08.05.2018,  19:14:38 | 1 comentariu | 352 vizualizari
România sub semnul Independenței / „Am dat sângele nostru pentru ca să nu dăm pământul nostru” (I)
de Ziarul Vaii Jiului

A vorbi despre România sub semnul Independenței la mai bine de 140 de ani este ușor dar în același timp destul de dificil. Ușor, pentru că dispunem atât de o bogată colecție de documente, cât și de lucrări realizate de istorici foarte valoroși. Dificil, pentru că avem tentația de a privi evenimentele de la înălțimea celor peste 140 de ani care s-au scurs de la evenimente. Tentația este mare pentru că facem (din păcate) judecăți de valoare (uneori) pripite erijându-ne în „inchizitori” ai istoriei naționale. 
Demersul nostru are ca principal obiectiv să pună la dispoziția cititorilor ziarului o minimă informație despre ceea ce a înseamnă momentul 1877-1878 în istoria noastră. (Prof. Minel-Dorin Răduți)

Independența
9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României

„ […] În starea de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze) Însă d-lor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate d-lor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fos-am noi independenți către turci? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva. Erau niște legături sui-generis, niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi (Aplauze generale). 
[…] Încă o dată vă declar, d-lor, în numele guvernului că noi ne privim ca în rezbel cu Porta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care și guvernul, și dv., și țara întreagă o dorește să o vadă cu o oră mai înainte (Aplauze prelungite).

Plevna
O fortăreață, 20 redute, 100 tunuri, 50.000 ostași (30 august - 28 noiembrie 1877)

     Iniţial atacată de două ori de trupele ruse (8 iulie 1877, prima bătălie și pe 18 iulie 1877 a doua bătălie) cetatea Plevna şi puternicul sistem de fortificaţii din jur a rezistat, producând mari pierderi atacatorilor. În aceste condiţii, la 19 iulie, comandantul trupelor ruse, arhiducele Nicolae, solicită sprijinul armatei române, care trece Dunărea şi se angajează în operaţiunea de cucerire a Plevnei cu majoritatea trupelor: 43.414 soldaţi, 7.170 de cai şi 110 tunuri (circa 30–40% din totalul efectivelor aliate). Ruşii aveau şi ei la Plevna 52.000 de soldaţi şi 316 guri de foc. Forţele otomane au fost evaluate la 35.000–40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele la 50.000 oameni cu peste 100 de tunuri. 
Planul de atac al Plevnei prevedea o puternică pregătire de artilerie pe durata a mai multe zile, începând cu data de 26 august 1877, efectuată de artileria rusă şi de Marea Baterie românească. La 29 august 1877 a avut loc un consiliu de război la care au participat ţarul Alexandru al II-lea , domnitorul Carol I, marele duce Nicolae şi şefii statelor majore a decis declanşarea unui atac general a doua zi, pentru a-i face cadou ţarului, de ziua sa (30 august este ziua Sfântului Alexandru), o frumoasă victorie.
Ziua de 30 august 1877 a început cu un bombardament executat de artileria ruso-română în zorii zilei. A urmat un al doilea bombardament la ora 14:30, apoi un al treilea la ora 15:15, care a coincis cu pornirea la atac a coloanelor de infanterie română. Efectele la ţintă ale artileriei nu au putut fi observate din cauza ceţii dense. Coloanele de atac ale Diviziei 3 infanterie română au pornit la atacul a ceea ce credeau că e reduta Griviţa 1. După ce au atacat timp de patruzeci de minute, s-au retras cu pierderi mari, după ce înfruntaseră fără succes focul unei alte redute, Griviţa 2. Divizia 4 infanterie română a pornit şi ea la atac la ora 15:15, sprijinită de focul „Bateriei de la Movilă”. Ea a atacat reduta Griviţa 1 fără succes, timp de treizeci de minute, după care s-a retras. La ora 16:20, sprijinită de focul aceleiaşi baterii, Divizia 4 infanterie română a pornit din nou la atac, tot fără succes. Îmbărbătată de însuşi regele Carol I, Divizia 4 infanterie a pornit un al treilea atac la ora 17, de data aceasta întărită cu două batalioane ruseşti. Nici acest atac nu a avut succes, astfel că la ora 18 Divizia 4 infanterie a pornit al patrulea atac, de data aceasta reuşind să cucerească reduta Griviţa 1. Poziţia cucerită a fost rapid amenajată pentru a face faţă contraatacurilor inamice, care nu au întârziat. În noaptea care a urmat, otomanii au dat trei contraatacuri. Trupele române au dat şi ele un contraatac, condus de  căpi­tanul Moise Groza, reduta Griviţa 1 fiind ocupată de trupe române proaspete, sprijinite de bateria 6, comandată de căpitanul Algiu, din Regimentul 2 artilerie, care a fost adusă în fortificaţie. Alte două baterii româneşti de artilerie au fost amplasate în apropiere pentru a sprijini cu foc trupele din reduta cucerită de la turci. Asaltul general s-a soldat cu un eşec, singurul succes fiind cucerirea şi menţinerea de către trupele române a redutei Griviţa 1, dar cu mari pierderi (1.327 de morţi şi răniţi, din care 27 erau ofiţeri).
În urma a două consilii de război (1 şi 2 septembrie) s-a hotărât asediul Plevnei de lungă durată şi concomitent să fie tăiate liniile de aprovizionare logistică. Prima etapă 1–19 octombrie 1877 a cuprins luptele pentru îmbunătăţirea poziţiilor pentru încercuirea inamicului. Trupele române au realizat lucrări genistice în apropiere de redute şi împreună cu trupele ruse au interceptat căile de acces către Plevna. În 6 şi 7 octombrie au fost purtate acţiuni ofensive pentru cucerirea Griviţa 2, fără succes însă. A doua etapă (sf. lunii octombrie - 28 noiembrie 1877) s-a reuşit încercuirea grupării otomane din Plevna, izolată de forţele din exterior, şi au fost realizate lucrări ample de fortificaţii pe o lungime de 12 km, mai ales în sectorul românesc.
La 28 noiembrie 1877 trupele otomane din Plevna au început ieşirea din încercuire. Ordinea de bătaie a armatei turceşti, care vroia să iasă din încercuire, era următoarea: Divizia 1, Divizia 2, o brigadă pentru convoi, Corpul de Cavalerie, artileria de rezervă, 3 companii genişti şi escorta Cartierului General turc. Comandantul tuturor forţelor turce era Osman Paşa. În total, forţele turce care vroiau să iasă din încercuire aveau 34.000 militari (din care 7.000 erau convalescenţi sau răniţi), cu 88 tunuri. Divizia 1 turcă, a atacat de-a lungul drumului Plevna-Gorni - Etropol, iar Divizia 2 turcă a început evacuarea fortificaţiilor din jumătatea estică a Plevnei. Trupele de grăniceri ruşi şi Brigada 1, condusă de colonelul Grigore Cantilli, din Divizia 4 infanterie română, au rezistat cu succes. Bateria 2 din Regimentul 1 artilerie, comandată de căpitanul Grămăticescu, şi bateria 1 din Regimentul 3 artilerie, comandată de căpitanul Alexandrescu au deschis focul asupra flancului drept al Diviziei 1 turcă, iar în jurul orei 9.30 Divizia 2 română, comandată de colonelul Cerchez, observând retragerea Diviziei 2 turcă, a pornit în urmărirea acesteia, ocupând reduta Griviţa 2. Osman Paşa anunţă că predă cetatea necondiţionat şi se predă colonelului Cerchez. La ora 14, orice rezistenţă turcească încetase în Plevna, iar la ora 15 intra în localitatea cucerită regele Carol I, cam în acelaşi timp cu Marele Duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Balcani. Cucerirea Plevnei a deschis drumul trupelor ruse spre Istanbul, cucerirea oraşelor Filipopol şi Adrianopol determinând Turcia să capituleze (23 ianuarie 1878).
„Ostaşi!
Străduinţele voastre, nobilele şi eroicele suferinţe ce aţi îngăduit, sacrificiile generoase ce aţi făcut cu sângele şi cu viaţa voastră, toate acestea au fost răsplătite şi încununate în ziua în care îngrozitoarea Plevnă a căzut înaintea vitejiei voastre, în ziua în care cea mai frumoasă oaste a sultanului, cel mai ilustru şi brav general al său, Osman–biruitorul, au fost biruiţi şi au depus armele înaintea voastră şi a fraţilor voştri de glorie, soldaţii M.S. Imperatorele Rusiei. 
Povestea faptelor măreţe ale trecutului voi aţi îmbogăţit-o cu povestea faptelor nu mai puţin mari ce aţi săvârşit şi Cartea Veacurilor va păstra pe neştersele ei foi numele acestor fapte alături de numele vostru.
În numele ţării, domnul şi căpetenia voastră vă mulţumeşte şi vă dă fiecăruia dintre voi sufleteasca îmbrăţişare a vitejilor. 
Căderea Plevnei şi capitularea armatei lui Osman-paşa a decis, în mod definitiv, soarta războiului din 1877-1878. Acum puterea de rezistenţă a Turciei era înfrântă.
Carol I”. 



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.


Comentarii articol (1 )

#1 cristi08.05.2018,  21:41:17
Frumos articol,chiar emotionant!


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 3 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!

Publicitate
Newsletter