03.08.2017,  20:42:27 | 0 comentarii | 657 vizualizari
Regio 2028 / Râsu’-plânsu’
de Petronela VALI SLAVU

Am ajuns în gara Arad, cu o jumătate de oră înainte de a sosi trenul. Poartă de intrare în țară, gara ne-a așteptat renovată și curată. Inox, sticlă, flori, lifturi, scări rulante, aer condiționat, toalete curate... greu de crezut că există asemenea gări în țara noastră! Chiar dacă eu o văzusem și astă-toamnă, am exclamat „wow!”, pentru că a ajuns să ne mire starea de normalitate. Ca să nu fie totul prefect, trenul R2028 a avut întârziere. Nu mare, 10 minute. De fapt, și tabela de afișaj electronic, unde poți vedea numărul fiecărui tren, ora de sosire, ora de plecare și linia pe care vine, are acum o nouă rubrică: „Întârziere”! Umoristul Ioan Toderașcu a presimțit ceva, scriind, cu ani în urmă, epigrama „A apărut Mersul trenurilor”:

Cum nu-i deloc o noutate,
Ne-ar face-o mare bucurie
De-ar edita, dacă se poate,
Și-un „Mers”... cu cele ce-ntârzie!

„Mersul” preconizat nu a apărut (încă), dar există o aplicație pe internet, numită „TrenulMeu”, unde se precizează cu exactitate, în paralel cu orele la care ar trebui să ajungă trenurile în fiecare gară, și orele la care ajung. Un afiș precum și-a imaginat epigramistul Eugen Ilișiu, n-am văzut în gară:

Peronul gării-i garnisit,
Cu un anunţ respectuos:
Un călător, de e grăbit,
E sfătuit s-o ia… pe jos…

Oricum, noi nu ne grăbeam, așa că am aș­teptat cuminți. Spre norocul nostru, trenul pe care-l așteptam a respectat programul întârzierilor. Am urcat și, fiind grup de șase persoane, am căutat locuri apropiate, în vagonul necompartimentat și destul de aglomerat. Le-am găsit, patru dintre noi ne-am așezat, dar două erau... ocupate, după spusele unei domnișoare. Ne-am dumirit repede că domnișoara (probabil, studentă) a crezut că dacă e tren personal, este al ei... personal. N-a durat mult până să-și întindă picioarele pe scaunul din față. La urcare, citisem pe un afiș lipit pe ușă: „Călătoria fără bilet este un fapt antisocial!”. Aruncându-mi privirea către domnișoara respectivă, m-am întrebat dacă nu e tot un fapt antisocial să-ți freci tălpile sandalelor de tapițeria scaunului. Pe același afiș mai scria: „Respectă-te și vei fi apreciat!”. În fond, ea se respecta... De apreciat, n-aveam cum s-o apreciez, dar i-am fotografiat picioarele. Și am avut o revelație: am înțeles cum s-a născut expresia „vacă încălțată” (iertat fie-mi cuvântul... „încălțată”!). Mi-a venit în minte epigrama umoristului Mihai Moleșag și m-am gândit că, poate, a văzut ceva asemănător când a scris-o:

Specific naţional
Englezii au, precum se spune,
Sindromul vacilor nebune
Pe când românul duce-n spate
Sindromul vacii încălţate.

Mă gândeam obsesiv la cele văzute, dar mi-a fost dat să văd ceva și mai și. Doamna care stătea în fața mea, cu care apucasem să schimb câteva vorbe și am aflat că face naveta, a primit o cutie lunguiață, de la o cunoștință care stătea destul de aproape de noi. Am înțeles că respectiva împărțea ceva și imediat am aflat ce. Un călător uitase în tren o plasă cu produse cosmetice. Vecina mea a analizat cutia și a constatat că e pastă de dinți. „E din aia de-i face reclamă, acuma. E bună!”. Alte femei au primit creme care au fost imediat testate. Să fi devenit, oare, și prăduirea semenilor, tot specific național? Am îndrăznit să-i sugerez să-i dea conductorului plasa, pentru a o lăsa în gara următoare. Poate, păgubașul va încerca s-o recupereze... Răspunsul a venit prompt: „Credeți că ar lăsa-o-n gară? De ce să le ia nașu’? Eu le-am găsit!”. E clar că trăim vremuri în care oamenii nu mai au încredere în oameni. Încercând, parcă, să-i găsesc circumstanțe atenuante, care să mă ajute să nu-mi pierd definitiv încrederea în rasa uma­nă, mi-am zis că e altruistă, totuși. Putea foarte bine să ia toată plasa, dar a ales să le împlartă cu acele doamne (probabil, colege de serviciu). „Uite și niște saci de gunoi! Ia-i, că prind bine!” i-a spus doamnei din fața mea care s-a procopsit cu încă ceva, în urma împărțirii frățești.
Doamnele au coborât vesele, iar eu am stat tot timpul cu ochii pe valiză. N-aș fi vrut să ațipesc și să aud: „Uite niște sandale Rieker! Care porți numărul 36? Uite și un săpun! Cine-l vrea, că prinde bine?!”.
    Îmi mai aruncam privirea și pe geam, din când în când, tentația fiind mare. Mai nou, mă fascinează copacii crescuți pe clădiri, iar gările și cantoanele pe lângă care am trecut își etalau diferitele specii de arbori crescuți pe zidurile și pe acoperișurile lor. Clădiri care erau funcționale, pe vremuri, oferă acum o ima­gine apocaliptică. N-am mai exclamat „wow!”, ca în gara Arad, pentru că ne-am obișnuit cu lucrurile anormale. Nu m-a mirat nici faptul că un copil, dintr-o grădină, arunca pietre spre tren, încercând să nimerească un geam.
    Cu o întârziere de doar 6 minute, trenul a ajuns în Petroșani. Se întunecase, dar am zărit-o pe peron pe domnișoara... încălțată. Am regăsit-o apoi în microbuzul de Uricani. Ajunsese înaintea noastră (dovadă că avea picioarele odihnite) și se instalase pe un scaun, în față. Ne-am așezat și noi înainte ca domnișoara să apuce să spună că-s ocupate și locurile din microbuz. Așadar, am încălecat pe un scaun și am pornit spre casă, nerăbdătoare să aștern pe hârtie această poveste. Poveste reală și tristă, chiar dacă, citind-o, ați schițat un zâmbet...


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 6 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter