15.01.2018,  19:00:35 | 0 comentarii | 301 vizualizari
Premiul Academiei Române pentru o carte scrisă la Petroşani!
de Ziarul Vaii Jiului

Academia oricărei ţări a fost şi va rămâne instanţa supremă care judecă actul de cultură. De aceea, Premiile Academiei Române trezesc respect, ele fiind o onoare, atât pentru autori, cât şi pentru zona geografică pe care aceştia o reprezintă.

Dacă memoria nu-mi joacă feste, Valea Jiului a fost ultima dată implicată într-un Premiu al Academiei în urmă cu 35 de ani! Mai precis în 1983, când Academia Română îi acorda Premiul „Ion Luca Caragiale” eminentului scriitor Ion D. Sîrbu, pentru volumul „Arca Bunei Speranţe”. Dar, trebuie spus cu sinceritate, laureatul de atunci, deşi născut la Petrila, avea domiciliu craiovean! Era mai degrabă legat de Valea Jiului prin Jiu, apă care, după cum se ştie, deşi pleacă de la noi, curge şi prin Craiova.
I.D. Sîrbu, în uriaşa sa nobleţe sufletească, a evocat frumos şi elegant Valea natală a Jiului, chiar dacă în 1963, recent eliberat din închisoare (unde ajunsese printr-o murdară înscenare politică) fostul conferenţiar al Universităţii din Cluj (doctor în filosofie, discipolul lui Lucian Blaga) fusese angajat… muncitor necalificat în subteran la Exploatarea Minieră Petrila („cel mai bătrân vagonetar al strămoşilor mei”, va consemna scriitorul).
Vagonetul a fost un episod trist, dar de scurtă durată în viaţa lui Ion. D. Sîrbu, reabilitat de schimbările politice ale vremii. Din august 1964, scriitorul devine secretarul literar al Teatrului Naţional Craiova, Vor urma ani prolifici pentru literatură, încununaţi cu numeroase cărţi mari, şi premii pe măsură. 
În 1982, după ce autorul se întoarce dintr-o lungă călătorie (trei luni) în Germania, Elveţia şi Franţa, publică (la Editura Eminescu, în colecţia „Teatru comentat”) volumul „Arca Bunei Speranţe”, în care se regăseşte şi piesa „Frunze care ard” – inspirată de Valea Jiului. Un an mai târziu, cartea era onorată cu Premiul Academiei Române.
Pe atunci, trebuie spus, chiar şi Academia se mişca ceva mai repede. Premiile Academiei Române pentru anul 2015 au fost anunţate recent, iar diplomele se vor da în februarie 2018! Dincolo de această remarcă maliţioasă, nu pot să-mi reprim satisfacţia sufletească şi entuziasmul, regăsind printre premiile Academiei un volum scris la… Petroşani.
Este vorba despre o carte de specialitate (sociologie), cu un titlu incitator „Mimetismul – de la obiceiuri la crima organizată”, publicată de Editura MATRIX ROM, la Bucureşti în anul 2015, autori fiind doi petroşeneni: Septimiu Krausz şi Irinel Stegar. Cartea a fost răsplătită de Academia Română cu Premiul „Henri H. Stahl”.
Deşi este o carte ştiinţifică, se citeşte uşor şi de către profani. Textul bine documentat curge frumos, are nerv gazetăresc, dar şi fluenţă literară. Iar titlurile sunt memorabile, prin forţa lor de expresie, dar şi prin actualitatea lor dureroasă.
Cartea are două părţi, la fel de provocatoare. Vom începe, fireşte cu prima, care poartă un titlu, pe cât de scurt, pe atât de şocant: „De la corupţie la propagandă”. Autorii trec în revistă evoluţia conceptului de cultură, care are cca. 300 de definiţii, sugerând necesitatea unei simplificări. Bunăoară, Dicţionarul Explicativ defineşte cultura ca „totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de oameni şi a instituţiilor create pentru comunicarea acestor valori”. 
Aşadar, cultura adevărată se bazează pe valori adevărate în orice sector al vieţii. Dar valoarea unui om sau a unei echipe nu este o mărime fizică, nu se poate cuantifica uşor, deci e greu de evaluat. De aceste dificultăţi, dată fiind şi precaritatea climatului moral instaurat, beneficiază în primul rând nonvaloarea. Valorile încep să fie copiate comportamental, falsificate, mimate. 
Mimetismul biologic este capacitatea unor animale de a-şi schimba forma sau culoarea pentru a-şi induce în eroare duşmanii naturali. Mimetismul le ajută să supravieţuiască, deci, până la o limită, e firesc şi de înţeles. E normal ca un cameleon să-şi schimbe culoarea, în funcţie de mediul în care se află, pentru a nu atrage atenţia prădătorilor.
Mimetismul social are un mecanism de formare asemănător, poate fi şi el justificat până la un anumit nivel. E de înţeles, de ce bogătaşii înţelepţi fac pe săracii. Iar cei cu minte mai puţină, care îşi etalează ostentativ bogăţia, sunt adesea călcaţi de hoţi.
La oameni, acest fenomen creşte însă treptat în gravitate. De exemplu, schimbarea convenită, regizată discret a culorii politice a unui individ, în intenţia de a-şi camufla şi proteja matrapazlâcurile, sau chiar de a le continua, ne trimite deja în sfera infracţională. Instituţiile abilitate, care au menirea să combată fenomenul acţionează slab, selectiv, de multe ori la comandă politică. Mimetismul acesta socio-politic se dezvoltă, ba chiar tinde să se instituţionalizeze. Aşa apare corupţia.
Corupţia este veche şi are probabil aceeaşi vârstă cu istoria. Eradicarea ei este o iluzie. Dar, asemenea inflaţiei, important este să se menţină într-un interval rezonabil. Chiar dacă nu se recomandă, nu e un păcat capital să strecori unei funcţionare o ciocolată, pe ferestruica de la ghişeu, să nu-ţi rătăcească o cerere. Ţine de tradiţie să duci o floare şi o sticlă de coniac la un medic. Dar a acorda preferenţial contracte de miliarde unor firme de casă, din postura de ales al poporului, pentru un comision gras, asta e cu totul altceva. 
Se pare că mimetismul, ca prefăcătorie premeditată, bate orice record în politică. E la modă să plângi la televizor de grija celor săraci, dar să promovezi acte normative menite să sărăcească populaţia. Pare exerciţiu democratic să spui că lupţi pentru combaterea corupţiei, când de fapt faci legi sau emiţi ordonanţe care disculpă marii corupţi.
Dată fiind ineficienţa combaterii corupţiei (care nu se poate reduce prin simple declaraţii de presă), aceasta se extinde ca o pecingine, se generalizează. Ia forma mascată a deciziei politice şi a actului normativ. Pentru promovarea unor interese frauduloase, infractorii şi unele instituţii ale statului încep să colaboreze. Intrăm deja în sfera crimei organizate.
Limba română populară ne-a obişnuit să asociem crima cu cel puţin un cadavru. Crima organizată nu presupune însă, obligatoriu, moartea cuiva. Asasinarea unor principii fundamentale ale eticii şi moralei, traficul de funcţii, nepotismul politic, promovarea interesată a imposturii şi nonvalorii sunt însă forme de manifestare clare ale crimei organizate. Ea se instaurează prin minciună şi manipulare, prin dezinformare şi propagandă.
De fapt, partea a doua a cărţii se ocupă numai de acest aspect, definind şi exemplificând criminalitatea individuală şi colectivă, conceptul de crimă organizată, mecanismele de formare ale acestui flagel, care deja macină sectoare importante ale României. Şi nu numai ale ei. 
Capitolele finale tratează organismele de prevenire şi combatere a crimei organizate. Şi rezultatele activităţii lor, nesatisfăcătoare, desigur. Şi de multe ori influenţate de mediul politic.
Cartea premiată de Academia Română este o excepţională şi curajoasă radiografie a statului nostru, parcă îmbolnăvit moral de cei care sunt aleşi de popor ca să-l vindece. Dar şi al societăţii civile, polarizare material, care de multe ori, în loc să demaşte şi să combată fenomenul îl întreţine şi îl încurajează. 
Dincolo de valoarea ei ştiinţifică, avem în faţă o lucrare menită să conştientizeze şi să sensibilizeze opinia publică, despre amploarea acestui fenomen, despre consecinţele extrem de păguboase ale corupţiei şi crimei organizate în România.
Valeriu BUTULESCU 


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 2 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Publicitate
Newsletter