28.11.2017,  19:41:59 | 0 comentarii | 431 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Boemi din Petroșani spre Parnas. Un muzeu ce n-a văzut Valea
de Marian BOBOC

Sâmbătă, pe un soare strălucitor, ne îmbarcăm din fața redacției „Ziarul Văii Jiului” în mașina mânată când la pas, când la galop, pe galeriile drumului de ortacul Adrian Jurca (președintele Sindicatul „Noroc Bun” și autorul cărții de succes în mediul mineresc și sindical, „Cu ortacii mei”), eu, Ion Hirghiduș și Constantin Cîmpeanu.

Drumul spre Parnas. Bețivul de… Oțelul Roșu
Trei poeți, care mai de care, din Cenaclul „Boema”. Este ora 14, când pornim spre Parnas. Locul unde unii poeți nu ajung niciodată. Însă noi trei am avut noroc și nu doar că am ajuns, ci am ajuns relativ repede, într-un ceas și jumătate. Nu ne-a fost ușor… A trebuit să trecem de Porțile de Fier ale Transilvaniei. După care, la o aruncătură de… rimă, oprim chiar la intrare în localitate, unde pe un indicator scrie Oțelul Roșu, iar pe altul Oțelul Roșu/ Județul Caraș Severin. Căci am uitat să vă spun, sâmbătă, Oțelul Roșu a fost Parnasul poeților din Valea Jiului, Lugoj și, bineînțeles, Oțelul Roșu. 
Ajungem în fața cochetei Case de cultură din Oțelul Roșu. Facem câteva fotografii. Și, când să intrăm într-un birt, un consumator de pe terasă ne acostează verbal, spunându-ne să le facem și lor, bețivilor, o poză, nu doar primarului. Cum în cartea mea am un ciclu „str. bețivilor”, am văzut în această întâmplare ca pe ceva miraculos. Să fi ieșit oare consumatorul dintre copertele cărții? Greu de spus… 
Intrăm. Un bar spațios, bun și de botezurile poetice. Dăm să ne așezăm pe niște canapele în stânga barului. Renunțăm pentru că este praf. Eu am vrut să stau. Mie mi s-a părut normal că la o tavernă din Parnas să fie praf. Păi, pe ce să scrie poeții, dacă nu pe praf? În Parnas hârtia de scris e praful, iar condeiul -degetul poetului…
La ora 16 suntem în biblioteca fermecătoare a Casei de cultură. Ne întâmpină cu amabilitate nu artistul, ci soția sa… Nicoleta. Apare și amfitrionul manifestării, poetul Vicu Cojocaru. Un moldovean blajin, din Verșeniul lui Sadoveanu și al lui Costel Avram, pe care nu-l poți confunda. Are o barbă uriașă și un suflet blând. Dacă ne-am afla într-un război, barba de taliban al poeziei a lui Vicu ar putea fi reperată de la mare distanță, și ar putea produce pierderi de vieți. Dar în Parnas nu există războaie nici măcar între poeți. În Parnas există doar poezie, bucurie, muzică, armonie. O spun din proprie experiență. În sală poeți, poete, cantautori, cantautoare, public elit.
Onoarea de a da cep poeziei ne revine nouă, boemilor. Îi prezint pe admirabilii poeți (și prieteni) care mă însoțesc: Ion Hirghiduș și Constantin Cîmpeanu. Ion Hirghiduș îmi prezintă volumul „orașul de la capătul poeziei”. Nu a venit cu mâna goală, ci cu o desagă (de fapt, o geantă) cu destule titluri ale operelor sale. Apoi, recităm fiecare câteva poeme. Eu dedic două poeme cu bețivi consumatorului anonim care ne-a acroșat la intrarea în bodegă:

boicot 

de când mă ştiu locuiesc
pe strada beţivilor
cea mai profundă stradă din oraş
dar şi cea mai neglijată de autorităţi

să nu mă înţelegeţi greşit
pe strada noastră avem de toate
grădiniţăşcoalăcabinetemedicalefarmacie
cinemacurentelectriccanazireapăcurentăgaze
ba pe un dâmb a răsărit şi un schit

din păcate
nici un candidat la municipalitate
nu a cuprins vreodată în programul său electoral
edificarea unei cârciumi
unei amărâte de bodegi
sau măcar a unui local la pahar
(care putea fi ridicat lesne
din doagele butoaielor
de care sunt pline toate curţile
noastre)

de aceea noi
cetăţenii străzii beţivilor
nu am votat niciodată

ştie domnul primar

pentru că nu am votat niciodată
ne situăm
în afara istoriei locale

însă şi noi locuitorii străzii beţivilor
avem dreptatea noastră
în lupta pentru construirea unei cârciumi
de către municipalitate

şi noi plătim taxe şi impozite
şi nouă ne pasă de oraş
şi atunci de ce suntem nevoiţi să bem
pe alte străzi fără istorie
la mare depărtare de casele noastre
cu multe riscuri

ştie domnul primar câţi
cetăţeni ai străzii beţivilor
şi-au aflat sfârşitul
pentru că la întoarcere spre casă
au căzut în şanţuri
ca în nişte tranşee ale ultimului pahar
ca nişte popice lovite de o bilă 
ucigaşă
ştie domnul primar

Poeți lugojeni și „oțelari”
Atmosfera se însuflețește. Citesc poeții lugojeni din Cenaclul „Anotimpuri”: Ela Iakab, Ion Oprișor, George Popovici și George Oniga. În Parnas încep să răsune chitarele lugojenilor Vasile Gondoci și George Popovici.
Poeții din Oțelul Roșu din Cenaclul „Grigore Vieru”, pe cât sunt de politicoși ca gazde, pe atâta sunt de adevărați purtători de poezie: Ramona Giuca Bianca, Adriana Beșliu, Vicu Cojocaru, Firuț Mihuț, Adrian Gerhard, Ioan Murariu, Marius Minda.
Costel Popa, unul dintre membrii celebrului grup folk „Doi și jumătate”, ne-a reaprins „Flacăra” nostalgiei cenacliere. Lui i s-au alăturat cu chitarele și vocile Cristina Zaharia și Didina Curea.

Minunata Didina
Despre Didina Curea am scris la cald pe pagina mea de FB. Mențin ceea ce am scris atunci: „Sâmbătă, la serata literar-artistică de la Oțelul Roșu, am avut din nou bucuria să o ascult, face to face, pe Didina Curea. Care, ca și în primăvara acestui an, pur și simplu m-a electrizat, melancolizat, plastelinizat... Din plumbul greu al melancoliei de toamnă liferat de Didina în fonderia sufletului am turnat gloanțe de miere, versuri de iubire. Stihuri care poartă parfumul prafului de pușcă al corzilor chitarei ei, aroma de gutui și piersici a vocei ei. Gloanțe de miere care se vor topi în inima iubitei, ca ultima bucata de zăpada în Parâng, provocându-i nu moartea, ci iubirea veșnică și duuulce.
Am vorbit cu Didina la sfârșitul întâlnirii. Am descoperit cu bucurie un suflet ales, modest, generos, de artist adevărat. Didina mi-a promis că la anul va veni la Cenaclul BOEMA, la noi, pe Jiul de Est. Și atunci va cânta, cum numai ea știe, ce altceva decât „La bohème”, imnul nostru al poeților cu inimă de absint în formă de fluture de fum. Boemi, nu mai e mult până atunci! Eu am început numărătoarea inversă...”.

Muzeul lui Vicu
După ce poeții și-au strâns lyrele, iar cantautorii și-au dus la culcare chitările, în Parnas nu se auzea decât vocea poetului Constantin Cîmpeanu, decanul de vârstă a mișcării cenacliere boeme. De ce? Nu e greu de bănuit…
Chiar lângă intrarea în bibliotecă privirea mi-a fost atrasă de o ușă pe care scria: „Muzeul cinematografului și al Cineclubului OȚELUL ROȘU”. Îl întreb pe Vicu dacă înăuntru e chiar ceea ce scrie. „Stai puțin să aduc cheia”, spune el. Intru într-unul dintre cele mai faine muzee în care am pus piciorul până acum. Și eu chiar sunt un amator, să nu spun devorator, de muzee, case memoriale, vechituri…     
„Ideea muzeului îmi aparține de prin 2006-2007. Prin anul 2011 a fost prima încercare. Am strâns aparatele folosite de cineamatorii de la Cineclubul Oţelul Roșu scoase din uz… Nu le-am aruncat. Aparatura am adunat-o de-a lungul a 28 de ani de la prieteni și de la cunoștințe. În anul 2016 m-am apucat de lucru împreună cu profesorul Avram Bota. Noi doi suntem fondatorii acestui muzei, eu, Vicu Cojocaru, și Avram Bota. Demersul nostru a fost sprijinit în totalitate de Primăria Oțelu Roșu, prin primarul Luca Malaiescu, și consiliul local. Muzeul a fost deschis publicului în 2017, fiind amenajat în fosta cabină de proiecție a cinematografului. În afara Muzeului Cinematografului şi Cineclubului din Oțelu Roșu, mai există un muzeu al Cineastului Amator în Reșița. Însă pe profilul nostru, se spune că suntem unici în țară”.
Diplome, cupe, medalii, aparate de filmat de toate modele, aparate de proiectat, aparate foto… Toate dau seama de un timp tehnic, locuit de entuziasm cineclubist. Vicu îmi explică povestea fiecărui obiect, care vegetează pe policioarele muzeului. Cum eu nu am fost niciodată cu partea asta a artelor, nu vă pot povesti toate amănuntele, nu pentru că mi s-ar fi rupt filmul, ci pentru că este nevoie de mult spațiu.
Și în Valea Jiului a existat o puternică mișcare cineclubistă. Nu are rost să întreb de vreun muzeu. Căci la acest capitol Valea Jiului este retardată rău, dar rău de tot. Cam ca și conducătorii ei politici și administrativi… Mă opresc aici. Căci nu vreau să-mi poluez rezerva de oxigen poetic și optimism agonisită în Parnas… Mulțumim, Vicu Cojocaru! Mulțumim, Oțelul Roșu!



Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 9 ori 4  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter