26.06.2017,  20:15:51 | 0 comentarii | 2143 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Mircea Muntean, preşedintele FDPR – filiala Valea Jiului (III): „De la acea lovitură în cap dată de miliţian am rămas surd pentru totdeauna!”
de Corneliu BRAN

Lovit cu patul armei 
- Despre ce dramă fizică este vorba?
- Cum v-am spus, eram un copil de doar cinci ani şi ceva. Vă daţi seama că nu puteam ţine ritmul de marş cu ceilalţi. Iar pentru asta am plătit cu vârf şi îndesat, dacă pot spune aşa, pentru toată viaţa. La un moment dat, fiindcă nu puteam ţine pasul cu cei mari şi eram mereu în urmă, a venit spre mine un miliţian, o brută de om, care mi-a dat cu patul armei după cap. Am căzut imediat cu faţa în jos, şi la contactul cu pământul mi-am spart nasul. Dar nu asta a fost cea mai mare tragedie, ci faptul că de la acea lovitură în cap am rămas surd pentru totdeauna!
- Nu ştiţi cum se numea acea canalie?
- Nu, din păcate... Nu l-am mai văzut după aceea, nimeni n-a ştiut cum îl cheamă. Şi dacă am fi ştiut, ce puteam să facem atunci? Nimic. Iar după atâta vreme probabil că nu mai trăieşte. Cert este că m-a nenorocit pe viaţă. Dumnezeu să-l ierte, eu l-am iertat demult, chiar dacă îmi aduc aminte cu groază şi azi de acel şoc. Ţin minte ce şoc au avut şi părinţii mei atunci când le-am spus că nu mai aud! Ţin minte privirea îngrozită a tatei şi faptul că mă uitam la el şi nu auzeam nimic... Amintiri triste...

Moartea prematură a tatălui
- Cât aţi stat la Moldoviţa?
- Doi ani şi jumătate. La opt luni şi ceva după ce am fost deportaţi a murit tata, un alt episod devastator pentru un copil cum eram eu şi pentru familia mea.
- Cum s-a întâmplat?
- Simplu. Din cauza epuizării fizice şi a bolilor netratate a murit la locul de muncă, la o fabrică de cherestea unde lucra toată lumea. Practic, tata nu s-a mai întors în Valea Jiului. De la acel eveniment noi - mama, eu şi fratele meu - am mai stat acolo circa un an şi jumătate. După atâţia ani, există un martor care a fost cu noi la Moldoviţa şi care a scris pe această hârtie pe care v-o prezint modul cum a murit tata şi modul cum am surzit eu.
- Da, pentru cititori, vedem această declaraţie semnată de petrileanul Mihail Vingărzan, născut la data de 3 noiembrie 1935, actualmente domiciliat în Canada: „În una din zilele lunii mai 1953 a sosit un vagon cu buşteni foarte groşi pe care i-am descărcat pentru sortare şi distribuire la gaterele fabricii. În timpul lucrului din acea zi, domnul Muntean a suferit un atac de inimă mortal, după care a căzut peste buşteni (...). Fiul domnului Aron avea auzul deficitar ca urmare a unei lovituri la cap date de un miliţian într-o împrejurare de nesubordonare a ordinului dat de acesta”... Foarte trist ce vedem. Să continuăm... Tatăl dumneavoastră nu s-a mai întors în Vale. Dar mama?

Lupta mamei cu viaţa
- Mama a trecut şi ea cu greu peste acest eveniment, peste munca grea şi istovitoare la care a fost supusă, gândindu-se doar la copiii ei: singurul bun de preţ pe care-l mai avea săraca. După ce s-a terminat deportarea, s-a întors în Vale împreună cu noi şi a încercat să-şi reia viaţa, să facă în aşa fel încât să ducă viaţa familiei mai departe. Mama a luptat cu viaţa doar pentru copiii ei, altfel n-ar fi răzbit nici ea.

Casa din Lonea împărţită între spitalul de copii şi CEC
- V-aţi regăsit casa la întoarcere?
- Nu aşa cum o ştiam, era ocupată de Spitalul de Copii şi de CEC. Astfel n-am mai avut parte de ea! Era o nouă lovitură pe care am primit-o! Noi suntem originari din Poiana Sibiului, ne gândeam să mergem acolo. Dar unde să te duci dacă nu mai ai pe nimeni, dacă nu ai un loc al tău unde să poţi sta?! Aşa că am rămas încercând să trecem cumva de acest moment. Mama era tristă, plângea, încerca mereu soluţii, deşi era greu pentru o femeie să răzbească, având în spate şi un copil...

În cocioabele momârlanilor
- În aceste condiţii unde aţi locuit, ce aţi făcut?
- În nişte cocioabe ale unor momârlani. După multe intervenţii făcute la cei ce conduceau oraşul pe-atunci am primit înapoi numai o parte din casă, partea cu spitalul, CEC-ul rămânând acolo în continuare. Ca să ne descurcăm cu banii şi să mă poată ţine pe mine la şcoală, în partea de casă ce ne-a rămas nouă, mama a ţinut ani şi ani chiriaşi, cu mâncare şi curăţenie făcută de ea. Fratele meu era cu 18 ani mai mare decât mine, muncea şi îşi luase viaţa în propriile mâini. Pe timpul deportării depăşise 23 de ani, era căsătorit cu o fată din Orăştie, care atunci era însărcinată. Ea l-a născut acolo pe nepotul meu, Virgil Muntean. Reîntors, fratele meu a muncit în comerţ, mutându-se apoi la Orăştie de unde îi era nevasta şi unde au mai făcut un copil.

Viaţă de celibatar
- Dumneavoastră aveţi copii? Soţie?
- Nu, nu am avut soţie şi nu am nici copii. Având situaţia grea şi probleme cu auzul, mi-a fost greu să-mi întemeiez o familie. Practic, n-am avut voie să-mi fac familie...
- De ce, cine nu v-a lăsat?
- Păi: 1 - securitatea şi problemele pe care le-am avut cu ea; 2 - problemele de auz; 3 - destinul.

Pus la zid de dascăli
- Spuneaţi că mama vă ţinea la şcoală şi încerca să vă ajute să nu simţiţi prea mult greutăţile. Cum a fost şcoala pentru un copil tocmai întors din deportare?
- Grea şi apăsătoare la liceu din cauza dascălilor mai ales...
- De ce?
- Din ura faţă de foşti chiaburi, „exploatatori ai clasei muncitoare”, sau din prea multă iubire faţă de regimul comunist şi subordonare faţă de Securitate, în liceu mi s-au dat doar note de batjocură. Oricât învăţam, nu puteam să obţin note bune aproape niciodată. Lucru descurajant şi apăsător pentru un tânăr trecut prin atâtea greutăţi ale vieţii. Totuşi, nu m-am lăsat, şi după ce am terminat liceul, ştiind că nu am şanse spre vreo facultate din cauza dosarului politic şi a notelor proaste din liceu, am făcut după un timp şcoala de maiştri. Acolo n-am mai avut oprelişti şi s-a văzut oarecum valoarea mea, luând 9 pe linie! Am avut atunci noroc că directorul pe care l-am avut după angajare m-a chemat la el şi mi-a spus: „Mircea, eşti băiat necăjit, de aceea te îndemn să mergi să faci o meserie, că o să vină vremuri grele!”. A avut dreptate. Astfel am plecat să-mi fac şcoala de maiştri la Sighet, că acolo se făcea.

Sighet - locul coincidenţelor din viaţa sa
- Ce coincidenţă pentru dumneavoastră! Sighet, adică locul unde oameni de suferinţă, ca dumneavoastră, îşi lăsau viaţa acolo sau ispăşeau condamnări pentru fapte născocite de securiştii de-atunci ai regimului bolşevico-comunist instaurat în România! Sighet, locul unde mergeţi an de an, în calitate de preşedinte al AFDPR - Valea Jiului şi de fost frate de suferinţă, să-i comemoraţi pe acei nefericiţi ai sorţii! Vedeţi cum e viaţa?!
- Da, într-adevăr, m-am tot gândit şi eu la treaba asta. Nimic nu e întâmplător însă în viaţă şi am datoria morală să merg, cât mai trăiesc, an de an la Sighet, inclusiv la mormântul tatălui meu. Iar în calitate de membru în consiliul de conducere al asociaţiei centrale a AFDPR, ales la congresul de la Rm-Vâlcea în 2015, cu atât mai mult am această obligaţie morală. Legat tot de Sighet mi-am amintit acum ceva... M-am dus acum nu multă vreme la „Grădina Morii”,  o cunoscută terasă din localitate unde, când eram tânăr şi făceam şcoala de maiştri, mergeam din când în când să beau câte o bere cu colegii. Am întrebat o ospătăriţă care m-a servit la masă câţi ani are. Mi-a spus că are 35 de ani. I-am zis: „Fată dragă, acum 41 de ani eram tot aici la terasă şi beam bere!”. A râs... Da, vă daţi seama, a trecut o viaţă de om! Mai ştiu oare tinerii de azi prin ce au trecut unii din părinţii şi bunicii lor? Şi nu doar deţinuţi politici, ci şi cei răniţi sau morţi pe fronturile de luptă, cei căzuţi în munţi ce au opus rezistenţă regimului comunist, nevinovaţi torturaţi şi ucişi în închisorile comuniste... Câte şi mai câte!

Sortator, planificator, normator, maistru, tehnician proiectant…
- Ar fi bine să nu se uite toate acestea, iar dacă oameni ca şi dumneavoastră care mai trăiesc ar spune tot ce ştiu, probabil tinerii de azi şi de mâine ar afla şi s-ar feri ca aceste lucruri să nu se mai întâmple. Să revenim şi să încheiem povestea vieţii dumneavoastră până la acest moment. Ce aţi făcut în continuare?
- După ce am terminat liceul am făcut şi o şcoală de sortator pe Valea Sebeşului. Şcoala asta m-a ajutat şi ea mult. Revenind de la această şcoală, am ajuns să lucrez la gara mică din Petroşani ca sortator la depozitul de lemne (în zona U.R.U.M.P. de-acum). Asta era, dacă bine mai reţin, în anul 1966. După trei luni, directorul de la firmă a venit şi m-a luat de-acolo şi m-a dus la birou la sector la Lonea, ca planificator. Un fel de normator mai la început, ca să vă faceţi o idee. După aceea am ajuns, prin practică şi experienţă, printre cei mai buni normatori din judeţul Hunedoara. Abia în 1973 am făcut şcoala de maiştri de la Sighet de care v-am spus. Un an. După care am lucrat tehnician la mecanizare, iar apoi din nou ca normator, că se eliberase postul (cât am fost la şcoala de maiştri se ocupase). Lucram la IFET şi îmi mergea tare bine. Cel mai bine mi-a mers mai apoi, între anii 1987-1991 când am lucrat la proiectare la Deva. Eram singurul tehnician principal din judeţ, dintre 25 de proiectanţi eram acolo singurul tehnician proiectant, iar ei toţi îmi ziceau că e lucru mare. Apoi, m-am reîntors în Vale, tot pe aceeiaşi funcţie de normator, după care în 2004 am ieşit la pensie. Între timp, fiind înscris în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, am fost primul din Vale care am obţinut actele doveditoare de la Bucureşti privind situaţia mea. Eu am luat-o pe calea cea mai dreaptă, obţinând tot de la Ministerul de Interne. Uitaţi, am aici toate actele obţinute...

Poze cu dedicaţie primite de la... miliţieni!
- Văd că aveţi chiar şi poze obţinute de-acolo! 
- (Râde) Da, am obţinut chiar şi poze cu mine de când eram copil! Aveau cu mine, cu cei din familia mea, cu grupul din Vale... Semn că eram bine şi atent monitorizaţi. Am aici chiar şi o poză cu cei deportaţi din comunitatea din Petrila. Aici eram eu copil, am însemnat cu roşu pe poză, iar cel din dreapta este Andrei Samuel, cel ce a fost director la RENEL în Petroşani. Poza a fost făcută la Moldoviţa. Şi a ajuns şi la miliţie... Tot aici, dar de data asta nu de la miliţie, am poză cu Ticu Dumitrescu  la Mamaia, în 2001, o poză de suflet la care ţin foarte mult. Un om extraordinar acest Ticu Dumitrescu, iar cei care l-am cunoscut încercăm să-i păstrăm vie amintirea pentru că el a fost pentru toţi un etalon al dârzeniei şi a luptei împotriva unui sistem nemilos şi dur, un sistem drăcesc, inuman! Tinerii de azi sper să înţeleagă asta şi niciodată să nu mai repete greşelile trecutului.



Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 10 ori 2  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter