26.10.2017,  19:10:30 | 0 comentarii | 1345 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Un Boboc (Marian) numără bobocii din ograda lui Avram (Carmen) 
Articole de acelasi autor
de Marian BOBOC

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă, 
Ca din cădelniți fumul de tămâie, 
Prelung se zbate frunza din dumbravă. 
Tu stai în prag, și din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară, 
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnișoară...  
 
(„Dăscălița” de Octavian Goga)
 

Cum e să uzi în fiecare zi 28 de flori? Ori să fii o Albă ca Zăpada cu 28 de pitici? Sau să șlefuiești agata, jadeitul, serendibitul, diamantul, granatul, painita, grandidieritul, musgravitul, smaraldul, opalul, jeremejevitul, rubinul, perla, chihlimbarul, coralul, pentru o salbă prețioasă pentru care societatea puțin probabil că-ți va mulțumi așa cum se cuvine, ba, poate, îi va știrbi strălucirea și finețea monturii? Cum e să fii o alchimistă care torni zi de zi vreme de 4-5 ani (x câte generații te învrednicește divinitatea să scoți) în retorte în forme atipice incandescența sufletească a unor copii, doar tu cunoscându-le „parametrii tehnici” în parte? Ei bine, acestor întrebări am încercat să le aflu răspunsul direct de la sursă, de la doamna Carmen Avram, dascăl (dăscăliță) la clasa pregătitoare a Școlii Nr. 5 Petrila – Structură a Colegiului Tehnic „Constantin Brâncuși” (Director: Dr. Ing. Mitran Cecilia Livia; directori adjuncți: Prof. Balintoni Mirela; Prof. Andreica Emilia; Prof. Doda Ana).

Amintiri scrise cu creta. Închinare
Când am ajuns la Școala Generală Nr. 1 Petroșani credeam că, în locul tovarășei educatoare, o să am o singură tovarășă învățătoare. Nu aveam de unde să știu că nu va fi deloc așa. În timp ce la celelalte clase exista o stabilitate pedagogică, la noi, în „E”, în această privință era boemă curată, boemă pe pită. Chestia devenise foarte faină, că nu avea timp tovarășa de cumetrii, și noi intram la fiecare început de an cu „cazierul” albit. Noua tovarășă nu ne cunoștea activitatea „infracțională”, și până apuca să o cunoască, se încheia anul, și la 15 septembrie altă „tovarășa” striga catalogul. Astfel, în 4 ani am avut bucuria (sau, poate, nebunia…) de a avea nu mai puțin de 4 învățătoare. Cu chiu, cu vai, îmi amintesc numele lor: Mirci, Mestecăneanu, Vladislav și Pătrașcu. Spre rușinea mea, nu mai țin minte care dintre ele mi-a fost prima învățătoare. În schimb, țin minte că una dintre ele era roșcată și arăta bine. Îmi plăcea nespus de mult să mergem cu clasa la Brădet, pentru că tovarășa care era roșcată făcea plajă, fără să știe că era filată de un viitor poet. Ei îi sunt recunoscător pentru faptul că mi-a sădit primii germeni erotici, fapt care tare mult mi-a folosit (și) în opera mea lirică. Tovarășelor mele învățătoare le închin în primul rând acest reportaj sentimental despre princhindei și doamna lor, despre un Boboc nimerit printre boboci, despre frumusețea meseriei de dascăl, despre amintiri și prezent. Apoi îl închin tuturor dascălilor care, cu răbdare, sacrificiu și multă dăruire de sine, ne-au învățat pe noi, românii, abecedarul și numărătoarea.

Pe doamna Carmen Avram
o știu din urmă cu câțiva ani, când am avut onoarea unei colaborări de la depărtare, care mi-a arătat determinarea, pasiunea și patriotismul local al unui dascăl tânăr în zilele noastre. Când Școala Nr. 5 Petrila a împlinit jumătate de secol, o vârstă frumoasă pentru o instituție care degajă lumina educației, am fost convins de entuziasmul său și am dedicat jubileului o ediție dublă a suplimentului ZVJ, „Școală și cultură pe Jiul de Est și de Vest”. Rar mi s-a întâmplat să primesc atâtea materiale bine articulate, muncite, de la un colaborator ocazional, în cazul de față doamna profesoară Carmen Avram. O doamnă încă adolescentină, cu părul bălai (de fapt, șaten) și cu zâmbet cald. Când eram mic, țin minte foarte bine, așa îmi închipuiam zânele bune. Și acum, după atâția ani, mai cred în zâne. Iar doamna Carmen Avram este o astfel de zână pentru elevii ei. 

O zână… muncitoare
Ca o zână… adevărată, doamna Carmen face miracole în fiecare zi. Are o baghetă de magician, pe care, oricât am insistat, nu mi-a arătat-o, o baghetă cu care aproape zilnic îi transformă pe elevii ei în steluțe, floricele, cățeluși, spiriduși, arici. Magie, magie, dar e nevoie și de nițică regie și butaforie. Butaforie pe care să nu credeți că doamna o cumpără de la magazinul de la parterul blocului, sau că face parte din inventarul clasei. Nuuuu, tot doamna este aceea care construiește cu mâinile ei și în timpul ei liber și butaforia pentru cea de-a doua zi. De exemplu, că tot „e toamnă printre femei și-n lume”, vorba poetului Suciu, doamna Carmen a decupat într-o după amiază sute de frunze. „Cine ar fi decupat 328 de frunze, dacă nu eu?!”, se întreabă retoric cu autoironie suavă. Nu am priceput de ce este nevoie de 328. Însă, probabil, acesta este un mister numerologic din sipetul zânei, sipet la care ai acces doar cu iarba fiarelor. Personal, cred că asta e partea plicticoasă a „meseriei” de zână. Dar dacă ar fi așa ușor, ar fi pământul plin de zâne… „Fiecare zi are o poveste a ei. Dacă nu sunt arici, sunt spiriduși, cățeluși, floricele, steluțe... Mâine, piticii lipesc frunzele pe arici… Cam complicat, nu?”. De teamă să nu greșesc răspunsul și să iau o notă proastă, nu-i răspund doamnei Carmen. Plus că nu e bine să te pui cu zânele, fie ele și bune… Așa am auzit eu…

Autoarea Carmen Avram
Carmen Avram nu este doar profesoară și… zână, ci și autoare. Fiind foarte modestă din fire, nu a vrut să ne spună de faptul că încă  din 2011 și-a așezat numele pe o copertă de carte. Noroc că am văzut cartea pe biroul altei doamne profesoare, ceea ce arată utilitatea practică a întreprinderii sale intelectuale. Cartea se numește „Limba și literatura română. Fișe de lucru” și are o prefață de doamna profesoară Diana Meșter. Nu e locul aici pentru a-i face o recenzie. Însă, deși adresată elevilor de clasa a III-a, cred că, în zilele noastre, măcar câteva fragmente din carte ar trebui studiate și asimilate de grabă și de către unii lucrători în presa scrisă (că la cea „vorbită”, maltratarea limbii română, deși strigătoare la cer, nu lasă urme pe… hârtie): „nea/ ne-a”, „ia, i-a, iau, i-au”, „sau, s-au”… 

Profesor la clasa pregătitoare
Cum eu nu am apucat clasa pregătitoare (de fapt, fiind mămos și fiind atașat de fusta mamei, aceasta m-a dat mai târziu la școală…), am vrut să aflu (căci bănuiesc că mai sunt și alți neștiutori ca mine) ce este clasa pregătitoare. La această întrebare, doamna Avram devine brusc serioasă (de fapt, foarte serioasă, întrucât dumneaei e tot timpul serioasă), transformându-se din zână în teoretician al învățământului parcă: „Clasa pregătitoare a fost introdusă în ciclul primar în anul școlar 2012-2013. Menirea acestei clase este de a asigura trecerea treptată a copiilor de la grădiniță la viața școlară. Este un an important, în care copilul dispune de timp pentru acomodarea cu colegii, cu doamna învățătoare, cu programul școlar. Nu există teme, iar elevii nu primesc calificative. Copilul nu este evaluat în perioada de acomodare și nici nu trebuie să facă față unor cerințe prea mari. Programul este destul de lejer și centrat pe nevoile de învățare ale copiilor la această vârstă”. Mărturisesc că văzând cât este de lejer programul de la pregătitoare mă încearcă un regret că nu o mai pot urma și eu…
Mă gândesc dacă un dascăl care predă la clasa pregătitoare trebuie să fie înzestrat cu ceva special, față de un învățător obișnuit. „Nu cred că există o diferență între calitățile unui dascăl care predă la clasa pregătitoare și cele ale unui învățător, în general. După părerea mea, răbdarea și spiritul ludic ar trebui situate undeva în fruntea calităților, deoarece în activitatea de la clasa pregătitoare, jocul are un rol preponderent. Tot ceea ce învață copilul la această vârstă este mult mai ușor asimilat dacă este îmbrăcat în haina atractivă a jocului”, îmi spune doamna Avram, parcă citindu-mi gândurile. Chestia asta cu cititul gândurilor îmi dă… de gândit. Prin urmare, încerc să le mai strunesc…   

Dascăl de 17 ani. 5 generații 
Profit de starea „pământeană”, serioasă a doamnei, și o întreb generalități despre devenirea sa profesională.
„Mi-am început activitatea de cadru didactic la școala unde lucrez și astăzi, Școala Gimnazială Nr. 5 Petrila, structură a Colegiului Tehnic Constantin Brâncuși, în toamna anului 2000, an în care am absolvit Liceul Pedagogic Sabin Drăgoi Deva. În cei 17 ani de activitate, am fost preocupată  atât de propria mea perfecționare, urmând o facultate, un masterat, numeroase cursuri și programe de formare, cât și de activitatea didactică, îndrumând și asigurând o educație de calitate generațiilor  de elevi care mi-au trecut prin mână, cinci la număr, cea de-a șasea fiind prichindeii care tocmai au pășit în clasa pregătitoare”, consemnez cele spuse de doamna Avram. Când vine vorba de viața și de realizările sale, doamna, atât de generoasă ca zână, devine foarte zgârcită. Se ascunde în această avariție a vorbelor, rostite rar, o modestie rară întâlnită astăzi într-o societate a „lăudăroșilor”.

Dăscălița. Doamna Maria Cârlugea – un model de neuitat
O privesc cum stă la catedră, cum își plimbă cu duioșie privirea prin clasă, cum îi îmbrățișează cu ochii pe prichindeii ei. Moment de maximă vibrație sufletească, în care din senin mă trezesc murmurând: „Când, tremurându-și jalea și sfiala,/ Un cânt pribeag îmbrățișează firea,/ Și-un trandafir crescut în umbră moare,/ Și soare nu-i să-i plângă risipirea,/ Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,/ A vremii noastre dreaptă muceniță,/ Copil blajin, cuminte prea devreme,/ Sfielnică, bălaie dăscăliță.// Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,/ Poveste nu-i mai jalnic povestită,/ Tu ești din leagăn soră cu sfiala, / Pe buza ta n-a tremurat ispită./ Cununa ta de zile și de visuri/ Au împletit-o rele ursitoare,/ Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,/ Și mână nu-i atâtea știutoare”. Nu cercetez din ce cotloane ale sufletului meu au izbucnit aceste versuri din poezia „Dăscălița” de Octavian Goga (pe care o credeam… cicatrizată) și nici nu vreau să aflu care este declicul acestora…
După consumarea acestor efluvii lirice, sunt curios să aflu dacă doamna Avram a avut vreun model de dăscăliță la începutul minunatei sale cariere, mai ales că viețuim într-o societate în care acest obicei al „modelului” a devenit caduc. Întrebarea mea o ia pe nepregătite, îi umezește ochii. Recunosc că nu mă așteptam la o asemenea reacție sentimentală. „Până acum, nu am avut ocazia să răspund la această întrebare și trebuie să recunosc că sunt puțin emoționată. Da, am un model de dascăl pe care îl port mereu în suflet... Îmi amintesc cu mare drag și dor, în același timp, de toate sfaturile și învățămintele pe care ni le-a oferit, de chipul blajin, de bunătatea și blândețea cu care ne-a crescut timp de patru ani... A fost pentru mine un dascăl adevărat, un părinte spiritual, dar și un prieten de nădejde. Este vorba despre doamna profesoară Maria Cârlugea, cea care mi-a fost dirigintă în clasele V–VIII, la Școala Generală Nr. 2 din municipiul Lupeni”.

La aniversară
În 2015, la împlinirea a 50 de ani de la darea în folosință a Școlii Generale Nr. 5 Petrila, doamna Carmen Avram scria cu emoție: „La început a fost o idee, apoi un proiect care a prins contur într-o clădire ce avea să devină Școala Generală Nr. 5 Petrila. În anul 1965 aceasta și-a deschis porțile, fiind binecuvântată de-a lungul celor 50 de ani cu zeci de dascăli valoroși care au contribuit prin exemplul, munca, dedicarea și pasiunea lor la ridicarea unor generații de elevi care au făcut și fac cinste școlii și care, de oriunde îi poartă drumurile vieții, se întorc să aducă mărturie despre acest lucru. Este o școală mare în care învață în prezent circa 500 de elevi, având 15 săli de clasă, două laboratoare, un cabinet de informatică, calculatoare conectate la internet și în rețea, un cabinet de educație tehnologică, un cabinet psiho-pedagogic, o bibliotecă, un paraclis și o sală de sport modernă. De-a lungul timpului, colectivul de cadre didactice s-a schimbat, actualul colectiv fiind format din oameni tineri, dar și oameni cu o vechime de peste 20 de ani în această școală. Școala s-a schimbat și ea pentru că a fost reabilitată în anul 2007, sălile de clasă și coridoarele având acum un aspect modern, atrăgător și plăcut. Îndrumați cu profesionalism și dăruire de învățători și profesori, elevii școlii s-au remarcat la concursurile și olimpiadele școlare la nivel județean și național, având acum profesii diverse și performanțe și găsindu-și un loc respectabil în societate. Activitatea extracurriculară a fost întotdeauna una bogată, în școala noastră existând formații care au obținut premii și ne-au reprezentat cu mândrie la numeroase evenimente organizate la nivel local sau județean. Primitoare, prietenoasă și modernă, Școala Gimnazială Nr. 5 întâmpină cu bucurie cei 50 de ani de existență, îmbrăcând, timp de două zile haine de sărbătoare. La mulți ani școlii noastre!”

Atac de panică în ceață
În Cartierul „8 Martie”, lângă Școala nr. 5, eu am trăit alte emoții, diferite de ale doamnei Avram. De la înființarea (sau mai bine zis, neînființarea) „Cenaclului de la capăt” în atelierul de reparat televizoare a răposatului poet Ionel Zmău (azi sediul Asociației „Les amis de la France”), la un atac de panică, pe care-l voi povesti acum.
Trebuia să ajung la Ionel Zmău într-o noapte pentru niște „lecții de franceză” (cum decurgeau acestea e o altă poveste…). Cobor dintr-o dubă cam în zona pieții din Petrila. Și, în loc să o iau pe ocol, pe la atelierul de reparat, pe unde știam drumul, o tai printre blocuri. Sinistră idee… Orele 22, trecute fix, și ceață de nu vedeai nici o cămilă sau un elefant la un lat de palmă. Din când în când, trec razant pe lângă un câine, doi… Prietenii mei știu ce fobie am eu la câinii vagabonzi, așa că nu mai dezvolt subiectul. Pe stradă, țipenie de om… Doar eu în căutarea blocului lui Ionel Zmău. La un moment dat, am impresia că sunt pierdut în Labyrynt. Bine, povestea între copertele cărții  e foarte frumoasă, însă trăită, pe viu, vă asigur, că nu e deloc așa. După un timp, îmi dau seama că, gata, îmi voi da obștescul sfârșit în Cartierul 8 Martie… Într-un fel, era o chestiune rotundă, ciclică... Primele luni din viața mea le-am trăit la Petrila (mai exact, la Lonea) și, iaca, sfârșitul tot aici. Deși panicat, nu am vărsat lacrimi, nu am urlat. Oricum, la acea oră și la ce ceață, toți salvatorii, chiar și cei de ocazie, dormeau buștean. Tot învârtindu-mă, văd o luminiță. Chiar dacă nu era chiar luminița de la capătul tunelului… Mă îndrept în viteză spre luminiță. Fiecare lătrat de câine disloca în mine tone de teamă. Fiecare frunză căzută și luată de vânt declanșa în mine un tremurat. În fine, ajung la lumină. Și acolo ce să vezi? Școala nr. 5. De aici știam drumul până la Ionel Zmău. Nu m-am mai rătăcit. Cred că dacă mă cronometra cineva în cât timp am ajuns la Ionel prindeam lotul de atletism al României. De atunci, îi port recunoștință Școlii nr. 5 Petrila. Ca orice instituție de învățământ, școala luminează… Eu am trăit „lumina” la propriu… 
Pentru a nu mai trăi clipele de groază înainte povestite, am mers ziua, pe lumină, la Școala Gimnazială nr. 5 Petrila, 

…la clasa pregătitoare… 
Cum intru, doamna profesoară Carmen Avram le spune princhindeilor: „Clasa pregătitoare, cum spunem!?”. „Bună ziua!”, răspunde clasa pregătitoare. „Bună ziua!”, spun și eu destul de timorat. Când spune „clasă pregătitoare”, doamna are o tonalitate a vocii de parcă ar comanda o unitate militară de îngeri. Doamna îmi dă pe loc repaus la catedră. „Eu nu stau la catedră. Așezați-vă!”, îmi spune. Îmi vine să duc mâna la chipiu, și să răspund: „Să trăiți, am înțeles!”.
(Când am întrebat-o unde este amplasată clasa, doamna nu a vrut să-mi spună unde este situată exact: „La parter; restul o să vă dați seama”. Într-adevăr, după cum erau împodobite ferestrele, în stânga intrării școlii, mi-am dat seama care este clasa doamnei, căci, nu-i așa, una este doamna?!) 
„Clasa pregătitoare, domnul Marian Boboc lucrează la ziar. Unde lucrează domnul Marian Boboc?”, face oficiile de gazdă doamna. „Ziarul e un loc unde scrie ziaristul multe ce se întâmplă”, spune Iris. „Ba nu, o contrazice un alt princhindel, ziarul este un loc unde lumea de acolo scrie ziarul”. În fine, sunt surprins de acest intro cu dedicație, și mă întreb dacă însuși ziaristul zilelor noastre mai știe cu adevărat ce reprezintă ziarul…
Doamna nu-mi dă prea mult timp pentru teoria presei. Comunică pe un ton grav: „Clasa pregătitoare a dispărut Aricel!”. Ce mai vaiet, ce mai lacrimi… Întâi, am crezut că este un joc, că sunt înțeleși… Însă, din supărarea unei fetițe din prima bancă mi-am dat seama că nu este așa… Aricel chiar a dispărut…  Și atunci au început să-și dea cu părerea. Ba că e acolo… Ba că dincolo… În cele din urmă, s-a hotărât ca un comando (dacă tot am folosit termeni militari) de prichindei să plece în căutarea lui Aricel. După scurt timp, se întorc victorioși cu Aricel în brațe. E murdar, semn că Aricel a umblat hai-hui melancolic, prin noroaiele toamnei… Copiii exultă de bucurie. La vederea lui Aricel, bat din palme, din picioare, strigă, își dau coate. Cu greu îi mai poate stăpâni doamna. „L-am găsit la bibliotecă. Dormea între cărți”, explică mândru David, unul dintre membrii comandoului care l-a recuperat pe Aricel. În același spirit dulce… cazon, doamna începe o anchetă (căci în armată orice dezertare trebuie cercetată): „Unde a fost Aricel?”. În clasă plouă cu răspunsuri mai tare ca afară: „La plimbare”, „La mama și tatăl lui”, „La vizuina lui”…  „Aricel a fost să caute castane”, spun două fetițe în cor. Și, într-adevăr, pe masă apar și castanele culese de Aricel, ceea ce arată seriozitatea lui.
De la acest pretext-poveste – dispariția lui Aricel – începe, practic, ora de Arte vizuale și abilități practice (o denumire cam lungă pentru gustul meu de poet). La întrebarea doamnei „ce este castana?” răspunsul este unanim: „Un fruct de toamnă”. „Când spunem toamnă, la ce vă mai gândiți?”, continuă doamna. „Frunze, castane, covor de frunze, nucă, ghindă, frunze multicolore, roade, soare cu dinți”, spun prichindeii. „Dar castanele de câte feluri sunt?”. „Castane sălbatice și castane domestice”, răspund la unison Iris și Maria. „Cu ce seamănă castana?”, „Cu o inimioară”, „Cu o inimioară din aceea de care îmi desenați în fiecare zi”, spune doamna cu emoție (de aici ne-a venit ideea de a-i încadra fotografia doamnei pe prima pagină într-un contur de inimioară – n.r.). „Dar frunzele castanului?”. La întrebarea asta am vrut să răspund și eu, dar nu am știut… (mare rușine pentru un poet care se plimbă mereu prin parcurile de castani…). Noroc cu o fetiță din primul rând: „Frunza castanului seamănă cu o mânuță”. Atmosfera se înviorează brusc. Doamna pune muzică. Copiii cântă. Îmi transmit și mie entuziasmul lor. Îmi vine să cânt cu ei. Mai bine, nu. Nu are rost să-i sperii… Cântecelul se încheie. „Este un cântecel recreativ. Face parte din minutele destinate momentelor recreative”, îmi alungă doamna pe un ton foarte serios nedumerirea că acest cântec nu avea legătură cu… Aricel. Dau din cap a aprobare ca un conțopist din minister.
Apoi, doamna scoate dintr-o cutie mai multe castane, manufacturate de Aricel în bibliotecă (deși eu cred că mai degrabă de ea; bine, chiar dacă sunt în clasa pregătitoare, eu sunt puțin mai mare decât prichindeii de 6 ani și mă las atât de ușor pradă poveștilor). Le prezintă capetele - porcușor, văcuță, iepuraș, maimuțică, ursuleț, melcișor - după care le pune pe catedră. Fiecare copil primește câte o castană și multe, multe învățături. Fiecare e liber să creeze cu plastilină un cap de „animăluț” (doamna are un adevărat cult pentru diminutive; noroc că „ziarist” nu are diminutiv…). Câte unul se plânge că nu îi iese opera. Atunci doamna face apel la omniscientul și omniprezentul Aricel, la o întrebare cu răspunsul în ea: „L-ați auzit vreodată pe Aricel să se plângă că-i este greu?”. Un copil s-a apucat de modelat un porcușor, după care spune: 
„M-am răzgândit. Vreau să fie câine…”. Bine că nu struțo-cămilă… La final, doamna face inventarul… zoo: câine, pisică, iepuraș. Câte un bravo în plus pentru copiii care au modelat fără model capete de bufniță și de… cangur. Conform cutumei implementate de doamna, toți copiii stau în cerc împreună cu aceasta, cu obiectul artistic realizat. Parcă ar fi fotbaliști după un meci câștigat, împreună cu antrenorul lor, la mijlocul terenului.
Cred că nu ați uitat că Aricel a adus nu doar castane sălbatice, ci și castane comestibile. „Cred că ajung să vă împart câte două la fiecare”, spune doamna umblând printre bănci cu o caserolă de castane. „Eu vreau tlei”, spune un băiețel… „Doamna, cum se mănâncă?”. Și doamna îi arată cum se mănâncă. În timp ce doamna susținea lecția în mijlocul clasei, un copil pleacă din bancă și ajunge lângă doamna și îi spune sec: „Leagă-mă!”. Și doamna se aplecă și îl leagă la șiret, ce să facă?! Eu îi spun doamnei să-mi facă o fotografie. Și doamna îmi face două fotografii. Indiscutabil, doamna este un factotum neobosit (ei, nu știm clipele ei de acasă…). „Până acum, cu obiectele pe care le-ați făcut am decorat clasa. Astăzi, puteți să luați acasă animăluțele pe care le-ați făcut, ca să le arătați și părinților și bunicilor voștri”.
Într-adevăr, clasa este împodobită cu zânuțe, cu frunze, cu roadele toamnei, cu arici… Mai că nu-ți mai vine să pleci de aici… De aceea cu greutate, cu foarte mare greutate mă urnesc spre redacția ZVJ…

Prichindeii sunt unici. La fel și simțirea doamnei
Am întrebat-o pe doamna Carmen Avram dacă se încumetă să facă o caracterizare într-un cuvânt a fiecăruia dintre cei 28 de princhindei. Mi-a plăcut răspunsul ei care arată putere de caracterizare, un adevărat exercițiu psiho-pedagogic: „Oricât am căuta nu am putea găsi copii identici. Fiecare prichindel e unic... Alin – binevoitor; Claudia – sinceră;  Răzvănel – năzdrăvan;  Iustina - nerăbdătoare, Răzvan – inventiv, Cristiano - timid, Casian - înțelegător, Ruben - politicos, Cristina - cochetă, Adelina - liniștită, Silvana - responsabilă, Estera - cuminte, Darius - energic, Dragoș - vesel, Mirela – ingenioasă, Iulian - dinamic, Ionela - conștiincioasă, Iris- ambițioasă, Sorina - prietenoasă, Denisa - sociabilă, David - grozav, Ilinca - talentată, Andreea - inteligentă, Maria - creativă, Roberta - simpatică, Florian - hotărât, Denis – isteț, Raul – sensibil”. 
Am continuat  cu o întrebare mai sentimentală: Ce simțiți când trebuie să „hrăniți” 28 de pitici? Ce senzație ați avut când i-ați văzut prima dată?
Răspunsul doamnei profesoare a venit imediat, nu a fost nevoie de timp să-l elaboreze, semn că era la locul său: „...exact ce simte o mamă când trebuie să-și hrănească puii: dragoste, răbdare, grijă, bucurie, toate acestea pentru fiecare suflet în parte, 28 la număr, așa cum bine ați menționat. Fiecare început sau sfârșit este diferit, dar emoțiile sunt mereu aceleași. Pentru mine, anul acesta a avut o semnificație aparte, dat fiind faptul că este prima generație de elevi cu care plec la drum din clasa pregătitoare. E destul de dificil să exprim în cuvinte senzația pe care am avut-o când i-am zărit pentru prima dată. Am simțit, în primul rând, că s-a umplut golul din sufletul meu, un gol proaspăt, lăsat de 23 de copii, ai mei toți, pe care i-am crescut cu toată dragostea și de care cu greu m-am putut despărți”. Un răspuns emoționant, care arată că meseria de dascăl e o meserie eminamente de suflet, care trece prin inimă. Și la dascălii adevărați rămâne acolo.

Fiecare zi – o fugă continuă
Eu am petrecut doar o oră în clasă. De aceea am fost curios cum decurge o zi cu piticii la școală, dacă doamna profesoară simte cum trece timpul?
Răspunsul doamnei Carmen Avram poate constitui o „ars poetica” a nobilei meserii de dascăl, un răspuns bun de pus nu doar în ramă, ci și de multiplicat: „Atunci când pasiunea, dăruirea și implicarea stau la baza meseriei pe care o exerciți, timpul este insuficient, dar lucrurile sunt bine realizate. Niciodată nu am simțit cum trece timpul la școală. Fiecare zi este altfel, fiecare zi are o poveste, fiecare zi este ca o fugă continuă, fără pauze. Meseria de dascăl nu este una ușoară, ziua unui învățător/ profesor nu se termină odată cu plecarea elevilor acasă, așa cum mulți dintre cei care nu lucrează în acest domeniu cred. Uneori simți că nu ajungi la capăt, adormi cu gândul că mâine vei încerca altfel lucrurile...”. Emoționant, nu?!

„Doamna”. Adică, „mami”, „tati”, „buni”…      
I-am văzut cu ochii mei pe elevii clasei pregătitoare cum o privesc pe „doamna”. Însă, am vrut să aflu și răspunsul său la întrebarea „Cum credeți că vă vede un elev de la pregătitoare?”. „Cred că răspunsurile la această întrebare ar fi mult mai interesante dacă le-am afla de la copii. Ce pot eu să vă spun, este faptul că, pe parcursul acestor aproximativ două luni, de când a început anul școlar, am fost strigată, nu doar doamna, așa cum obișnuiesc elevii să ne spună la școală, ci și mami, tati, sau, chiar buni... Fapt care mă bucură și îmi întărește convingerea că micuții mă simt aproape de ei, ceea ce îmi doresc cel mai mult de la elevii mei”. Un motiv bun pentru a reveni la această clasă pregătitoare, acela de a afla răspunsul direct de la sursă… 

Când zâna devine stană de piatră
Doamna Avram își ecranează viața personală, fiind foarte zgârcită la vorbă în această privință. Nu mi-a răspuns la întrebările pe care i le-am adresat referitor la pasiuni, gospodărie, bucătărie, prieteni… Cu mare greutate, îi smulg câteva vorbe despre familia sa, pe care după negocieri, consimte să le public și în reportaj: „Susținătorii mei cei mai apropiați, care, de altfel, l-au și ajutat și pe… Aricel chiar și la adunat castane și frunze, sunt fiica mea Diana și soțul meu. Ei trăiesc de multe ori, alături de mine, întâmplări din clasa și de la școală... Cred că e foarte importantă și susținerea familiei în profesia mea. Eu am avut norocul acesta. Dacă nu, în momentele mai grele, legate bineînțeles de școală, cred că aș fi cedat”.
Oricât am încercat să o mai descos, doamna, atât de amabilă de-a lungul acestui reportaj, s-a transformat din zână în… stană de piatră. Prin urmare, nu mi-a mai furnizat nici un amănunt despre viața sa dincolo de zidurile clasei. 

Vorbe (faine) despre conducere și colegi
Deși subiectul acestui reportaj nu a fost radiografia unei instituții de învățământ (în cazul de față Colegiul Tehnic „Constantin Brâncuși”), doamna profesoară Carmen Avram ne-a vorbit și despre relația cu conduce­rea școlii, despre colegi. Rar am văzut un profesor să vorbească cu atâta pasiune despre locul său de muncă: școala. Cu siguranță, cele spuse de doamna Avram despre şcoală ar fi putut umple o pagină de ziar scrisă cu corp minuscul de litere. Am reținut din vorbele doamnei profesoare Avram: „Doamnele directoare sunt foarte receptive la nevoile elevilor, drept pentru care le mulțumesc. De câte ori am apelat pentru rezolvarea unei probleme, doamna directoare Cecilia Livia Mitran și celelalte doamne directoare adjuncte, Mirela Balintoni, Emilia Andreica, Ana Doda, m-au ajutat. Inițiativa și performanța au fost întotdeauna încurajate și susținute în școala noastră de către conducere. Sunt bucuroasă că lucrez într-un asemenea colectiv, cu profesori dăruiți meseriei, admirabili colegi”.
 
Când zânele fac minuni
 …Văd într-un colț al catedrei, printre hârtii, o foaie. O iau și citesc titlul: RUGĂCIUNE PENTRU DOAMNA. Merg mai departe și citesc și versurile: „copiii cum au aflat/ că doamna s-a virusat/  jucăriile le-au lăsat/ și de grabă s-au rugat// înger îngerașul meu/ ce mi te-a dat Dumnezeu/ fă-o pe doamna mea bine/ ca să mă-nvețe pe mine// dacă doamna-i sănătoasă/ viața mea e mai frumoasă/ doamna îmi spune povești/ pune gutui la ferești// eu sunt la pregătitoare/ doamna este iubitoare/ de-aia dă-i tu sănătate/ ca să mă-nvețe de toate…// îngerul a ascultat/ ce copiii l-au rugat/ și cu miere de iubire/ a făcut-o pe doamna/ bine”.
„Emoționantă poezie”, spun eu. „Da”, răspunde visătoare doamna. „Dar cum au scris-o copiii, că ei nu știu să scrie?!”. „Da, știu…”, îmi spune pierdută în nourii visării. Nu mai continui discuția. Aș omorî magia. S-a sunat și de intrare… E timpul să închei reportajul: la clasa doamnei profesoare Carmen Avram zânele fac și minuni literare…



Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 9 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter