01.11.2017,  19:00:28 | 0 comentarii | 1131 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Începutul ca Desăvârșire
de Gheorghe TRUŢĂ

Ca un râu ce urcă Muntele, din când în când Poezia se întoarce spre izvoare, cu toate aluviunile strânse în lungul drum al Sofisticării. Astfel, lirismul genuin își intră în drepturi și își trâmbițează neastâmpărul: e condiția poeziei lui Florin Becsuk din volumul de debut „Cuvinte colorate”, apărut recent la Ed. „Karina”, Deva.

De la începutul demersului său poetic, Florin Becsuk propune un discurs moderat, pigmentat  de efuziuni lirice, când interstelare: „Purtai în ochi comete fără număr/ În inimă dansa Calea Lactee...”, („Inadaptare”), când de-a dreptul îndrăzneli euristic-exploratoare: „Vreau altă lume, alt decor/ Și dacă s-ar putea, alt rol!” („Inadaptare”), mergând până la pretenții metafizice de schimbare a condiției strâmte, de om: „Vreau altă lume, altă viață/ un somn adânc, o dimineață” (Aceeași ”Inadaptare”). 
De altfel, apropo de poezia „Inadaptare”, din care am citat copios, în general poetul pare un inadaptat la micile furci caudine lumești, dorind mereu, aproape în fiecare poezie, orizonturi noi, mai puțin strâmte și, oricum, mai puțin strâmbe. Deseori, nemulțumirea sa funciară, poetic ipostaziată: „În fața mea, o pajiște cu iele/ În urmă, Hiroșima a rămas...” („Război modern”) cade într-o tandră deznădejde, dar dusă până în pânzele cenușii ale disperării: „Într-o seară,/ pornesc expoziția selenară/ către adâncul din mine-/ izvor de plâns și suspine”.
În alt registru, mai grav și mai apropiat de structura sa sufletească evident celestă, dar cu melancolii telurice, elanul poetic al lui Florin Becsuk are sincope revelatoare, confundând relieful său sufletesc, evident vezuvian, cu un relief pur geografic, echivalent: „Munții sunt brațele Terrei îndreptate spre cer”, iar „Dealurile sunt riduri de pământ”, pe când „Câmpiile sunt palme mari, hrănitoare/ Ce-și sorb strălucirea din mare/ Ascund curcubee de mii de culori/ Presărate pe fruntea înverzitelor mări” („Relief”). Efuziunile lirice sunt, când interstelare: „Hai să ne pierdem printre heruvimi!” („Hai!”), când chemând ecourile unei iubiri treductibile: „Pe străzi de piatră, umbrele sfioase/ se sărutau ca florile de mai -” („Necunoscut”). Alteori, lirismul cald e înlocuit de propensiuni războinice: „Am presărat pe cale bariere/ și-am impregnat povestea cu tranșee!”, dublate de amintiri duios-nucleare: „Urmele pașilor tăi au lăsat în mine/ vii hiroșime.../ Pe cerul roșu, sângeriu, un uriaș bisturiu a crestat/ un zâmbet uscat... („Hiroșime”).
Deseori, poezia lui Florin Becsuk poartă, ca niște inele păstrate într-un scrin vechi, pecetea unei melancolii bine controlate: „Atât m-ai mângâiat în seara asta,/Că mi-ai furat, pe palme, toată fața” („Pasiune”). Ca un poet ce își probează mereu promisa Desăvârșire, Florin Becsuk pare un atlet obosit de prea multe sprinturi ratate în căutarea marii iubiri: „E cerul mai aproape decât tine/ Și luna mai fierbinte decât noi” („Necunoscut”).
Un poet aflat la început de drum, care, dacă își va lua în serios resursele poetice evidente, va înlocui tirania inimii cu tirania Cuvântului rostit apăsat și temeinic, va păși definitiv și irevocabil în cetățile fermecate ale Poeziei.



Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 5 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter