că am primit casa şi am plătit întreg preţul. / Făcut azi, 10 august 1850, semnat şi întărit cu pecetea Sf. Măn. Neamţu şi Secu”.
 
Prima încăpere 
Prin urmare, primii doi ani din viaţă, Veronica Micle i-a petrecut în această casă, care se afla situată la o aruncătură de băţ de casa lui Ion Creangă din Humuleşti, fiind despărţită de Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul.
Casa, a cărei poveste are o vechime de… 177 de ani, are amenajate muzeistic 3 camere. În care vă invităm să pătrundeţi. D-na custode ne povesteşte că doar o parte a obiectelor adăpostite în această casă muzeală i-au aparţinut Veronicăi Micle, iar celelalte, tot obiecte de epocă, provin din donaţii. Noi le vom aminti pe cele ale Veronicăi.  
În prima cameră, cea mai spaţioasă, se afla samovarul, ceasul, binoclul, volumul Dragoste şi Poezie de Veronica Micle şi, bineînţeles, panouri care conţin fotografii şi informaţii lămuritoare asupra vieţii Veronicăi Micle. Fiecare obiect are o poveste a sa. De exemplu, binoclul i-a fost dăruit Veronicăi de un ofiţer de cavalerie, parcă, înamorat de prea frumoasa poetesă. Limbile ceasului - „care dacă l-am porni ar fi funcţional şi acum”, ne spune d-na custode -  sunt încremenite chiar la ora stingerii din viaţă a Veronicăi: 7,05. Deşi George Sanda arată că în Registrul stării civile pentru morţi 1889, nr. 61 din Arhiva Sfatului Popular al Comunei Filioara este consemnat „încetată din viaţă la trei august curent, ora unsprezece din noapte”, aşa de hotărâtă a fost doamna custode când ne-a spus chestia că ceasul arată ora morţii Veronicăi, încât am consemnat-o, nevrând a o mâhni cu alte considerente şi speculaţii temporale. Volumul – Veronica Micle. Dragoste şi Poezie. Ale lui pentru mine. Ale mele pentru dânsul - este o biografie a contestatului Octav Minar, „după scrisori şi documente inedite” (tocmai autenticitatea acestor documente a fost problema cu care s-a confruntat Minar în epocă…) , dedicată poetei Veronica Micle. Într-o oglindă, încadrată în lemn de cireş, trebuie să se fi întrebat şăgalnic în clipele sale de intimitate şi Veronica: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din…”.
 
Dormitorul
În camera a doua se află dormitorul, care este mai mică decât prima. Şi aici găsim lucruri personale de-ale Veronicăi: patul, o icoană, un cufăr şi, să nu uit ceea ce este mai important, o rochie.
„Cufărul e recondiţionat”, ne atrage atenţia d-na custode, „dar să ştiţi că i-a aparţinut Veronicăi Micle, care îl lua cu ea în călătoriile sale”. Ţinând cont de dimensiunile cufărului, îmi închipui cam câte braţe vânjoase trebuia să-l manipuleze ba în trăsură, ba în tren…
Rochia Veronicăi este, în afara oglinzii descrise mai sus, singurul accesoriu din Casa Memorială de la Tg. Neamţ care dă seama de cochetăria Veronicăi Micle. Admirăm eleganţa acesteia, căci, fără îndoială, rochiile purtate de femeile frumoase rezistă intemperiilor timpului, ele nu pot fi casate de niciun conţopist al istoriei literare. Fără să vreau, îmi las imaginaţia să se plimbe cu lascivitate pe trupul mignon al preafrumoasei Veronica, mângâiat de profesorul Micle, posedat de indiscretul de Caragiale, dezmierdat şi cântat de Eminescu. Curios cum de, după atâţia ani, rochia Veronicăi mai degajă efluvii de erotism, parfum provocator şi misterios. Mai ştii, poate că atunci când au croit-o, croitoresele vremii au avut reţeta magică a fiorului erotic nemuritor…
       
Salonul
A treia şi ultima încăpere este salonul. Dintre obiectele care i-au aparţinut Veronicăi, reţinem o superbă oglindă veneţiană, o sofa şi câteva obiecte de birou.
Mă imortalizez în oglindă. Am senzaţia stranie că imaginea mea se interferează cu aceea a doamnelor şi domnişoarelor de altădată, care îţi aranjau zulufii ori se sulimeneau cu vopsele tainice, doar de ele ştiute, pentru întâlnirea cu Cavalerul.
 
Donată Mănăstirii Văratic. Iorga intervine
Veronica Micle revine din motive de sănătate la Târgu Neamţ. Grav bolnavă, îşi petrece timpul dinainte întâlnirii cu moartea la Mănăstirea Văratic, unde la 3 august 1889 se stinge din viaţă la doar 39 de ani. Exact ca iubitul ei Mihai Eminescu, plecat să întâlnească Luceafărul cu o lună şi jumătate înainte, la 15 iunie 1889. Apelativele din corespondenţa Veronicăi cu Mihai (Emin, Titi, amicul, micuţul meu scump tare iubit, scumpul meu drag, micuţul meu Eminescu, Eminescule al meu iubit şi drăgălaş, miţicule iubit şi drăgălaş, mon cher petit amant, scumpul meu băiet, băieţelul meu iubit, iubitul sufletului meu şi dragostea inimii mele, Eminul meu cel dulce) dau seama despre intensitatea dragostei dintre cei doi, o dragoste-dulceaţă de cireşe amare, un amor care a ars prea de tânăr.
La 12 octombrie 1886, Veronica Micle donează casa Mănăstirii Văratic: „ACT DE DANIE/ Eu, subsemnata Doamnă Veronica Micle cu domiciliul în Sf. Măn. Văratic (…), donez de a mea bună voie Sf. Măn. Văratic (…) casa mea mobilată, cu toate atenansele, situată în Târgul Neamţ pe Uliţa Marea (Str. Ştefan cel Mare, nr. 12) (…) în bună stare de locuit, în curtea casei se află fântână cu apă, beci, grajd şi locul cu pomi fructiferi, împrejmuit cu gard de scândură, după întinderea şi stăpânirea veche şi actuală. Casa o am proprietatea mea ca zestre şi moştenire de la defuncţii mei părinţi (…). Iar pe peretele casei să fie afişat o placă de marmură pe care va fi scris pentru pomenire de generaţia actuală şi viitoare Casa Veronica Micle. (…) Semnat proprie de mine Veronica Micle. Făcut la Măn. Văratic, anul 1886 octombrie 12”. Impresionează şi acum grija avută de Veronica Micle pentru posteritatea sa, dar şi faptul că onor. urmaşii săi i-au respectat actul de danie, şi acum, în 2011, casa având două însemne ale amintirii: o placă de marmură şi o firmă de muzeu.
Doamna custode ne-a mai spus că după intrarea în patrimoniul Mănăstirii Văratic, casa, redevenită metoc, a fost locuită un timp de maica Fevronia Sîrbu. Apoi, mănăstirea a vândut din nou casa, noul proprietar fiind Ioan Grădinaru. În 1918, la iniţiativa marelui istoric Nicolae Iorga este pusă o placă de marmură, cu următorul înscris: „În această casă a locuit vremelnic Veronica Micle. 1850-1889”. Tot Nicolae Iorga mijloceşte în 1919 transferul unor obiecte care i-au aparţinut Veronicăi de la Mănăstirea Văratic în custodia noului proprietar, parte dintre acestea aflate şi astăzi în Casa Memorială Veronica Micle: un pat de fier, o oglindă mare, un binoclu, un birou de fag, un ceas deşteptător.
Odiseea casei Micle din Tg. Neamţ nu se încheie însă aici. În 1939, Primăria Tg. Neamţ eliberează proprietarului Ion Grădinaru o autorizaţie de demolare a casei. Cum casa era declarată monument istoric, şi cum Nicolae Iorga era preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice, istoricul trimite o adresă la 18 iulie prefectului Ţinutului Prut: „(…) Domnule Prefect/ În oraşul Tg. Neamţ, str. Ştefan cel Mare 12, există casa unde a locuit Veronica Micle. Această casă este monument istoric. Din reclamaţiunea unui comitet pentru restaurarea ei reiese că primăria locală ar fi eliberat autorizaţia Nr. 1189/ 1939 locuitorului Ion Grădinaru, ca să dărâme. În conformitate cu legea de conservare şi restaurare a monumentelor istorice, acea casă fiind monument istoric, nu se poate restaura, expropria, sau dărâma decât cu aprobarea Comisiunii Monumentelor Istorice. (…) În consecinţă, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a lua măsurile necesare pentru anularea autorizaţiei de dărâmare şi oprirea dărâmării acelei case de către actualul proprietar d-l Ion Grădinaru, care a şi primit fondurile necesare pentru restaurarea casei (…) Preşedinte, N. Iorga”. Poate să fi contat, în operativitatea răspunsului, şi faptul că semnatarul adresei era o personalitate ca Nicolae Iorga: „ŢINUTUL PRUT/ PREFECTURA JUD. NEAMŢ/ Nr. 1171 din 1939 Iulie zile 22/ DOMNULE PRIMAR,/ Conform ordinului Ministerului Cultelor şi Artelor Nr. 1573/ 1939 vă rugăm a anula autorizaţiunea Nr. 1198/ 939, eliberată de dvs. pentru dărâmarea casei unde a locuit Veronica Micle, aflată în str. Ştefan cel Mare, Nr. 12, deoarece această casă fiind monument istoric nu se poate dărâma decât cu aprobarea Comisiunii Monumentelor Istorice şi care a luat demersuri pentru restaurare. Vă rugăm a ne raporta de urgenţă rezultatul. Prefect. s.s.”. Aşa că intervenţia lui Iorga a salvat casa de la demolare. „Prin 1981 casa era aproape demolată. Însă a fost trasă cu câţiva metri înapoi şi reconstruită conform planurilor originale”, 
ne mai spune d-na custode.
      
Final pe muzică şi versuri de Dinescu 
La despărţirea de această casă memorială, prea puţin cunoscută amatorilor de istorie literară, mă gândesc cum ar fi fost ca toate iubitele lui Mihai Eminescu să fi lăsat posterităţii, pe lângă mângâierile, îmbrăţişările, săruturile ş.a..m.d. aferente amorului, şi câte  o casă memorială, care s-ar fi numit: Elena, Eufrosina Popescu-Marcolini, Frederica Bognar, Augusta Baudius-Wildbrandt, Milly, Cleopatra Poenaru, Mite Kremnitz. Chiar, oare cum ar fi sunat un circuit turistic intitulat „casele memoriale ale iubitelor lui Mihai Eminescu”?
Din casetofonul maşinii se aude frumoasa poezie veronică, veronică, cântată cu multă tragere de inimă de chiar autorul ei, Mircea Dinescu: „biet amor de barză chioară/ pentru-un stâlp de telegraf/, pasul tău mă înfioară/ că mă fac sub dânsul praf”… Veronică, Veronică!
 
Reportajul face parte din Proiectul „Istorii, istorii…”, susţinut de Costel Avram,   preşedintele PRM Hunedoara, şi realizat de Ziarul Văii Jiului. 


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 3 ori 2  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227







Publicitate
Newsletter