22.11.2017,  19:19:48 | 0 comentarii | 440 vizualizari
Ing. Gheorghe Mununar (fost șef al Stației Centrale de Salvare Minieră Petroșani): „După ce am coborât 160 m în puţul plin de apă și de mortăciuni, am găsit cadavrul, l-am împachetat (deoarece era tot dezmembrat din cauza loviturilor în cădere suferite pe moazele puţului) și l-am scos la zi” (II)
de Marian BOBOC

Marian BOBOC: Povestiți câteva intervenții mai deosebite la care ați participat… 
Gheorghe MUNUNAR: Voi începe cu ultimele. Noiembrie 2016. Un ce­tățean cunoscut cu probleme psihice s-a aruncat într-un puț în conservare al fostei Mine Borod, jud. Bihor. Adâncimea la care se află acesta era de 160 m. Puțul era plin de apă. Deci, 160 m în „fund de sac”, neaerisit. Aici erau aruncate de localnici mortăciuni și deșeuri. A trebuit să accesăm de sus în jos, cu aparatele izolante în funcție, ancorați în funii de alpinism, coborând în necunoscut. După ce am coborât 160 m în puțul plin de apă și de mortăciuni am găsit cadavrul, l-am împachetat (deoarece era tot dezmembrat din cauza loviturilor în cădere suferite pe moazele puțului) și l-am scos la zi.
Iulie 2016. Am fost solicitați să intervenim la Salina Turda, unde, la fel, o persoană cu probleme psihice s-a aruncat într-o parte inactivă a salinei printr-o gura de aerisire de la suprafață. A căzut în gol circa 120 m. Accesul în zonă era foarte greoi. Am lucrat în colaborare cu o echipă de alpiniști-speologi profe­sioniști și cu o echipa de salvatori din cadrul Salinei Praid. A fost o acțiune foarte grea din cauza adâncimii și a accesului numai pe corzi de alpinism într-o cupolă.
 La fel, salina era plină de cadavre de animale aruncate de localnici. Încărcătura psihică a fost foarte mare deoarece lucram cu „străini”. Mi-am pus viața în mâinile lor, în mâinile unor oameni pe care i-am văzut atunci pentru prima dată. Dar totul a fost în regulă, am reușit cu toții să evacuăm decedatul.
În general, acțiunile efectuate în țară la exploatari închise, abandonate, în conservare, sunt cele mai grele deoarece nu avem toate informațiile. De multe ori nu se mai găsesc hărți, planuri, deci mergem în orb cum se spune.
Și intervențiile în urma exploziilor de la E.M. Vulcan 2001 și 2002, E.M. Anina 2006, E.M. Petrila 2008, E.M. Uricani 2011 au fost cu un grad poate mult mai ridicat de risc, dar în același timp eram la noi acasă, cum se spune, unde cunoaștem terenul, zonele, avem mai multe informații și suntem antrenați pentru acestea.

Marian BOBOC: Meseria de salvator este eminamente de echipă?
Gheorghe MUNUNAR: Da, meseria de salvator este una eminamente de echipă.

Marian BOBOC: Ce rol are pregătirea - teoretică și practică - în viața unui salvator?
Gheorghe MUNUNAR: Este definitorie din punctul meu de vedere. Daca nu cunoști aparatul de salvare nu ai ce căuta în stația de salvare, fără doar și poate. Multe incidente și nu în ultimul rând frica în sânul unui salvator pleacă din neștiință, necunoașterea aparatului. Trebuie repetat periodic, antrenamente asidue, verificări/ reverificări ale aparatului pentru a-l cunoaște cu „ochii închiși”. Niciodată nu e prea mult. Tot timpul trebuie să te antrenezi și să te autoevaluezi dacă poți face față.

Marian BOBOC: Ce sentiment vă încearcă după atâtea acțiuni de salvare?
Gheorghe MUNUNAR: Cred că sentimentul lucrului bine făcut. Nu știu, este foarte greu de exprimat. Când am reușit să salvez pe cineva sau am reușit să gasim și să evacuăm victimele unor evenimente am fost bucuros și fericit. Pe de altă parte, mereu apare sentimentul de frustrare că nu s-a putut preveni producerea unui eveniment, uităm repede, nu învățăm din greșeli, și inevitabilul se produce iar și iar. Mai există și partea cealaltă, când cel mai bine este atunci când reușim să ne întoarcem toți și nevătămați la stație, și apoi la familie.

Marian BOBOC: Cât de mult a evoluat tehnica de salvare minieră? 
Gheorghe MUNUNAR: Foarte mult. Acum vorbim de aparate de salvare cu timp de protecție de 4 ore (de la 2 ore). Aparate ce pun pe primul loc confortul salvatorului, cu condiționarea aerului inspirat (se folosesc niște calupuri de gheață, care au rolul de a răci aerul inspirat, deoarece reacția de reținere a CO2 din aerul expirat este exotermă). Apoi vorbim de mijloace moderne de măsurare a atmosferei în zona de avarie, de costume speciale de protecție calorică, de sisteme de comunicare între membrii echipei, de monitorizare a sănătății salvatorilor. Mai vorbim de mijloace moderne de acordare a primului ajutor în mediu viciat (pulmotoare - aparate de resuscitare respiratorie și oxigenoterapie în caz de intoxicații cu gaze de toxice) și multe altele, dar nu la noi (la Complexul Energetic Hunedoara) din păcate. La noi s-au făcut puține achiziții de aparate de ultima generație (12 bucăți aparate tip BG 4 - DRAGER, la S.C.S.M. Petroșani), pe care le foloseam mai mult la antrenamente. La ora actuală, aceste aparate nu sunt utilizabile, deoarece nu au fost resurse financiare să le ducem la verificările periodice la firma DRAGER România. Deci zac în vitrină nefolosite. 
La noi se lucrează cu aparate din 1970, sunt încă bune, dar vă dați seama de diferențe. Nici mentalitatea nu ne ajută. Ca formator de salvatori, am observat o anumită reticență față de nou a acestora. Nici mediul de lucru nu ne ajută. Adică, cu aparatele vechi se poate lucra și în spații mai înguste și greu accesibile pentru că au gabarit mai redus. De asemenea, acestea sunt 100% mecanice (fără părți electronice), deci riscul apariției unor defecte este mai mic, iar remedierea mai facilă. Aparatele noi au circuite electronice, senzori, alarme acustice și optice care  pot crea anumite probleme în caz de defecțiune. De asemenea au gabarit mai mare, și deci limitări în utilizare.

Marian BOBOC: Știu că ați fost căpitanul reprezentativei României de salvatori minieri la două concursuri internaționale…
Gheorghe MUNUNAR: Da, așa este. În anul 2012 am participat cu succes în Ucraina, la Donetsk, la Concursul Internațional de Salvare Minieră. Am fost comandatul echipei României. Echipa a fost formată din salvatori din cadrul S.C.S.M. şi I.N.S.E.M.E.X. Petroșani, sub egida Asociației Salvatorilor Minieri și de Suprafață din România (A.S.M.S.). Au participat echipe cu tradiție în minerit din 25 de state, printre care Ucraina, Rusia, Polonia, Cehia, Slovacia,  China, Mongolia, Kazastan, Noua Zeelanda, Australia, Africa de Sud, Canada, Columbia, India etc. 
În anul 2014 am participat, de asemenea, la Concursul Internaţional de Salvare Minieră de la Katovice (Polonia). Echipa a fost aproape aceeași și condusă tot de subsemnatul. Am ocupat un onorant loc 7 din 35 echipe din țări cu tradiție în domeniul mineritului (în primele locuri s-au clasat 5 echipe din Polonia, țara organizatoare).
Au fost niște experiențe deosebite din activitatea mea profesională. Am cunoscut oameni deosebiți din toata lumea, am împărtășit experiențele noastre, am socializat, mi-am făcut prieteni cu care țin și azi legătura. Cu ocazia acestor concursuri, am luat cunoștință de noile echipamente moderne, cu care se lucrează în lume, tehnici și metode noi de intervenție.
Pot spune cu mâna pe inima că salvatorii noștri se pot întrece oricând cu cei din străinătate, dar noi stăm foarte rău la capitolul înzestrare, că „inimă” avem destul.  
(va urma)


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 3 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter