18.06.2017,  12:56:41 | 0 comentarii | 1334 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Ion Hirghiduş lansează 4 cărţi astăzi la Uricani
de Ziarul Vaii Jiului

Aporiile tinereţii lui Ghilgameş. Cercetări filosofice, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2016; Editura Fundaţiei pentru Studii Europene (EFES), Cluj Napoca, 2016
Aporiile tinereţii reprezintă o metaforă, o stare nefirească a omului care, în aparenţă, contrazice realitatea devenirii. Faptele eroice sunt expresia cea mai adecvată a acestora. Ele constituie rezultatul unui imaginar emergent care îşi are originea undeva în vis, pentru a se transforma apoi într-o construcţie plină de strălucire. Ca un castel plin de strălucire este şi Epopeea lui Ghilgameş, ea fiind măsura unei încercări temerare a spiritului uman. Dacă în tinereţe omul face risipă de energie, îmbătrânirea aduce o conştientizare tragică a necesităţii economisirii faptelor.  „Aporiile tinereţii” sunt sinonime cu plenitudinea care se formează ca imagine a omului despre sine. Aceasta în cultura clasică a Greciei este dată de faptele reale şi/sau mitice ale lui Ahile şi Alexandru. În Epopeea lui Ghilgameş, plenitudinea se realizează prin co-trăirea mitică Ghilgameş-Enkidu. După moartea lui Enkidu urmează singurătatea lui Ghilgameş, cea mai gravă expresie a omului pe acest pământ. Acum se instalează cea mai nefirească dorinţă, cea a nemuririi, datorată conştientizării morţii. „Aporiile tinereţii” se dovedesc a fi ideea cea mai înaltă a nesăbuinţei şi, în acelaşi timp, cea mai frumoasă îndeletnicire cu sine. 

Perspective filosofice şi epistemologice, Editura Universitaria Petroşani, 2016
Criza filosofiei care a fost mult comentată de la începutul secolului XX încoace nu a fost nicidecum un fenomen negativ. Acesta a anunţat nevoia de schimbare şi ieşirea din tiparele unei gândiri ce devenise conservatoare. Friedrich Nietzsche a fost cel mai radical filosof de la finele secolului al XIX-lea şi, totodată, cel mai îndrăzneţ. El a venit să pună în locul cuminţeniei necuminţenia. Păcatele filosofiei au dus la creearea unei lumi fericite a gândirii, iluzie care a dominat cultura europeană de la naşterea ei până în prezent. Faptul acesta s-a văzut cu atât mai mult atunci când ultimul sistem filosofic, cel al lui Hegel, s-a încheiat, dacă ar fi să-l credem pe Karl Marx că acesta este ultimul. Şi, întradevăr, arhitectura solidă a sistemelor filosofice a fost înlocuită cu sisteme de gândire care pentru filosofie înseamnă o evadare în ţinuturi care nu i-au fost specifice înainte. Acest „altceva” va face din filosofie un domeniu în aparenţă mai accesibil şi, totodată, cu intricaţii mai adânci în viaţa cotidiană. Marii maeştrii ai filosofiei dispar, cu excepţia câtorva care mai păstrează încă o linie sigură a discipolatului. Un Heidegger, un Foucault sau un Noica sunt rari, dar numărul aşa-zişilor discipoli este în creştere şi de multe ori nu pe linia clară a filosofiei. Se vorbeşte de influenţe, cum ar fi cea a lui Nietzsche asupra întregului secol al XX-lea, dar acestea nasc în timp răzvrătiri, reconsiderări, repoziţionări. Filosofia pare să încremenească la un moment dat în imposibilitatea de autodepăşire, dar critica filosofică devine luxuriantă. Comentariile de tip alexandrin cer drept la autonomie şi chiar au pretenţia de a reprezenta un nou tip de filosofie. Evadarea dinspre conceptele consacrate ale filosofiei spre concepte ştiinţifice pare să fie plasa de siguranţă la care apelează mulţi pretendenţi la o devenire filosofică. Este confundat profesoratul (cel care are ca obiect predarea disciplinelor filosofice) cu îndeletnicirea filosofică. Se aduc acuze filosofiei clasice, metafizicii fără o practicare a acestora. S-a dorit o liberate de gândire care să ia locul gândirii filosofice prin eliminarea tuturor rigorilor. Specializarea pe domenii înguste, în ştiinţe şi logici care sunt efectul pluralismului, a dus la abandonarea marelui şi unicului act al gândirii filosofice. Şi mai grav, la confundarea acestora cu filosofia autentică. 

Etica şi societatea, Editura Universitaria Petroşani, 2016
Mai este lumea noastră cea mai bună dintre lumile posibile, cum spunea Leibniz despre lumea Europei din veacurile XVII şi XVIII? Omul modern, cel din zorii Iluminismului, nu s-a redus niciodată la această automulţumire, cum s-ar putea înţelege superificial din formularea celebrului filosof german. Progresul modernităţii a dus umanitatea pe acele culmi de unde poate contempla azi povârnişurile periculoase, văile ascunse şi neînţelese, locurile neumblate încă. În dezvoltarea aceasta a omului, există contradicţii şi contrarietăţi, foarme paradoxale de manifestare, autosuficienţă, sentimente de înălţare şi decădere care pun sub semnul întrebării umanitatea înseşi. În toată această nelămurire a lumii noastre, morala pare să mai fie încă un reper, un drum spre casă pentru cei care se rătăcesc. Dar dimensiunea etică a umanităţii nu este oare şi ea în derivă de un timp încoace? Etica aceea înaltă nu a rămas oare ca un cer pe care nu-l mai putem atinge? Păcatele capitate ale umanităţii, crima generalizată, dispariţia credinţei autentice, dezvoltarea canceroasă a egoului l-au îndepărtat pe omul secolului XX şi pe cel din acest nou secol de idealismul etic. Sistemul de valori morale a fost deconstruit, în sensul care este dat acestui concept de către Jacques Derrida. Dar nu este aici vorba de nicio metodă filosofică, de niciun proiect spiritual, ci doar de o cădere în barbarie. Cu toate acestea, umanitatea a dat dovadă că se poate redresa, că poate să-şi revină din beţia abundenţei materiale. Şi de câte ori observăm o îndreptare, ea se petrece printr-un recurs la morală, printr-o reamintire a esenţei care ne defineşte. 
Am scris această carte pe baza notelor cursurilor de etică şi  etică profesională pe care le-am ţinut studenţilor de la secţia de ştiinţe socio-umane din cadrul Universităţii din Petroşani. La acestea am adăugat câteva întemeieri filosofice pentru o morală umanistă. Temele majore expuse aici nu sunt încheiate, ci pot lăsa loc unor interpretări şi discuţii constructive. 

O perspectivă asupra realităţii gândirii, Editura Universitaria Petroşani, 2016
O perspectivă asupra realităţii gândirii nu este numai titlul acestei cărţi, ci efortul de a surprinde temeiurile logice ale gândirii. Logica a fost posibilă ca disciplină numai atunci când gândirea speculativă a atins un nivel destul de înalt încât să se poată detaşa de sine, să se poată privi pe sine din afară. Mai mult decât atât, logica va avea pretenţia de la forma sa aristotelică încoace de a se considera un organon pentru toate celelalte discipline, un instrument eficace şi absolut necesar pentru absolut orice fel de disciplină. O astfel de concepţie a situat logica dincolo şi deasupra oricărei ştiinţe. Locul şi rolul jucat de logică poate fi înţeles numai după parcurgerea conţinutului acesteia, pentru că înţelegerea logicii ţine de necesitatea de a parcurge demersurile raţionale ale pregătirii filosofice şi ştiinţifice.



Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 10 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter