În urmă cu 150 de ani a început extracția industrială a cărbunelui în Valea Jiului. Cărbune care a însemnat dezvoltarea Văii Jiului. La ceas jubiliar, „Ziarul Văii Jiului” vă propune câteva povești ale cărbunelui de Valea Jiului, căci poveste cărbunelui este și povestea Văii Jiului.
Povestea de mai jos este scrisă după noţile repausatului inginer minier Gustav Polyak de Samson şi adusă la zi de conductorul minier Arpad Schreiber, care o şi publică în serial în revista „Montanistică şi metalurgie”. Intertitlurile aparţin lui Marian Boboc, care a republicat-o în volumul II din „Valea Jiului  all-inclusive”. Vă invităm să vă aprindeți lampa… 
Lectură plăcută! (M. BOBOC)

Valea Jiului (1840 până la 1926)

Valea Jiului - un deşert cu câteva colibe
Inginerul Gustav Polyak a sosit la Vulcan în ziua de 4 martie 1869, ajungând în Valea Jiului prin Dealul Babii. Însărcinarea lui primită din Salgotarjan, de unde pornise, era să conducă lucrările de exploatare a zăcămintelor de cărbuni, abia descoperite pe vremea aceea.
Coborându-se călătorul de pe Dealul Babii, rămânea oarecum surprins, zărind de pe malul Jiului colonia erarială clădită pe un deal; surprinderea era foarte fondată deoarece întreaga Valea Jiului nu era decât un deşert, în care nu se găsea nici o comună organizată, ci numai nişte colibe ale locuitorilor băştinaşi, presărate ici-colo pe dealuri.
Vulcanul, care chiar şi pe harta oficială figura greşit ca defileu şi nu ca trecătoare simplă, precum şi Valea Jiului, nu era cunoscut de alţii, decât de locuitorii din împrejurimi şi doar de aceea fiindcă era ultima staţie a drumului spre vechiul regat. Pe vremea aceea nu exista şoseaua ce trece astăzi, prin defileul din Surduc, toată comunicaţia cu vechiul regat se desfăşura prin trecătoarea Vulcanului.

Contumaz-ul, fiscul, vama, jandarmeria cu 2 gradaţi + 12 jandarmi, poşta şi notariatul
În Vulcan era, aşadar, Contumaz-ul, adică lazaretul, oficiul vamal, jandarmeria, garda financiară, serviciul poştal şi notariatul cercual.
Aceste oficii se aflau clădite toate laolaltă. Lazaretul stătea pe partea cea mai ridicată a dea­lului şi era înconjurat de un zid înalt cu două părţi. Una dintre aceste porţi era pe partea de sud, adică spre frontieră şi se închidea în fiecare seară. Călătorul care sosea din vechiul regat, doar pe această poartă putea intra în lazaret. Personalul lazaretului era compus dintr-un diriginte şi doi servitori; în afară de aceştia se mai afla permanent în serviciu şi câte un jandarm. 
De altfel şi cazarma jandarmilor se afla şi ea tot în clădirea lazaretului. Postul de jandarmi era format din 2 gradaţi şi 12 jandarmi şi era însărcinat cu supravegherea întregii regiuni.
Desigur, sub lazaret, se întindea clădirea comisariatului financiar cu un pluton de vigili. Tot aici era şi oficiul vamal, care avea şi el două porţi.
Vitele importate din Oltenia intrau pe o poartă şi ieşeau pe cealaltă; aşa se numărau şi se vămuiau vitele importate. Lângă oficiul vamal era poşta şi notariatul cercual.

Promenadă de la Casa Lobstein până pe malul Jiului
Aceste clădiri publice erau, deci, primele case moderne din Valea Jiului. Funcţionarii publici care stăteau în Vulcan nu aveau o stare de invidiat, deoarece, în afară de vânătoare, nu prea aveau alte distracţii. Pentru ca să le fie posibilă funcţionarilor şi membrilor familiilor lor plimbarea, cel puţin în timpul verii, drumul de la Casa Lobstein de astăzi până la malul Jiului era, de-a lungul, plantat cu arbori frumoşi, iar sub aceştia erau aşezate nişte bănci. Aceasta a fost prima promenadă a Vulcanului de astăzi.
Pe vremurile acelea, locuitorii de aici îşi procurau cele necesare din Haţeg ori din vechiul regat cu excepţia, se înţelege, a lucrurilor produse de ei înşişi. Numai vara îşi puteau aduce câte ceva din vechiul regat, fiindcă iarna, prin trecătoarea Vulcanului, nu se prea putea umbla fără pericol.

Contrabandă la greu. Poşta - adusă cu teleaga pe două roţi.
Dincolo fiind sare multă, contrabanda se săvârşea în mare măsură, aşa că Garda Financiară se afla destul de des în situaţii neplăcute. Serviciul poştal îl îndeplinea o teleagă cu două roţi, care circula în fiecare zi între Vulcan şi Pui, care era cea mai apropiată staţie poştală. Până ce nu s-a construit şi nu s-a dat în circulaţie drumul de fier dintre Haţeg şi Petroşani, toate transporturile poştale soseau la Vulcan şi de aici se trimiteau la Petroşani.
Locuitorii de baştină din Valea Jiului se ocupau, ca şi astăzi, în principal, cu creşterea vitelor şi, cu toate că fiecare avea pământ destul, nu cultivau mai mult pământ decât se afla în jurul casei. Urmarea acesteia era că nu prea se afla nici un ţăran care şi-ar fi produs cele necesare casei şi, astfel, erau siliţi a-şi procura alimentele de la Haţeg sau din Oltenia.

Prin Trecătoarea Vulcanului, 500-600 de cai transportau spre Viena şi Budapesta 80.000-100.000 de porci/ pe an
Prin trecătoarea Vulcanului, de la bâlciul de vară din Tg. Jiu, vreo 500-600 de cai aduceau alimente, în primul rând porumb.
Precum se vede, până pe la 1870, Valea Jiului nu prea avea nici o legătură cu lumea de afară şi doar aşa mai trecea pe aici cineva, dacă voia să ajungă în Oltenia prin trecătoarea de la Vulcan. Însă, din punct de vedere comercial, mai cu seamă vara, era destul de frecventată, importându-se de aici cantităţi foarte mari de porci. După construirea şi deschiderea liniei ferate din Petroşani, traficul acestei trecători a devenit şi mai viu. Multe sute de vagoane de porci s-au adus atunci de dincolo şi s-au îmbarcat în Petroşani cu destinaţia Budapesta sau Viena. Cifra porcilor importaţi prin trecătoarea Vulcanului era, anual, la 80.000-100.000 de capete. În afară de porci se importau şi oi multe şi vite cornute; acestea se supuneau, în lazaret, unei carantine de 8 zile şi doar aşa li se dădeau drumul.

Plăieşi călări, în largi mantale negre. Pe umeri - câte o puşcă lungă cu o ţeavă. La brâu - pistoale, cuţite. Zile de poruncă
Din punct de vedere administrativ, Valea Jiului aparţinea de plasa Pui. Din două în două săptămâni, pretorul din Pui venea în Vulcan. Atunci se adunau acolo toţi primarii, preoţii, notarii şi plăieşii pentru a prelua ordinele pretorului şi a rezolva toate treburile comunelor şi alte chestii oficiale. În fiecare comună se aflau doi plăieşi, care erau însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a poruncilor primarului şi, totodată, făceau şi serviciul de curieri. Aceşti plăieşi erau toţi călări, în largi mantale negre; pe umeri fiecare purta câte o puşcă lungă cu o ţeavă; brâul - ca şi la turci - plin cu pistoale, cuţite cu mânere împodobite şi diferite corneciuri vechi şi interesante. Cu ocazia acestor zile de poruncă, plăieşii călări aveau, într-adevăr, o înfăţişare pitorească.
Pe vremea aceea, despre care vorbim, erau foarte mulţi ţăranii care nu ieşiseră niciodată din Valea  Jiului; astfel se poate explica faptul că străinii veniţi, odată cu deschiderea minelor de cărbuni, nu erau deloc bine văzuţi de locuitorii băştinaşi.

Pe potecuţa dintre Vulcan spre Petroşani.
Tutungeria principală, magazia de sare - la Vulcan...
Între Petroşani şi Vulcan nu exista şoseaua naţională de astăzi, ci numai o potecă, aşa că între aceste două localităţi nu se putea circula decât călare ori pe jos. Şoseaua naţională a fost măsurată şi trasată încă de pe la 1860 de către inginerul-şef de pe atunci al judeţului Hunedoara. De construit s-a construit doar când a început şi Petroşaniul să se dezvolte. Din zi în zi, traficul din Petroşani devenea mai viu; şi asta şi pentru că tutungeria principală, magazia de sare, poşta etc. erau toate în Vulcan. Cu lumea exterioară, Petroşaniul nici nu putea comunica  decât prin Vulcan, de unde erau procurate, până la deschiderea căii ferate, tutunul, sarea şi multe altele. Tot în această stare se afla şi drumul dintre Băniţa şi Petroşani. Acest drum a fost construit de antreprenorii căilor ferate, cu ocazia con­s­truirii liniei ferate.

Linia ferată spre Petroşani. Un premiu de 10.000 de coroane de aur. Primul şef de gară - Ernest Zsifkovits
Construirea liniei ferate dintre Simeria şi Petroşani a început în 1867 de către Societatea Elso Eredelyi Vasut R.T. - prima societate ardeleană pentru construirea de căi ferate. Planul original prevedea în altfel linia ferată, întrucât aceasta n-ar fi dus de-a dreptul la Petroşani, ci cotea la Merişor, prin Dealul Babii la Vulcan şi numai de aici s-ar fi prelungit spre Petroşani. Proiectul acesta a fost supus în urma amendamentului genial al inginerului Polenszky, hotârându-se ca linia ferată să fie trasă direct spre Petroşani, trecând prin Merişor, Băniţa şi Peştera-Bolii. Numai mai târziu s-a prelungit, apoi, această linie spre Vulcan şi Lupeni. Pentru cel mai bun proiect referitor la această linie ferată, statul ungar a pus un premiu de 10.000 coroane de aur, premiu care a fost câştigat de inginerul Polenszky. Drumul acesta de fier a fost construit de marii antreprenori Szeipel, Klein şi Martina. Mii şi mii de muncitori au lucrat la terminarea cât mai rapidă a acestei linii. Avându-se în vedere că această linie necesita, din punct de vedere tehnic, o prudenţă desăvârşită, construirea ei s-a terminat într-un termen relativ scurt. Barăcile lucrătorilor formau colonii întregi. La început, această linie ferată nu avea atâtea tuneluri, ci mai multe crestături adânci. Însă, după ce s-a predat traficului, secţia dintre Merişor şi Crivadia a început să alunece în urma ploilor totenţiale şi, astfel, a devenit necesară construirea unor galerii pentru scurgere apei. Odată cu aceasta, s-au zidit şi tuneluri în crestăturile de până atunci, cu scopul de a pune şi prin aceasta stavilă alunecărilor de ren. Aceste galerii pentru captarea şi scurgere apei, precum şi tunelurile respective, au fost construite de antreprenorul Martina. Lucrările de construcţie au durat de la 1867 până la 1870; adică, trei ani. Linia ferată a fost predată traficului în luna august 1870. Primul şef al staţiei C.F.R. Petroşani a fost Ernest Zsifkovits.

1840. Fraţii Hoffmann şi Carol Mederspach explorează Valea Jiului. S.A. minieră şi metalurgică din Braşov
Zăcămintele de cărbuni ale Văii Jiului erau necunoscute până pe la al patrulea deceniu al secolului XIX-lea. Chiar şi atunci nu se cunoştea altceva decât că în mai multe locuri se află cărbuni la suprafaţa terenului.
La 1840, fraţii Hoffmann şi Carol Mederspach, proprietarii exploatărilor miniere din Rusperg şi Ferdinand, au început să facă explorări în Valea Jiului. Aceste lucrări le-au continuat în deceniul următor şi după intrarea în vigoare a Legii miniere austriece din anul 1854, când au fuzionat cu Uniunea minieră din Vestul Ardealului (Nyugaterdelyi Banyaegylet), a cărei acţionari principali erau principele Furstenberg, contele Chotek şi baronul Waber. Această uniune minieră era proprietara mai multor exploatări din Bucovina, a minelor ardelene din Bălan şi din Sfânta Cruce (Szentkereszibanya) şi, după fuzionare, a uzinelor din Călan. Firma acestei noi societăţi anonime era S.A. minieră şi metalurgică din Braşov. Această societate a cuprins terenuri miniere mai întinse din Valea Jiului. Aşadar, aceasta a fost prima societate care a lucrat în Valea Jiului şi a cărei urme lăsate le blestemă şi astăzi unele exploatări prezente din Petroşani.

Directorul lazaretului - doctorul Gerbert. Geologii Winkler şi Hellmann. Inspectorul minier - Adalbert Satzmary. 15 puncte de mâncare.
Pe la 1850, doctorul Gerbert, directorul de pe atunci a lazaretului din Vulcan, a atras atenţia guvernului ungar asupra zăcămintelor de cărbuni existente în Valea Jiului. În urma acestui raport, statul maghiar a cuprins mai multe cercuri de explorare şi a întreprins lucrări de explorare în baza Legii minelor din 1854.
S.A. minieră şi metalurgică din Braşov şi-a ocupat terenuri spre răsărit, de la Petroşani până la Petrila, şi spre apus, până la Vulcan, iar statul spre răsărit, de la Petrila şi în părţile de la Dealul Babii.
Pentru lămurirea relaţiilor geologice ale Văii Jiului şi pentru stabilirea dacă Valea Jiului posedă, într-adevăr, un bazin bogat în cărbuni, guvernul ungar a trimis în 1869 pe geologii Winkler şi Hellmann, care au explorat Valea un an întreg. Ei au depus, apoi, un raport. După primirea acestui raport, guvernul maghiar a ordonat Inspectoratului minier din Zlatna să traseze o hartă  minieră regulată a Văii Jiului. Pentru efectuarea acestei lucrări, Inspectoratul minier din Zlatna l-a delegat pe Adalbert Satzmary - devenit mai târziu şeful Inspectoratului minier din Budapesta - pe atunci comisar minier, care s-a achitat de sarcina încredinţată. Tot el a fixat şi a pus semnele celor 15 puncte de mânecare. În decursul verii aceluiaşi an, s-a început şi eliberarea concesiunilor tot prin inspectoratul din Zlatna. Concesi­onarea, ştergerea consesiunii şi concesionarea din nou a terenului minier s-a repetat de mai multe ori, fiindcă oamenii nu aveau cunoştinţă de zăcămintele de sub aceste terenuri şi fiind dezamăgiţi de nereuşita lucrărilor şi sătui de cheltuielile făcute fără nici un rezultat, au încetat explorarea şi au cerut ştergerea  concesionilor.

Societăţile Valea Jiului de Sus, Transilvania şi Petroşani
Numai Societatea minieră şi metalurgică din Braşov, care, totuşi, era la curent cu sistemul zăcămintelor de aici, şi-a menţinut concesiunile şi îndată ce cineva renunţa la concesiune, imediat înainta cererea pentru ca să i se dea ei. Terenul de astăzi (1926 - n.a.) al Societăţii Valea Jiului de Sus era din timp cuprins de stat şi dobândise şi concesiune asupra lui; mai târziu, a renunţat însă la această concesiune şi chiar şi-au şters-o. Din cauza acestui teren minier s-au iscat lupte crâncene între pretendenţi.
Societatea Transilvania, aflând mai repede de ştergerea concesiunii decât societatea din Braşov, a cuprins acest teren prin inginerul Polyak, căruia i s-a şi concesionat, apoi, în contra deciziei de concesionare fiind legal săvârşită. Acest teren a figurat întotdeauna ca un corp separat până la 1926, când a trecut în proprietatea Societăţii Petroşani.
În acelaşi an, familia Kendefy a dobândit concesiunea minelor Arpad şi Tereza. În bazinul din Vulcan şi Lupeni, mulţi aveau permisiuni exclusive de explorare, cum ar fi pretorul Sigismund Puj, familia Kendefy, arhitectul Matia Kreffy şi alţii. Rafael Hoffmann, mare proprietar şi Alexandru Mara, camerier cezaro-regal,  aveau în partea superioară a Jiului oltenesc (Jiul de Vest - n.a.) 36 de permisiuni exclusive de explorare. Aceştia au fost, deci, pe lângă statul maghiar şi societatea braşoveană, primii proprietari minieri din Valea Jiului.

1868. Explorări făcute de Bauholzer, Goedlke şi Vereş
Explorările societăţii anonime miniere şi metalurgice din Braşov le-au săvârşit până la 1868 Bauholzer, administratorul uzinelor metalurgice din Călan, iar, mai târziu, administratorul de mine Goedlke. Din partea statului, explorările şi ocupările le-a făcut inginerul-şef Iosif Vereş.
Dacă posesorul unui permis exclusiv cerea concesionarea, în Valea Jiului descindea, de obicei, un reprezentant al căpitanatului minier din Zlatna, pentru a efectua măsurile necesare. Această descindere se comunică, din timp, cu interesaţii. Cu ocazia descinderii autorităţii miniere, înainte de toate, se inspecta mina sau terenul; la această descindere lua parte, în conformitate cu Legea minelor, şi reprezentantul autorităţilor politice, adică al preturei. La aceste descinderi, mai erau prezenţi şi interesaţii, precum şi proprietarii concesiunilor vecine sau inginerii lor mineri.
Trimisul autorităţii miniere măsura terenul a cărui concesionare fusese cerută, desenând, totodată, şi harta acestui teren. După aceea, fixa un termen de dezbatere, autentificând printr-un proces verbal.
De obicei, la dezbatere luau parte şi proprietarii vecini ai concesiunilor sau perimetrelor de explorare exclusivă. Cu ocazia acestor dezbateri, se întâmpla, foarte des, ca să se încingă câte o discuţie foarte înfocată, deoarece unii concesionari de permise exclusive îşi puneau toate puterile, invocând toate obiecţiile posibile în contra concesionării (mai ales, Societatea Braşoveană).
Pentru a pune capăt acestor discuţii, căpitanatul minier a decis ca, în cazul unor litigii, ori la cererea vreunui proprietar de permis exclusiv, trimisul autorităţii miniere să asculte şi părerea a doi experţi neutri, hotărând doar aşa.
Până ce nu s-au reglementat cadrele concesionării pe cale legislativă, oricum erau destul de dese excesele organelor autorităţilor miniere, hotărârea depinzând doar de trimisul acestora; se întâmpla, destul de des, ca trimisul autorităţilor miniere să hotărască în contra concesionării, cu toate că ar fi trebuit să fie de acord cu concesionarea.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.