26.10.2017,  18:52:30 | 0 comentarii | 228 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Cronici pierdute, cronici regăsite… / Lupul și îngerii
Articole de acelasi autor
de Marian BOBOC

Întrucât am fost destul de boem cu cronicile cărților mele, am pornit o acțiune de recuperare din biblioteci. Pentru a nu le mai risipi încă o dată le voi publica în ZVJ pe măsură ce le voi (re)găsi. Astăzi, o cronică a marelui poet Ion Mureșan publicată în revista „Tribuna” - Cluj-Napoca, nr. 13/ 1995, la prima mea carte de versuri, „de-a iubirea”. De-a lungul timpului, Ion Mureșan a crezut în poezia mea, el și regretatul prozator Alexandru Vlad  m-au recomandat cu căldură la intrarea în Uniunea Scriitorilor din România. (M. BOBOC)

O ambiție este evidentă în poezia lui Marian Boboc („de-a iubirea”, Galeriile de Artă „Cameleonul”, Petroșani, 1994), și anume aceea de a arde aparatura de diagnostic a cetitorului de poezie. Variațiiile de „amperaj poetic” sunt cu totul bruște, după cum brusc schimbă poetul și registrele lexicale. Linia care rezultă este una în consecință un contur al munților din jurul Petroșanilor (urbea în care poetul trudește la scoaterea săptămânalului Abataj). Tactica sa poetică poate să contrarieze, poate să displacă, nu însă să plictisească.
După cum arată (subțiratic, ascuns după o șapcă ce pare a face corp comun cu ochelarii cu lentile groase, vorbind șoptit și strecurându-se pe străzi cu gesturile unui om ce transportă obiecte fragile, ca un depozitar al tuturor asteniilor), te-ai aștepta ca poezia sa să se înscrie în perimetrul gingășiei și candorii, al jocului liric sfios. Când acolo, jocul „de-a iubirea” este unul ce se desfășoară între „lup și îngeri”, cu precizarea că poetul favorizează „lupul”. Zic asta fiindcă recuzita folosită în „de-a iubirea” este mai degrabă una potrivită pentru „de-a amorul” (adierile cărtăresciene transpar uneori), iar aici junelului poet nu-i scapă mai nimic. „Ți-aș ridica fusta ușoară de in/ peste orașul ca un pahar mult prea plin/ ți-aș alerga sânii prin cutia de scrisori/ ți-aș face breșă prin pori („vor dansa nebunește aceste tapete”) și „lasă-mă să-ți import moliciunea pielii/ să-ți pun pe tarabă inefabilii sâni/ să vorbesc despre coapsele tale” („peștii sălbatici) și încă „da numai sexu-i ar putea mișca/ ceva cetitorule în inima ta” („sâni de seră”) ori încă „femeile reci dau slobozenie uterului/ înmiresmărilor fiordului/ frumuseții/ câte o crupă se aude pocnită de vânt” („poema”). Nerefuzându-și imaginea cărților ca „adevărate lupanare/ ce propovăduiau libertatea gesturilor obscene/ libertatea căderii și decăderii”, prins într-un exercițiu de dezinhibare acută, poetul cade în capcana dorinței de surtcircuita pudibonderiile cititorului, din fericire doar în trei poeme. Dincolo de aceste „giumbușlucuri”, poezia lui Marian Boboc se dezvăluie plină de personalitate, de nerv. Lipsit de complexe în fața poemului amplu, instituind largi desfășurări de scenarii, într-un limbaj direct, chiar frust, bine frământat, poetul deține însă la fel de bine știința concentrărilor, a restrângerilor până la secțiunea relevantă a se vedea „madam laura c`est moi” (fără îndoială cel mai bun poem al volumului) ori la „fereastră gutuile precum îngerii”.
Personajul principal al cărții, obsesia lucrativă (dacă îmi este permis) este Pomeul. Nu înseamnă deloc aceasta că poezia lui Marian Boboc este arondată linie textualiste. În cadrul creat pentru jocul „de-a iubirea”, care nu este cel mai incitant, ba chiar inadecvat excitației (praful se ridică peste tot, scrisorile par a fi scrise pe hârtii scoase din pubele, șobolanii trec prin catedrale în paragină spre subterane, ca să nu mai vorbim de „instigările, strigătele erotice ale orașului/ neputința statuilor/ mila față de bătrâni/ circul în care nu se întâmplă nimic/ fără profesionalism/ priviri ca o macara prăbușită pe propria-i construcție…/ violuri crime jafuri bande/ organizate/ deturnări de fonduri/ delapidări” („madam laura c`est moi”), poemul apare ca o irepresibilă „nevoie de purificare” ori, cum ar spune poetul, ca o „bizară nevoie de poem”. Poemul, poezia ca instanță salvatoare, ca spirit excitant, bântuie imaginarul cărții: „există un poem pentru care trebuie să lupți/ trebuie să protestezi/ o luptă de stradă deveni în cele/ din urmă poemul/ nici o forță nu-l mai putea stăpâni/ cu toții doreau să intre în poem/ poemul se lungea înntr-un inexplicabil mod/ madam laura c`est moi/ n`est pas/ „oui/ oui”/ se auzeau uriașele mecanisme…” , ori în același poem: „madam laura c`est moi/ spuse porumbelul alb/ țâșnind din poem în poem/ ca o pasăre voltaică/ de pradă”. O altă sinonimie vizibilă pentru poem este aceea de rugăciune: „rădăcinile noastre oricum/ se ridică spre ceruri/ ca un poem spre/ un cititor nesupus” („precum un poem”)
„de-a iubirea” este o carte construită pe tensiunea între o lume în descompunere, o iubire în descompunere și credința că poezia mai poate salva ceva. Poetul crede asta, iar generatoarele sale (de unde mi-o fi venind dispoziția asta pentru comparații din electricitate?) sunt îndeajuns de puternice ca să ne-o demonstreze. 



Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 8 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter